28 februarie 2008

Păcat de fotbal. Începuse să fie frumos

Week-end-ul trecut s-a reluat campionatul de fotbal. Printre picături, am văzut mai multe bucăţi din mai multe meciuri. Ce mi-a plăcut a fost faptul că mai multe echipe mici (Ceahlăul, Craiova, Dacia Mioveni), chiar dacă au pierdut, păreau a nu refuza jocul şi încercau destul de des acţiuni ofensive interesante. Alte echipe (Iaşi-ul, Gloria Bistriţa) păreau a fi bine organizate şi atacau destul de consistent, chiar dacă nu o făceau foarte des.

Mi-a mai plăcut că terenurile nu erau (încă) înnămolite. Ce e drept nici nu a prea plouat în ultima vreme. Mi-ar place şi mai mult dacă terenurile nu ar avea denivelări, dar pare a mai fi mult până acolo.

Calitatea tehnică a jocului, la toate echipele pe care le-am văzut, inclusiv la CFR Cluj, mi s-a părut aproape de 0, dar asta se remediază oarecum de la sine când nu mimezi jocul, şi cum premizele par a exista…

M-au dezamăgit însă talk-show-urile, frunzărite în viteza variabilă a zapping-ului. Erau preocupate tot de Jiji, Copos, Mitică şi alţi corifei exhibiţionişti, exponenţi ai nevoii cronice de mediatizare şi consum ostentativ.

Oare când o să găsesc oare nişele alea minoritare la care speră Cristi? Sau mai bine să emigrez niţel prin Scoţia?

Ora vrăjitoarelor bigote

Dezbaterile privind sistemul de învăţământ sunt unele destul de prezente zilele acestea în media. Faptul m-ar fi bucurat nespus dacă ele nu s-ar focaliza mai ales pe elemente precum ... prezenţa religiei în şcoli, ocolind astfel dezbaterile de substanţa despre calitatea învăţământului.

Ar fi două lucruri pe care vreau să le spun despre povestea cu religia.

1. Primul priveşte argumentul adus de proiectele legislative, privind respectarea libertăţii de conştiinţă, prin caracterul opţional al orelor de religie. De regulă, cursurile opţionale sunt acele cursuri pentru care elevul/studentul optează să le facă. În cazul singular al religiei funcţionează mecanismul invers: poţi opta să nu o faci. Mesajul social transmis este în acest context extrem de puternic şi denotă opusul respectării libertăţii de conştiinţă.

(Nu intru în detaliile legate de argumentele nesfârşite privind nevoia de a avea şi religia inserată într-o programă mai mult decât stufoasă; Trăim într-un stat profund religios, aşa că voinţa societăţii nu poate fi momentan alta decât să ai religia în şcoli; Opţiunea mea – exprimată şi într-un comentariu la un post al lui Turambar – ar fi însă pentru ore de istoria religiilor, care să NU fie predate de absolvenţi de teologie)


2. Despre eliminarea evoluţionismului din manuale am aflat cu surprindere. Aşa cum arată unele date de sondaj, românii, în ciuda religiozităţii lor ridicate, consideră evoluţionismul ca fiind o teorie corectă, chiar dacă fac acest lucru în mai mică măsură decât restul europenilor. De aici o primă lipsă de motivaţie pentru a elimina discuţia despre evoluţionism din manualul de biologie. Pe de altă parte, ignorarea darwinismului nu este altceva decât o reacţie imorală şi intolerantă, aşa cum argumentez mai jos:

Nici o evaluare corectă nu poate fi realizată interzicând accesul uneia dintre părţi la prezentarea corectă a punctului său de vedere. Nu cred că bigotismul mai are ce căuta în lumea noastră, care se pretinde a fi deschisa la dialog.

La urma urmei, punctul oficial de vedere al bisericilor creştine, predominante la noi, consta in promovarea tolerantei. Nu poţi promova toleranţa interzicând tocmai vocile pe care se presupune că le vei tolera...

Eliminarea teoriei evoluţioniste din programele de biologie nu ar reprezenta altceva decât o metodă de tip autoritar de a pune "pumnul in gura" cunoaşterii, într-o vreme când România se laudă că ar vrea sa promoveze cunoaşterea. Cu alte cuvinte, ar fi un gest imoral.

Mai că îmi vine să cred că o astfel de iniţiativă este doar un copy-paste neglijent de la unii americani (vezi aici şi aici despre religie, americani şi evoluţionism).


Am semnat prin urmare „petiţia împotriva scoaterii teoriei evoluţiei din curriculumul şcolar”, ceea ce îndemn pe cât mai mulţi să o facă.


Sustine reintroducerea teoriei evolutiei

PS. Badge-ul e preluat de la Rezistenta Urbana.

26 februarie 2008

Cele opt bucăţi din jurul blocului...

... sunt localizate aici, într-un perimetru cam de 100 x 50 de metri:

Şi arată cam aşa:


Le-am luat în considerare doar pe cele imediat adiacente blocului.
Cartierul este plin de multe alte surate de-ale lor aflate în aceeaşi stare.
Irinei îi place să vorbească mereu despre ele.
Aşa arată oraşul copilăriei ei...

24 februarie 2008

Puterea concurenţei şi simţul estetic

Deplângeam până de curând monopolul exercitat de firmele furnizoare de televiziune prin cablu, internet şi telefonie: fiecare bloc, stradă cartier era arondată unui singur furnizor. În ultimii ani lucrurile s-au schimbat şi puterea concurenţei se simte: servicii sensibil mai bune la preţuri sensibil mai mici.

Ce te faci însă cu efectele perverse? Am amintit în urmă cu câteva posturi despre firele ce înnegurează accesul la cer, respiraţia liberă :). Postez acum fotografii cu interiorul unui bloc cu trei furnizori de cablu/Internet, în afară de Romtelecom...


Un alt lucru mărunt, de astăzi pentru mâine...

O istorie (intuitivă şi inexactă) a încărcării programei şcolare? (II)

(urmare din postul anterior)

Ce se petrece în momentul în care vrei să înlocuieşti programa veche cu una nouă, actualizată la nivelul cunoaşterii pedagogice şi din alte ştiinţe specifice anilor 2000?

Problemele răsar imediat:

* dacă scoţi ceva din manualul pentru o clasă oarecare, aceasta afectează imediat toate manualele din clasele ce urmează şi de la facultate!

* acest lucru presupune o nevoi enormă de … bani:

- ca să schimbi manualele

- ca să le armonizezi

- ca să faci training pentru cadrele didactice din învăţământul universitar, astfel încât să nu dezvolte frustrări că vor trebui să predea chestii care se studiau cândva în liceu, dar şi ca să nu se trezească făcând referinţă în cursurile lor la bucăţi de materie pe care noile generaţii nu le vor fi mai parcurs…

* indiferent cum schimbi programa o să trebuiască să ţii cont de tensiunile dintre diferitele discipline datorate percepţiei că unele materii au, în curriculum, o prea mare importanţă în raport cu altele.

O soluţie alternativă ar putea fi legată de creşterea duratei de şcolarizare la 13 ani preuniversitari, pe aceeaşi structură actuală: fie 4+4+5, fie 4+5+4. Aceasta ar permite:

- menţinerea programei actuale, urmată, în faza a doua, de schimbări incrementale şi de mutarea unei părţi a programei către B.A.

- punerea unui accent mai mare pe aplicaţiile practice ale sumedeniei de informaţii transmise în prezent în limbajul de lemn al manualelor (vezi, de exemplu, grăitorul şi amuzantul paragraf 3.1.3 din analiza lui Andrei)

- costuri mai reduse în ce priveşte cele amintite mai sus, însă costuri ridicate date de nevoia de a angaja cadre didactice în plus faţă de cele existente (ce este drept, fluxurile demografice induc o tendinţă contrarie, care ar putea să anuleze parţial nevoia de cadre didactice suplimentare)

- marea problemă ar fi că trecerea la 13 ani ar putea genera un gol de candidaţi la înscrierea în primul an al învăţământului universitar, punând universităţile în situaţia de a regândi propriul sistem de cursuri…

Evident aceasta ar fi doar una dintre posibilele soluţii, pe care doar am schiţat-o fără a mă uita în detaliu la avantaje/dezavantaje. La fel, ar putea să se discute de unul-doi ani de college, consecutivi liceului şi premergători nivelului de licenţă, în care pregătirea să fie una generalistă şi care să condiţioneze accesul la actualul nivel al licenţei (studii universitare de 3 ani).

Oricum ar fi, decongestionarea programei ar putea atrage elevii spre şcoală, ar elimina din rolul meditaţiilor (profesorii nu ar mai avea scuza că programa este prea încărcată), ar creşte enorm eficienţa sistemului de învăţământ preuniversitar, făcând profitabil orice cost iniţial asociat acestei schimbări.

O istorie (intuitivă şi inexactă) a încărcării programei şcolare? (I)

Graţie lui Andreï am dat peste opinia extrem de interesantă a unui alt Andrei, fost student şi elev de vârf, care vorbeşte despre sistemul de învăţământ de la noi privindu-l din afara sistemului. Rechizitoriul acestui Andrei la adresa societăţii româneşti pune mai multe puncte pe ei, cel mai important fiind fără îndoială cel legat de calitatea programelor şcolare, acuzate de supradimensionare, de supraîncărcare cu conţinuturi inutile şi de ignorarea a ceea ce este util pentru integrarea în societate.

Interesant este de observat şi faptul că toţi actorii din sistemul educaţional (elevi, părinţi, cadre didactice preuniversitare şi universitare, inspectori, funcţionari din Minister, cercetători în ştiinţele educaţiei, politicieni) agreează cu faptul că programa este supraîncărcată aproape la orice materie şi în orice an de studiu. Mai greu este acceptată, dar este acceptată ideea că şcoală ar trebui să pună accentul pe formarea de abilităţi, pe cunoaşterea de moduri de a face (în noul limbaj de lemn li se spune, cred, competenţe) şi abia apoi să se ocupe cu transmiterea de informaţie.

Paradoxal însă, deşi există un acord cu toate acestea, când se purcede la implementare … nu se întâmplă nimic în acest sens. Ipotezelor implicite ale lui Andrei, legate de evitarea unei muncii „sisifice” de schimbare a programelor şcolare din temelii, le-aş adăuga alte câteva explicaţii ale prezentei „împotmoliri”, pornind de la istoria modului în care s-a ajuns aici. Redau istoria cu pricina mai jos, cu precizarea că este probabil marcată de multe inexactităţi, fiind reconstituită din câteva observaţii disparate şi nu prin studiu sistematic.

Anii 60-70: România decide tacit că trebuie să fie cea mai performantă ţară la olimpiadele şcolare de matematică şi fizică. Matematica şi fizica reprezentau disciplinele forte ale modernităţii, iar regimul comunist avea nevoie de legitimare. Performanţa şcolară atestată prin rezultatele la olimpiadele internaţionale putea creşte prestigiul conducătorilor … Consecinţa: programa şcolară la mate şi fizică creşte. Multe dintre lucrurile care ar fi trebuit/putut fi studiate în facultate sunt împinse în programa de liceu. Alte discipline (biologie, istorie, chimie, geografie etc.) vor urma exemplu, măcar pentru a întări poziţia masiv ameninţată a cadrelor didactice din domeniile respective.

Anii 80: încep presiuni dinspre cadrele didactice din licee spre mutarea unor părţi din programă înapoi către facultate. Unele manuale (în principal tot matematica şi fizica) păstrează nişte „lecţii opţionale”, marcate cu fonturi mai mici. Programa însă nu este diminuată.

Anii 90: Săptămâna de lucru are acum 6 în loc de 5 zile, însă programa rămâne aceeaşi.

Anii 1990-2000: Noi manuale sunt tipărite, urmând însă, în linii mari, aceleaşi programe şcolare.

Consecinţe pe termen lung:

Oamenii încep să fie convinşi că ceea ce se învaţă la şcoală şi ceea ce este importat în viaţă sunt adesea lucruri complet opuse. Încrederea în nevoia de educaţie continuă să existe, destul de puternică, însă sensul ei tinde, mai ales după 2000 să se schimbe în convingerea că e nevoie de acoperirea cu diplome şcolare, şi că acestea se pot cumpăra.

Vestiţi gânditori precum Nicolae Mischie, Lili Olguţa Vasilescu, Miron Mitrea şi alţii ca ei devin doctoranzi şi apoi doctori în ştiinţe. Alţii, precum Elena Udrea sau acelaşi Nicolae Mischie, devin cadre didactice universitare. Unii mai slab cotaţi, precum Gigi Becali sau Marian Vanghelie, par a încerca strălucitoare cariere de … student în anul 3-4.

Toate aceste evenimente întăresc percepţia că diplomele se pot cumpăra, continuă procesul lent dar sigur de slăbire a calităţii participării la activităţile şcolare şi, conjugate cu penuria de resurse umane din România, la modul general, cu impact imediat asupra celor din învăţământ, contribuie la calitatea greu-de-caracterizat-politicos a învăţământului românesc …

(va urma)

22 februarie 2008

A publica sau a nu publica ...

Science zice că Harvard University dezbate dacă sau nu să instituie accesul gratuit la research papers, utilizând Internetul.


Întrebări retorice:

Aveţi idee câte unităţi de cercetare din România (incluzând aici şi universităţile) au măcar un research paper postat online pe pagina de Internet?

Aveţi idee câte lucrări am primit de la colegii mei spre postare online in ultimii 2-3 ani? (cum să ne fure nouă cineva munca!?)

Aveţi idee cât de multe cărţi/articole din ştiinţele sociale, din fluxul 1, apar mai întâi pe Internet, mai ales dintre cele semnate de autorii cei mai citaţi? Dar din România?


(cred că mă molipsesc de la Cristi cu retorica asta!)

Tricoul electric


S-a inventat un tricou, făcut din materiale piezoelectrice, care transformă mişcarea posesorului în energie. Evident condiţia este ca posesorul să poarte tricoul respectiv când se mişcă.

Mă gândesc la aplicaţii şi vreau şi eu unul.

Lumea începe tot mai mult să semene cu viitorul!

Între politică şi logică (sau despre logica politicii...)

Cele două teme majore incluse în numărul din februarie al National Geographic România, ocupând jumătate din spaţiul revistei, spun totul despre politica editorială şi ce politică stă în spatele editorilor.

Primul grupaj se ocupă de problema încălzirii globale, energia şi combustibilii alternativi (panouri solare, mori de vânt, motoare cu biocombustibil provenit din procesarea porumbului, trestiei de zahăr, soii, uleiului alimentar etc.), ce buni sunt ei şi cât de mult contribuie la protejarea planetei. Adică o discuţie care se află în dezbatere publică prin lumea vestică de mult timp şi ale cărei învăţăminte sunt implementate măcar 10-15 ani de către multe din ţările semnatare ale protocolului de la Kyoto. Aflăm cum „ţara noastră” (adică SUA, numai că traducătorul e traducător român şi prin urmare are obiceiul de a traduce mot á mot) se preocupă de chestia asta, chiar dacă este principalul poluator mondial, şi mai aflăm că asta datează încă de acum 100 de ani, de când Ford a făcut prima sa maşină, funcţionând cu alcool, dar că motorina/benzina ar putea fi (încă) ceva mai ieftină, iar procesul său de producţie mai puţin poluant, chiar dacă statul o subvenţionează masiv prin războaiele pentru protejarea câmpurilor petroliere … Ce să mai, Bush trebuie că a fost în extaz dacă ar fi citit: seria de articole joacă rolul observatorului imparţial, dar, în fundal, transmite un mesaj despre cât de atenţi sunt americanii cu starea planetei şi cât de bine au făcut să se implice/declanşeze diverse războaie petroliere…

A doua temă mare ne vorbeşte despre hazari, populaţie care se află situată în mijlocul unui stat, pe o arie geografică compactă numită Hazarajat, constituind o cincime din locuitorii acelui stat în mijlocul căruia Hazarajatul este înglobat, şi care trebuie protejaţi pentru că au fost persecutaţi de către conducerea statului acela. Mai exact, majoritatea hazarilor sunt musulmani şiiţi, motiv de persecuţie din partea musulmanilor suniţi majoritari. Şi cum intriga este demnă de exerciţiile de logică ale lui Cristi, o redau ca atare: „De fapt, când Buda au fost dărâmaţi, forţe talibane asediau Hazarajatul, dând foc satelor pentru a face regiunea nelocuibilă. Pentru că începea toamna, oamenii din Hazarajat se întrebau dacă vor reuşi să supravieţuiască iernii. Apoi a venit 11 septembrie, o tragedie în altă parte, dar care părea să aducă salvarea populaţiei hazare.” Am zis că statul cu pricina se cheamă Afganistan şi că articolul începe cu talibanii trăgând cu rachete şi apoi dinamitând cei doi Buda colosali?

No further comment.

19 februarie 2008

Despre educaţie, despre ... un potenţial (??) viitor

Pe scurt: Proiectul de pachet de legi ale educaţiei aflate în dezbatere publică ar putea fi considerat amuzant, dacă nu s-ar referi în fapt, deşi uită să spună asta, la probleme extrem de grave şi de presante ale societăţii româneşti contemporane...


Pe lung:

Speram ca proiectul noilor legi ale educaţiei să fie unul concis, înglobând legi care să stipuleze principiile centrale ale furnizării de educaţie. În schimb, cele 3 legi (a învăţământului preuniversitar, a celui universitar şi statutul cadrului didactic) însumează 112 pagini A4, fiind preocupate de tot felul de detalii. De aici dificultăţi evidente ale dezbaterii publice (începută în decembrie 2007), oricum abundentă în mimarea comunicării (vezi o opinie despre organizarea acesteia la Andreï).

Nu stau să comentez aici despre bizareria unui sistem preuniversitar 3+1+6+3 (grădiniţă+pregătitor+şcoală primară+liceu, uneori botezate cu alte nume), care în fapt reduce durata de şcolarizare într-o ţară oricum slab educată şi într-o vreme când, în întreaga lume, numărul de ani petrecuţi la şcoală creşte încontinuu.

Nu discut nici despre dificultăţile de a gestiona resursele umane la trecerea radicală către un astfel de sistem (ar trebui daţi afară profesori şi angajaţi educatori şi învăţători – care, ce e drept, sunt mai ieftini!!!).

Ignor şi faptul că expunerile de motive ale legilor încep cu menţionarea a câte schimbări a avut legea în ultimii ani, a înşirării obiectivelor programului de guvernare 2004-2008 şi a altor câteva strategii, apoi lăsând loc unor chestiuni de administrare a sistemului (extrem de importante de altfel, aşa cum am scris încă de acum 8 ani). Îmi stăpânesc mirarea că nu am identificat, în expunerea de motive a legii învăţământului preuniversitar, la descrierea situaţiei actuale, nici măcar o referire concretă la calitatea învăţământului românesc în raport cu cel din alte ţări sau la capacitatea sa de a integra tinerele generaţii în societate (parca pentru asta avem un sistem de învăţământ, şi prin urmare la asta ar trebui să se refere în primul rând orice schimbare de lege!!!).

Ignor şi faptul că din documente cam lipsesc diacriticele. Deh, aşa se clădeşte la noi educaţia… Principial!

Aşa că mă uit doar la două detalii, că, deh, aşa sunt făcute legile astea :(

(1) În legea pentru preuniversitar, pagina 2, jos: Art. 10. (1) Planurile cadru ale învatamântului primar si gimnazial includ religia ca disciplina scolara, parte a trunchiului comun. Nu, nu e vorba de istoria religiilor, ci de studiul religiei in sine, organizat conform unei programe elaborate “în colaborare cu fiecare cult în parte”.

(2) ) În legea pentru universitar, pagina 26, jos: Art. 66. […] (2) Mandatul rectorului este de 4 ani. O persoana poate îndeplini functia de rector în aceeasi universitate pentru înca un mandat succesiv. Succesiv la ce? La mandatele anterioare? Cool! (aşa e şi la decan şi la orice altă funcţie: pot fi aleşi perpetuu :)

17 februarie 2008

Kosovo?

Kosovo şi-a declarat independenţa. Lucrul este deja un fapt împlinit şi, pentru sârbi, ireversibil.

Probabil că Serbia nu va mai reacţiona războinic, ca în cazul Croaţiei sau Bosniei. Nu cred că mai au resursele de a o face. În plus, este probabil ca în 2-3 ani să se alăture UE, probabil în acelaşi timp cu Croaţia, un premiu ce ar putea să atragă mai ales pe puzderia de cetăţeni sârbi aflaţi în perpetuă migraţie prin UE şi pe familiile lor extinse (adică toată Serbia), contrabalansând durerea de a îşi vedea ţara ciuntită. În fine, a pierde teritorii a devenit deja o obişnuinţă la Belgrad… (Ce e drept, rănile provocate cu aceste prilej, la fel ca în cazul Ungariei, nu vor trece prea curând.)

Kosovo e altceva decât Transnistria, Flandra, Scoţia sau Ţara Bascilor. Albanezii au majoritatea în provincie, şi, mai important, au graniţă comună cu Albania. Graniţa asta comună cu o ţară care vorbeşte o aceeaşi limbă şi este cam la fel de dezvoltată schimbă puţin soarta potenţială a noului "stat", cu o identitate cel mult fragilă, cam ca a Bucovinei la 1918.

Mă întreb prin urmare cât timp va exista un Kosovo independent, separat de Albania?

16 februarie 2008

Efectele încălzirii globale

Se dau trei ipoteze:

1. Datorită încălzirii globale, vor fi din ce în ce mai multe femei în raport cu bărbaţii. Mai exact, diferenţa dintre numărul fetelor nou născute şi cel al nou născuţilor băieţi este în continuă creştere. Cauza e pe undeva prin compoziţia aerului, iar fenomenul este mai vizibil mai aproape de poli, recte la eschimoţi. (sursa: numărul Geo din februarie).

2. Datorită încălzirii globale, industria vinului din regiunile mai apropiate de poli are de câştigat enorm. (sursa: Adevărul, conform Ecomagazin) Cu alte cuvinte, va fi din ce în ce mai mult vin disponibil.

3. Bărbaţii beau mai mult vin decât femeile (sursa: folclorul local :)



Vă daţi seama de consecinţe, să zicem peste ... 200 de ani!? Bărbaţii ar putea fi puşi în vitrină, ţinuţi exclusiv în puf şi ... vin...

Sau femeile ar putea trage beţii nesfârşite, ca să compenseze sau ca să profite de oportunitate...

Sau ...

15 februarie 2008

Lucruri mărunte

Viaţa de zi cu zi este inventată şi reinventată de tot felul de lucruri mărunte care îi schimbă iremediabil cursul, îi dau frumuseţe sau o sluţesc, îşi pun amprenta pe toate faptele noastre, determină reacţii pavloviene, creează şi distrug obişnuinţe.

De regulă ele nu rămân în istorie. Mai ştie cineva azi dacă existau câini vagabonzi la 1315? Sau dacă se dădea foc frunzelor din curte la 1834? Istoria consemnează în general marile evenimente, nu pe cele mărunte. Acestea din urmă pot fi regăsite, nesistematic, prin pagini de roman, scrisori de epocă, jurnale. Dacă vrei însă să înţelegi cum trăiau oamenii cândva, ai nevoie să pricepi contextul în care se desfăşura viaţa lor.

Pun şi eu pe aici, pe blog, sub eticheta de "lucruri mărunte?", unele chestii care definesc, în opinia mea, viaţa românilor de astăzi. Evident nu îmi propun să fiu sistematic, ci doar să adaug o pietricică la ceea ce ar putea fi memoria socială de răspoimâine...

Curăţenie

Să fie incendiu?
Nu, e doar curăţenia de primăvară în Bucureşti, 100% tradiţională, 100% românească, neaoşă, din bătrâni, anti-ecologică şi - sper - pe cale de dispariţie...



PS. Am lăsat imaginile la dimensiunea lor iniţială, fără să le comprim, iar în fundal se văd alte bucăţi din Bucureşti, definitorii pentru oraş: rufe întinse la uscat în balcon (e aceeaşi stradă cu praf din post-ul de acum o săptămână), firele de telefon şi cablu care brăzdează văzduhul, inconfundabila siluetă a celei care face curat strâgând frunzele şi gunoaiele şi dându-le foc ...
(fotografiile sunt făcute marţi, 12 februarie 2008)

11 februarie 2008

Din panseurile Irinei: despre căsătorie

Irina, la cei 5 ani ai săi, tot inventează poveşti. Cu personaje, acţiune, intrigi şi descrieri variate. Le povesteşte de regulă singură, cu voce tare, când nu e nimeni prin preajmă. Iată un fragment surprins ieri, dintr-o discuţie între două astfel de personaje imaginare:

– Căsătoria …

– Aşa e căsătoria, trebuie să te scufunzi în piscină?

– Nuuu, trebuie să alunecăm pe munţi…

[Cinci minute mai târziu am mai trecut prin apropiere şi am surprins un alt pasaj:]

– Căsătorie …

– M-ai înnebunit cu cuvântul acesta! Hai să ne căsătorim amândoi!

Vorba lui Vonnegut: aşa stau lucrurile :)))

10 februarie 2008

Constatări ... meta-academice

De destul de mulţi ani, unităţile de cercetare şi facultăţile sunt evaluate anual, pe baza unor criterii pe care mulţi le consideră bizare. Sunt luate în considerare publicaţiile, prezentările la conferinţe, diferite granturi şi contracte, brevete de invenţie etc. mai nou se discută şi despre indici de impact a citărilor.

Criteriile sunt aceleaşi pentru toate ştiinţele, ceea ce avantajează net, de exemplu, ingineria în faţa ştiinţelor sociale, acolo unde la categoria „brevete de invenţie” nu prea văd cum se poate – onest – să acumulezi puncte (poţi zice că inventezi, omologhezi şi brevetezi o metodologie revoluţionară, aşa cum sugera un coleg, însă, hai să fim serioşi, metodologii care să poată fi brevetate „pe bune” nu există).

Academia Română are şi ea grila proprie de punctare, uşor diferită de cea a Ministerului Educaţiei şi Cercetării. De exemplu, orice publicaţie (carte sau articol în jurnal academic) apărută la Editura Academiei este punctată mult mai bine decât alte publicaţii apărută în ţară (de exemplu, în 2006 lucrurile stăteau aşa: carte la Editura Academiei = 30 de puncte, carte apărută la Polirom = 15 puncte). În unele discipline, Editura Academiei nu este însă chiar atât de valoroasă ... :(

Dezbaterile publice, generalizate sau în interiorul mediului academic continuă să lipsească sau sunt foarte slab conturate (vezi unele eforturi ale Ad-Astra, o iniţiativă a MEC din urmă cu un an, în care noua grilă de evaluare a fost difuzată către unităţile de cercetare, iar acestea au trimis-o înapoi cu observaţiile proprii etc.). Este firesc în condiţiile în care mulţi dintre cei evaluaţi nu înţeleg de ce ar trebui să fie evaluaţi, nu au văzut niciodată un sistem de indexare etc.

Poate nu ar fi rău să ne uităm şi în ograda altora. De exemplu, în Anglia, unde orice schimbare în sistemul de evaluare naşte discuţii şi argumentări variate, aşa cum sugerează articolul acesta din Times Higher Education

De la FSN citire: Cine mai este astăzi PSD-ist?

Absolut toate partidele importante de astăzi au ascendenţă în FSN sau cel puţin au colaborat îndelung cu acesta. Zoaiele, cum le numeşte vajnicul Băsescu, îi sunt acestuia cel puţin veri primari. Speram să avem o campanie electorală în care să se discute despre problemele importante ale României, despre direcţiile în care am dori să se dezvolte cea mai săracă şi mai slab educată ţară din UE, despre soluţii la mizeria de pe străzi şi din suflete. În schimb, se pare că vom avea un nou episod din telenovela Cine e mai comunist, pigmentat cu variaţii aduse de ansamblurile folclorice Feseniştii de azi şi Coruptul de peste deal.

Este greu să înveţi că politica înseamnă în primul rând capacitate de colaborare, comunicare, compromis. Mai e din păcate mai e mult până la toleranţă, iar mulţi consideră încă un titlu de glorie din a fi „niţel de dreapta” şi împotriva PSD, fără a se întreba o clipă dacă raţional vorbind se opun ideilor acestuia.


***


Nu fac aici nici un fel de campanie pro-PSD, opţiunile mele politice fiind în cele mai multe privinţe aproape radical opuse acestuia. Nu mă pot opri însă să nu remarc că dacă aş trăi mai la vest de Elba, principiile la care ader m-ar împinge spre un vot mai degrabă la stânga decât la dreapta, adică invers decât ce mi se potriveşte acum în România.

În plus, dacă ar fi să caut o explicaţie pentru afirmaţii de genul "Iliescu conduce guvernul de astăzi", ajung să îi dau dreptate tot lui Iliescu şi să mă gândesc la diferite complexe oedipiene :(

Mai jos se află o lungă istorie a cum principalele partide româneşti de azi au antecendente de filiaţie sau măcar colaborare cu PSD, ceea ce face absurdă lupta de-a cine-nu-colaborează-cu-stânga, pe care pare a o solicita discursul recent al Preşedintelui (discursul ăla cu limbaj academic).

1. PD. La începutul anilor 1990, România post-explozie avea un singur mare partid. Partid iubit, de exemplu, de mineri. Doi ani mai târziu, primul ministru a încercat o lovitură forţă în cadrul noul partidului acestuia, fiind ales lider naţional. Cum însă liderul incontestabil era Preşedintele ţării, acesta din urmă şi-a adunat credincioşii şi a creat un nou partid: FDSN. Petre Roman şi ai săi, între care, în rândul al doilea, îl regăseam pe un ministru al transporturilor ce avea să marcheze prin atitudine mulţi ani şi multe guvernări din istoria ulterioară a României, au rămas cu numele partidului, deşi reprezentarea generală a fost că ei s-ar fi îndepărtat de Iliescu şi FSN. Mult mai târziu, partidul din care Băsescu avea să îl elimine pe Roman avea să îşi schimbe numele în PD, fluctuând de la o ideologie la alta şi devenind mai apoi PD-L.

2. PSD. Erau trei partide istorice, inamice tradiţionale ale FSN, perceput drept continuator al comuniştilor. La începutul anilor 90 erau slabe. Dintre ele, PSD a fost absorbit după 2000 de FDSN (rebotezat între timp, vreme de un ciclu electoral, PDSR). Ion Iliescu avea să fie şi încă mai este figura centrală a partidului. Pentru a-i apăra cuvântul drept ce grăia adevărul absolut, la un miting al „opoziţiei” desfăşurat la Ploieşti în martie sau aprilie 1990, au apărut nişte vajnici fesenişti, cu ouă şi linguri de lemn, despre care se spunea că se distribuiau la sediul FSN, aflat în apropiere. Cele 2-300 de opozanţi erau oricum covârşiţi numeric. Am plecat la timp, înainte ca purtătorii de ouă să spargă cordonul poliţiei şi mitingul, altfel destul de plictisitor.

3. PUNR şi PRM. Cele două partide naţionaliste au fost aliaţii tradiţionali ai FSN/FDSN/PDSR/PSD vreme de 12 ani. Acelaşi lucru s-a întâmplat, în scurta-i existenţă, şi cu PDAR, al patrulea membru al „patrulaterului roşu”, al cărui ultimă figură importantă, Valeriu Tabără este astăzi senator şi membru al PD-L.

4. UDMR. Partid etnic al maghiarilor, UDMR a făcut începând cu 1996 acelaşi joc ca şi alte partide etnice din România în perioada interbelică (german, evreu, maghiar), aliindu-se cu oricine a fost la guvernare, inclusiv cu PSD.

5. PNL. PNL avea să fie primul partid istoric care se va alia cu „duşmanul”, recte FSN, alături de care a guvernat, ca partener secund, între 1991 şi 1992. De altfel aici găsim şi una dintre raţiunile spargerii PNL în aripi şi aripioare. Mai apoi, avem atragerea lui Theodor Stolojan (fost prim ministru al FSN, susţinător al lui Ion Iliescu în campania prezidenţială din 1996) în partid, urmată de un protocol de susţinere parlamentara a Guvernului Năstase, de fuziunea cu ApR în 2002 (ApR se desprinsese din PDSR în 1997, răzvrătindu-se împotriva lui Iliescu, şi înregistrând un succes vremelnic, fără concretizare electorală). Interesant este că Stolojan este cel ce avea să conducă grupul disident al PLD către absorbţia sa în PD.

6. PNŢ-CD. Este singurul partid important al ultimilor 18 ani care nu a colaborat cu FSN/FDSN/PDSR/PSD, deşi dacă este să ne uităm cel puţin la principiile de politici sociale susţinute, între 1990 şi 1998, cele două partide erau extrem de apropiate! PNŢ-CD, azi un partiduleţ minuscul, a fost în istoria sa (recentă, dar şi trecută) un campion al intoleranţei, al capacităţii reduse de colaborare, iar guvernarea Ciorbea este probabil doar vârful unui aisberg de dificultăţi politice, accentuate şi de lipsa unei doctrine politice clare… Există astăzi un partid, cel mai simpatizat, care are câteva din aceste caracteristici. Mă întreb dacă va avea aceeaşi soartă?

9 februarie 2008

Librăria online (II)

Am început într-o postare anterioară să descriu peripeţiile cumpăratului de cărţi online. Iată mai jos o sinteză a încercărilor de a cumpăra cărţi online:

Librăria online

După cât timp am primit coletul

E posibilă plata online?

E posibilă livrarea prin curier?

Când am comandat ultima dată

Editura Teora.

A doua zi (prin curier).

NU.

DA.

2006

Librăria Mihai Eminescu

2 zile

NU, doar ramburs sau virament.

NU, doar prin poştă.

Ian. 2008

Editura Nemira

5 zile

NU.

NU.

Nov. 2007

Editura Polirom

5-7 zile

DA.

NU.

Ian. 2008

Diverta Online

7 zile


NU, livrarea în magazinul cel mai apropiat

Primăvara lui 2007

Libraria Stilus

7 zile

(prin poştă)*.

NU.

DA, peste 100 de lei este gratuit pentru Bucureşti,

Ian. 2008

Librăria DEVADATA

9 zile**

NU, doar ramburs.

NU, doar prin poştă.

Ian. 2008.

Editura Litera

11 zile
(prin curier ).

DA.

DA.

Dec. 2007

Metropolis

22 zile
(prin curier!)

DA.

DA, doar prin curier. Gratuit peste 50 lei.

Ian. 2008

RAO Publishing House

29 zile***

DA

NU, doar prin poştă.

Ian. 2008

Editura All

Never****



Nov. 2007

* Stilus: După 5 zile m-au anunţat că una dintre cărţi nu mai e în stoc. Coletul a venit după alte două zile.

**De la Devadata, am primit mai apoi următorul mesaj, inclus într-un newsletter: “Expedierea coletelor se face la interval de aproximativ 10 zile, în jurul datelor de 7, 17 şi 27 ale fiecărei luni. Comenzile dvs. trebuie sa ajungă la noi cu cel puţin 3 zile înainte de data expedierii.”

***RAO: După 8 zile am fost anunţat că depozitul este în inventar timp de o săptămână (începând cu ziua precedentă!), aşa că vor mai întârzia trimiterea cu 7 zile. Au mai trecut apoi alte 21 zile. 8+21=29.

****Aşa cum am mai arătat, de la All am primit un mesaj cum că îşi rezervă dreptul ca să îmi trimită cărţile doar dacă le au în stoc. Dreptul lor!

Evident, acest post nu se adresează aproape nimănui (vezi mai jos, o statistică în rom-gleză). Şi dacă rămânem la aceeaşi calitate, lucrurile nu se vor schimba curând.

Internet shoppers in 2007 (% din întreaga populaţie):

Denmark (55%), Netherlands (55%),

Sweden and the United Kingdom (both 53%)

……..

Lithuania (6%)

Bulgaria and Romania (both 3%)

Sursa: Eurostat.

[România prezintă şi cel mai mic procent de utilizare a Internetului: un sfert din populaţia adultă, cifră confirmată şi de Turambar.]

7 februarie 2008

Uluit şi confuz

Privind eu la TV ieri, am văzut şi nu prea am priceput.

Acum câteva luni era aşa: Preşedintele vroia cu tot dinadinsul o naţiune războinică, trimiţându-şi trupele de menţinere a păcii în Irak, iar Guvernul vroia pe dos, să aducă vajnicele corpuri de armată înapoi, pe plaiurile mioritice.

Acum lucruri stau taman invers: Guvernul vrea la menţinerea păcii, în Ciad, cu circa şi aproximativ 120 de băieţi veseli, iar Preşedintele zice pas, şi vrea doar 2 bucăţi stilate, trimise la Paris (bine că nu vrea la Rouen, să caute urmele unor nave incendiate cândva cu graţie).

Uluit şi confuz de cum se învârte roata principiilor, mai am timp să văd că Ministrul de Externe şi cel de Război (scăpat probabil de preocupările cu Nea Gheorghe, ăla din balada cu luptele de la Băicoi) au comis-o şi ei graţios, făcând anunţuri de participare fără aprobare de la CSAT, adică mai punând o bubă (dulce) pe lista lui Claudiu.

Năuc şi confuz, mă întreb, legat şi de lista lui Claudiu, câţi dintre următorii se vor regăsi pe listele de candidaţi şi pe ce poziţii: Cioroianu, Meleşcanu, Tăriceanu, Orban (nu cel de la Bruxelles)?

…Been dazed and confused for so long it's not true …

Lepşe

Au venit, via Turambar, două lepşe. Le-am văzuz mai greu că Turambar vrea să mă alunge de la el de pe blog, băgând LastFM non-stop. Şi cum eu ascult muzică mai mereu când am computerul deschis, asta mă cam disturbă :(

Dar hai să trec la lepşe:

1. Leapşa cu filmu': În care film te-ai simţi bine să trăieşti? Detaliază / explică în 2-3 fraze.

Răspunsul meu e că nu ştiu. Nu am habar. Ar putea fi o combinaţie între Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Andromeda (serialul), Stargate SG1 (serialul) şi, poate, niţel din The 4400s. Trăsătura comună este că în fiecare dintre ele se poate întâmpla mai mereu ceva nou, sau despre care îţi lipsesc aproape complet informaţiile şi cu care ar trebui să te descurci. (OK, primul e responsabil şi pentru a aduce niţel romantism în poveste ;)


2. Leapşa cu conferinţa: La ce conferinţă aţi alege să participaţi (nu luaţi în calcul cât costă participarea sau exclusivitatea evenimentului).

De ales am ales deja pentru următoarea: mă duc la The 38th IIS World Congress, la Budapesta (asta îmi aduce aminte că trebuie să îmi plătesc registration fee :). Mi-ar place să prind o conferinţă pe domeniile mele de interes pe undeva prin Australia, apoi una-două în America de Sud şi apoi prin Japonia.


Lepşele zboară acum la Claudiu, Cristi şi Andreï, desigur dacă au timp/chef de ele.

6 februarie 2008

Vive le JEG!

Aşa, am nişte poze cu dedicaţie pentru cei care susţin că Bucureşti-ul ar fi:

1. curat

2. modern

Ceea ce se vede este praf. Praf proaspăt, praf mai vechi, deja prăfuit de trecerea timpului. Praf aşternut prin depunere, ca o ninsoare perpetuă. Praf post-iarnă, adică după ce apa şi zăpada au curăţat praful de pe străzi.

Praf din faţa blocului, într-un cartier nu tocmai ieftin, în care toate străzile sunt asfaltate.

Praf ce avansează anual câteva zeci de centimetri spre mijlocul şoselei, de parcă am fi în abandonatul Machu Picchu şi natura ar pune stăpânire pe locuri. Numai că nu e natura, ci JEG-ul...

Enjoy, urmează alegerile locale!

Cum am ajuns să consum … 365!

365 este marca proprie a Delhaize, grupul belgian care deţine în România lanţul de magazine MegaImage. În mod normal, în Belgia sau Luxembourg evitam 365, având la dispoziţie o varietate mai mare de alegeri la mai toate produsele. În România, am început să consum masiv 365 (brânzeturi, cereale, patiserie etc.), neavând alternative. Slabul management, dar mai ales tipul de consum al românilor fac la noi produsele de clasă medie sau superioară greu de găsit şi, prin urmare, scumpe. 365 devine la noi o marcă de clasă superioară!!!

Îmi amintesc de o prelegere din cursul de management, de prin ASE. Era vorba de ascensiunea supermarket-urilor, care au eliminat micile magazine de pe pieţele de desfacere cu amănuntul, bazându-se pe preţuri foarte mici. Volumul mare de vânzări le-a permis astfel de preţuri. Apoi, au dezvoltat producţie proprie, mai ales pentru bunuri ieftine, şi au împins restul producătorilor spre clasa de produse de mijloc sau de o calitate superioară.

Am observat mai demult că la noi totul e mai scump. Dacă mergi la Delhaize în Luxembourg, găseşti acelaşi produs cu 10-20% mai ieftin decât la MegaImage. Ca şi Theodor Stolojan, m-am întrebat şi eu de ce. Nefiind politician în campanie electorală, cred că am nimerit un pic mai bine răspunsul :)

1. Preţurile de producţie în România sunt mai mari decât în Vest: dacă mergeţi să cumpăraţi lapte de la Cora sau Carrefour, o să vedeţi că iarna Milli şi Meggle sunt mai ieftine decât aceleaşi cutii de un litru de la Fulga sau Dorna. Vara e invers, trădând o extrem de proastă organizare a producţiei la noi. Mai ştiu din unele studii de caz prin care am trecut alături de colegii mei, că producătorii români au uneori probleme să asigure standardele de calitate. Asta ii face să vândă puţin, cea ce creşte preţul unitar …

2. Argumentul de mai sus cred însă că joacă un rol minor. O mare problemă este dată de tipul de consum. Românii nu cred că sunt dispuşi la un consum alimentar prea variat. Ei preferă mult, dar mai prost. E suficient să vă uitaţi în acest sens, comparativ, la produsele din acelaşi supermarket, la Bucureşti, Bratislava şi Bruxelles. Diferenţa în ce priveşte varietatea este enormă! De la ceai şi cereale la caşcaval şi semipreparate, distanţa Est-Vest se simte din plin! De aici costuri mai mari pentru fix aceleaşi produse: când vinzi puţine cereale cu bucăţi de fructe roşii prin ele, de la un singur producător, e firesc să fie mai scumpe.

3. În plus, cred că buyer-ii lanţurilor de magazine şi analiştii din firmele de cercetare de piaţă au şi ei un cuvânt (negativ) de spus: Consumul lor este de asemenea românesc, şi sunt obişnuiţi mai ales cu, să zicem, caşcavalul gras şi fără un gust aparte, cereale de un singur fel, dar mai ieftine, cel mult un tip de Roquefort… Atunci, ceea ce caută ei să identifice pe post de pattern de consum, va ţine cont în bună măsură de preferinţele proprii, subdimensionând artificial cererea potenţială pentru produse de clasă mijlocie şi superioară.

Este posibil ca şi explicaţia domnului Stolojan (supermarket-urile umflă preţurile fiindcă au monopol) să aibă în ea un strop de adevăr, însă mă îndoiesc: faptul că percepţia despre cerere este că ea se referă mai ales la produse ieftine şi faptul că preţul acestora este, în România, mare, face ca să nu găsim mare lucru în rafturi şi o parte din noi să devenim fani a ceea ce apare la o calitate un pic mai bună, deşi altfel, având de unde alege, nu am opta pentru … 365.

365 este adus de Delhaize la MegaImage. MegaImage îşi şubrezise poziţia pe piaţă după ce s-au deschis Careffour şi, mai apoi, Cora. Cozile ce se făceau cândva la case au dispărut. De la o vreme am sesizat că în magazin au început să apară mai multe chestii mai speciale, în principal sub brandul propriu, aceste 365. O strategie pe care mi-o doresc şi pentru restul retailerilor, indiferent de domeniul de activitate, de la haine la computere… Asta o să vină o dată cu modernizarea tipului de consum al românilor şi aici e locul unde politicienii s-ar putea concentra dacă vor să depăşească bariera populismului …

5 februarie 2008

Capra bulgarului

Buni vecini, bulgarii şi românii au ales în ultimii ani o variantă a consensului: stau cu ochii pe capra celuilalt.


Lucrurile stau cam aşa:

Varianta 1. „Tradiţionalistă”. Când eşti mic şi pricăjit cauţi să te aliezi cu unii mai tari, ca să te protejeze, şi cu unii la fel ca tine, că aveţi interese comune.

Varianta 2. „Post-modernă”. Indiferent de cât de tare sau de slab eşti, îi respecţi pe ceilalţi.

Varianta 3. „Modernă”. Îmbini mereu variantele 1 şi 2. Egalitatea nu e pentru căţei.

Varianta 4. Pragmatică. Dacă ai un vecin, faci cu el diverse aranjamente, că, vrei nu vrei, aveţi interese comune.

Gata cu variantele, hai la subiectul cu vecinul. De astă dată de la sud.

Episodul 1. Podul de la Calafat. Începutul anilor 1990. Drumul cel mai scurt între Vest şi Sud-Est e blocat de războaiele post-yugoslave. A venit UE, pe atunci vecina noastră, a tuturor, şi ne-a dat bani ca să facem un pod. Asta e bine. Da’ a zis să ne înţelegem între noi. Asta e rău. Dacă e să facem aşa cum vor bulgarii, drumul ar fi cea mai scurtă variantă, dar ar trece cam puţin pe la noi, am încasa bani puţini de la transportatori. Bulgarii ar lua mai mult. Dar noi suntem mai şmecheri, tragem de timp, că avem miniştri (ai transporturilor) deştepţi. Şi începem să facem podul 10 ani mai târziu. Evident, pe unde nu ne convenea. Şi ce dacă am pierdut an de an, timp de 10 ani, bani cu grămada? Şi ce dacă podul va fi gata când războaiele se vor fi încheiat şi transportatorii o să prefere să treacă prin Serbia? Am pierdut noi bani? Şi ce dacă, bulgarii au pierdut mai mulţi, sâc!

Episodul 2. Feribotul buclucaş de la Călăraşi. Asta e şi mai funny. L-am făcut. Şi noi, şi ei. Fiecare după cum l-a dus capul. Unii mai sus, unii mai jos. Unii mai mare, alţii mai mic. Face 90 de minute până la Silistra. E ineficient economic. Bacul e mai rapid (15 minte). (de citit aici povestea că e distractiv :).

[Intermezzo: oare podul românilor din Calafat şi cel al bulgarilor de la Vidin se vor întâlni la jumătatea Dunării??]

Episodul 3. Fotbal. 2006. România pică din nou, după 16 ani, în grupă cu Bulgaria. Ca şi acum 16 ani, ne cam bat. Ne gratulăm reciproc prin presă (mai ales ei), pe stadioane, pe Internet. E firesc, ne preţuim. Ei au ceafa cam groasă.

Episodul 4. La mare. Mergem la mare la ei. Vedem că au învăţat să vorbească româneşte. Suntem tari, i-am colonizat! Ne întoarcem acasă. Unii nu mai avem maşini. Spunem că la noi e oricum mai bine. La anul mergem din nou la ei, la marea lor, şi vizităm castelul reginei noastre. Guvernul nostru nu mişcă un pai să îi persuadeze să îngrijească mai bine locurile. Aşa le trebuie, mama lor de zarzavagii!

Episodul Ţ. Să îmi amintesc cum arată podul de la Giurgiu? Vama (şi a noastră şi a lor)? Să vă zic câte colaborări şi proiecte comune ştiu în sociologia celor două ţări? Să vă zic ce uimit a fost un amic bulgar, pe atunci (1996) student la istorie, aflând că nu ne înarmăm masiv ca să cucerim Cadrilaterul? Să vă spun care sunt cele mai bune murături de piaţa românească?

Varianta corectă.

Varianta corectă e aia cu capra. Mai punem de-un pod, vecine?


Gata, mă duc să bag ceva de prin cămara lui Totev.


A, să nu uit: în jur de 10% dintre românii între 25 şi 64 de ani au studii superioare. Cifra bulgarilor este dublă şi încă un pic.

Convorbire telefonică cu ... un hoț??

Sună telefonul, de pe un număr necunoscut, vizibil (adică nu este ascuns), iar o voce de bărbat mă angajează în următoarea convorbire: -  ...