Soartă??

Am povestit de mai multe ori că evit să aflu dinainte acțiunea unui film sau a unei cărți. Eu sunt dintre cei (puțini??) care preferă să lase autorul să-i surprindă prin creativitate, să îl încânte prin neprevăzut și noutate. Îmi bazez selecția pe titlu, pe renumele autorului, pe o recomandare. De aceea nici nu găsesc interesant acel fel de a face critică literară sau de film în care acțiunea este repovestită pe scurt.

Dat fiind acest mod al meu de selecție, nu controlez aproape deloc tematic consumul meu literar şi de film.

Apar cu atât mai ciudate perioadele în care una şi aceeaşi temă se repetă obsesiv de la un roman la altul, în toate romanele pe care le citesc, precum şi în filmele pe care le văd. De la Tom Perrota la Magda Cârneci, ca să dau un exemplu.

Ce faci însă dacă lucrurile se repetă identic în viața reală, dacă tema pe care ai tot găsit-o obsesiv în lecturile tale de la o vreme încoace devine un laitmotiv al realității imediate şi începe a o domina, schimbându-ți radical lumea, fără ca tu să inițiezi asta, ca şi cum totul ar urma un scenariu inexorabil, descris de premoniții repetate...?

Şi dacă tu continui, la nesfârşit, involuntar, să selectezi şi să citeşti cărți pe aceeaşi temă, de regulă furişată ca element de fundal în acțiunea romanului, însă nu ca un detaliu neînsemnat, ci ca unul esențial, persistent, ce devine chiar obiectul central în cartea ce urmează, ca şi cum ar fi o secvență consistentă ce te poartă către o concluzie oarecare... O concluzie decisivă pentru viața ta. Eşec final, ratare de moment, succes covârşitor, neantul, sau un episod pe care-l vei fi uitat peste câțiva ani. Aşa cum unii uită pe cei pe care-i iubesc sau pe cei pe care-i urăsc, se izbesc de ei pe stradă şi se întreabă cine or fi fost.

Dar şirul de romane rămâne. Şi te întrebi dacă nu cumva totul e în mintea ta. Şi le întorci pe o parte şi pe alta şi afli că nu te-ai înşelat, că repetiția aceea absurdă chiar e acolo, ca un indiciu, ca un avertisment, sau poate ca o călăuză.

O prietenă vremelnică îți spune că e un semn clar, un simbol al ordinii lumii, pe care tu oricum nu o stăpâneşti. Un prieten bun îți cere să te concentrezi pe altceva şi să nu te mai ocupi de prostii.

Te gândeşti la toți cei ce, în momente dramatice, iau calea religiozității. A religiozității, nu a bisericii. A credinței în puteri extraomeneşti ce guvernează într-un fel sau altul totul.

Revii la calmul obişnuit şi aşezi totul în acel sertar interior tot mai dens populat cu fapte pe care nu le poți explica.

Acel sertar pe care îl iei cu tine atunci când pleci. Bucuros sau trist. Sau poate indiferent.