Lumea …. aşa cum nu o ştim?

Efectele unui protest (2): qui prodest

2012-01-31T10:23:00.000+02:00

(Nu am urmărit foarte atent protestele din România, aşa că cele ce urmează se bazează pe informaţie ce poate fi uşor superficială. Am observat însă două lucruri interesante care cred că ar fi importante pentru România. Le înşir în două postări succesive.)

-CONTINUARE de ieri-

Al doilea lucru este legat de finalitatea protestului. Protestatarii şi-au făcut clar auzită dorinţa: mânaţi de variate motive, de la pensii la feminism, nu-l mai doresc pe Traian Băsescu ca preşedinte. Numitorul comun este simplu: preşedintele nu vrea de fel să arată că ar ţine prea mult la o chestiune despre care mulţi spun că ar fi esenţială pentru traiul în societatea – democraţia. Exceptând simpatizanţii, din ce în ce mai puţini, ai preşedintelui în funcţiune, majoritatea ştia deja acest lucru. Simpatizanţii nu îşi vor schimba deloc părerea, dimpotrivă şi-o vor întări. Prin urmare, din acest punct de vedere, protestul nu are finalitate.

Nu cred că ar putea avea finalitate nici în plan politic: aşa cum observa CT Popescu*, soluţia la situaţia existentă, într-o democraţie, are căi legale prin care se poate manifesta. Un protest prelungit nu serveşte la mare lucru.

Pe de altă parte, hai să ne gândim la cancelariile occidentale. Vă amintiţi cât timp a durat până să apară proteste timide la adresa lui Victor Orban? Pe Silvio Berlusconi preşedinţii şi prim miniştrii europeni au început să îl evite abia în ultima vreme. Austriacul Haider a stat şi el liniştit la putere destul timp, chiar dacă în cazul său antipatiile şi ostilităţile au fost explicite.

La urma urmei, de ce ar penaliza occidentalii un preşedinte semi-dictatorial, semi-antidemocrat? Dacă ţara este cât de cât stabilă, deschisă la schimburi economice, votând aşa cum cere interesul european sau nord-atlantic, ce rost ar avea să o destabilizezi? Atunci când unul dintre partidele de opoziţie se manifestă împotriva noilor reguli financiare europene sau împotriva prezentei militare în Afganistan, ce sens ar avea să schimbi status quo-ul? De aici probabil și declarațiile făcute săptămâna trecută de ambasadorul american la București.

Din acest punct de vedere, Traian Băsescu este principalul câştigător al protestelor din Piaţa Universităţii: nu a adus minerii, a primit sprijinul explicit american, a reîntărit imaginea sa umană („m-am enervat, îmi cer scuze”), a confirmat susţinătorilor săi că este alături de ei. Un protest fără efect erodează entuziasmul oponenţilor şi, prin ricoşeu, poate schimba raportul de forţe în ce priveşte prezenţa la vot. Vă amintiți cum au pierdut Năstase sau Geoană alegerile prezidențiale, dată fiind mobilizarea redusă a propriului electorat?

În fine, protestul a reuşit să elimine din efectul mediatic al deciziei Curţii Constituţionale de a respinge aberanta comasare a alegerilor.

Și dacă tot am pomenit de media.... Realitatea TV şi Antena 3 continuă a se manifesta ostil faţă de preşedinte. Evenimentul Zilei rămâne obedient. Nu e nimic nou sub soare. Chiar şi fără proteste, situaţia ar fi fost aceeaşi.

Cu alte cuvinte, în opinia mea, protestele din Piaţa Universităţii par a fi un fel de meci în care Traian Băsescu câştigă lejer. Există un singur pas important pentru cei ce îşi doresc o altfel de Românie: ei încep să realizeze că ceea ce îi deranjează la puterea actuală este lipsa de comunicare, abordarea top-down, nediscutarea în şi de către societate a problemelor acesteia, absenţa unei media obiective, neaservite. Rămâne de văzut dacă protestele vor avea vreo finalitate în aceste privințe…

* faptul că agreez cu concluzia respectivă nu înseamnă că subscriu la limbajul insalubru al articolului respectiv.

Efectele unui protest (1): Raed Arafat şi momentul parţial ratat

2012-01-30T09:18:00.000+02:00

Nu am urmărit foarte atent protestele din România, aşa că cele ce urmează se bazează pe informaţie ce poate fi uşor superficială. Am observat însă două lucruri interesante care cred că ar fi importante pentru România. Le înşir în două postări succesive.

În primul rând este vorba de Raed Arafat. Doctorul cu pricina este un român cu o imagine fantastic de bună. Îl ajută faptul că nu este perceput ca un politician şi că există o reprezentare socială asupra sa definindu-l drept un om destoinic ce a făcut ceva pentru folosul tuturor. Nu afişează opulenţă şi probabil nu e neapărat bogat, deşi bănuiesc că este cu siguranţă înstărit. Ceea ce este însă şi mai interesant în privinţa domniei sale este alogenitatea* sa. Arab la origine, născut în Siria şi copilărind în Palestina, Raed Arafat a devenit român. Acest lucru sporeşte valoarea imaginii sale pozitive, într-o ţară nu neapărat foarte tolerantă.

Contextul face faptul încă şi mai interesant. Cu câţiva ani în urmă, înainte de declanşarea celei de-a doua recesiuni mondiale majore, România estima că în 2008 va avea probleme în a asigura suficientă forţă de muncă. Premierul Tăriceanu lansa pe atunci ideea (cel mai probabil fantastă) că va reveni măcar o parte din cei câteva milioane de români plecaţi la lucru în străinătate. S-a discutat plăpând şi despre posibilitatea de a schimba legea cetăţeniei, de a reglementa altfel dreptul la rezidenţă, de a avea o politică specifică de a atrage forţă de muncă din afara României.

Cazul doctorului Arafat reprezenta un prilej prielnic de a redeschide discuţia: creşterea economică ne-ar putea pune în 2-3 ani în faţa aceleaşi probleme. Am fi din nou nepregătiţi. Legile noastre în domeniu sunt mai degrabă anacronice, desprinse de nevoile ţării. Nu ştim să atragem indivizi în care ţara lor a pompat bani publici ca să îi şcolească. Ştim doar să îi alungăm pe cei în care România a pompat bani publici. Aveţi idee cât se plătește din bugetul public pentru cei 12 ani de învățământ preuniversitar ai unui tânăr român? Dar pentru anii de facultate, master și doctorat? Ei bine, aceştia sunt bani pe care noi îi trimitem fericiţi în Spania, Italia sau aiurea, împreună cu fiecare nou imigrant român. Nu punem aproape nimic în loc. Remitențele sunt importante, dar insuficiente.

Raed Arafat reprezenta o bună oportunitate de a începe să discutăm serios, la nivelul societăţii, despre nevoile noastre. Din păcate momentul a fost în bună măsură ratat, date fiind protestele care au virat către alte teme. Un cetăţean despre care eu cred că este un oier bădăran a avut o tentativă de a stârni discuţia respectivă. Din nefericire ea s-a stins destul de repede.

Nu este însă prea târziu să o revitalizăm! Cred că ea constituie o miză mult mai importantă decât Traian Băsescu, un individ, din fericire, … trecător…

(va urma)

*alogenitatea: Da, ştiu că acest cuvânt nu este în DEX sau DER, dar sunt convins că l-aţi înţeles, ceea ce îl face parte a unei comunicări facile. Dacă nu acceptăm evoluţia limbii, nu oferim nicio şansă limbii române să supravieţuiască mai mult de 200 de ani, dacă nu cumva chiar şi acest termen este exagerat de lung …

Ținutul hunilor

2012-01-20T22:18:00.000+02:00

Uite o hartă politică despre care rar se învață la școală în România: cum arăta Europa prin secolul al V-lea.

Am extras-o din Michael Curtis Ford, Căderea Romei, traducere apărută în 2010 în seria de romane istorice și despre istorie a Editurii Alffa All. (ediția în engleză este din 2007)

[Cartea e mai degrabă un roman istoric decât unul despre istorie: autorul nu e istoric dar a făcut ceva documentare prealabilă; scrie și despre cum trăiau oamenii, dar accentul cade mai degrabă pe date istorice și pe o intrigă romanescă, în timp ce scriitura nu e deosebită.]

Reading novels ... or not this one?

2012-01-18T13:30:00.000+02:00

Imagine yourself starting reading a novel. The first 10 pages go smoothly. The book is neither bad, neither very promising. Around page 25 you remember that the novel got some award for literature. The book does not catch you, but it gets some nice reviews. Other people saw it as valuable, they appreciated the action, or the message, or the writing itself, or even all together.

You continue reading, but it does not go as smooth anymore. Few days later you’re stuck around page 35. Then, after falling asleep two times at page 40, you have fewer hopes, many critical thoughts come to your mind, and you start getting annoyed by the mismatch between what you read about the book and what you find in the book. At page 50, only the mentioned award keeps your interest alive. At page 60 you have already passed through a third of the book. The last 10 pages you kept wondering what other saw in this book. Why you do not feel any pleasure reading it. The message is banal, you feel like being able of better writing, even if you do not call yourself an author, the message is actually missing, or there are many books which do it better. You feel that you were fooled; there is nothing to learn from the book, there is no amusement either.

You have two choices: to give up hope and leave the book off, or to continue reading it. On one hand, renouncing might mean that you miss the opportunity to find out something extraordinary that might happen in the last one hundred and twenty pages. However, you feel unlikely that the author will be able to offer such nice surprises. Not in this book. On the other hand, continuing might mean that the time invested in reading the first 60 pages is not lost. But you risk wasting some more time on reading banalities, without the feel that you self-develop or entertain yourself.

Is this when the decision comes? Should you postpone the moment? Should you decide even earlier? It probably depends on your incentives, on your time resources, on your willingness to assume risks, on your tolerance. For me, page 60 would be the limit. However, sometimes, a negative decision may come earlier. A stop would mean that I would think twice about spending money and time on another novel of the same author, and that I would not give further credit to the jury that awarded the book. Therefore, some basic marketing rules would require the authors to be more convincing when writing the first 60 pages if they would like to keep readers like me as their customers.

This is what many American or English writers learn in a commodified writing industry. This is something that many other contemporary authors never cared about. They are artists, and this is the pleasure that they derive from writing: being an author no matter how; receiving a prize because the board is made of their friends and colleagues. Getting good reviews because they graduated the same class as the reviewer did. This puts more pressure on you to be more selective when paying attention to reviewers and awards. This is something that you may want to be aware of, when deciding to buy contemporary Romanian writers :(

Ziduri şi oameni

2012-01-15T09:33:00.000+02:00

Sâmbătă seară, Irina (9 ani) ne întrerupse discuţia şi spuse: Aaa, Berlinul era [pe atunci, în 1989] un oraş separat în două de un zid: de o parte erau comuniştii şi de cealaltă - oamenii.

Fotografia Zidului este preluată de pe http://www.cape.k12.me.us/Twalls/T.W.wall05.html.

România ... lor

2012-01-11T15:05:00.000+02:00

De mai multă vreme am bătut în retragere și am început să nu mai răspund la impolitețulire continue din societatea românească. Înainte credeam că oameni se mai pot schimba, că se poate discuta cu ei, dar de la o vreme m-am potolit.

Azi am postat o întrebare pe un forum, am primit răspuns, și am răspuns și eu "a, așa face sens", ceea ce s-a dovedit imediat a fi o greșeală de neiertat.

30 de minute mai târziu, un cetățean indignat, a ținut să îmi precizeze:

Mai apoi a revenit menționând că e vorba despre o batjocură pe care o aduc limbii și că lui «îi sună ca dracu'».

De ce oi fi ieșit eu din refuzul de a reacționa la așa ceva, nu îmi dau seama. Probabil a fost oboseala sau nevoia de a-mi aminti ce e neplăcut în România.

I-am răspuns politicos că am altă opinie și l-am direcționat către o postare de pe acest blog. Am spus că părerea mea este similară celei expuse acolo (îmbogățirea limbii etc.), fără a preciza însă că e chiar blog-ul meu. L-am rugat destul de oficial să fie cât de cât politicos: «În ce privește modul în care îți exprimi frustrările, te rog respectuos să îți controlezi mai atent limbajul, incluzând aici apelativele, și epitetele. S-ar putea să ai surpriza ca unii să le considere jignitoare.»

Mi-a răspuns trimițându-mă la DEX ca să constat că nu ar fi frustrat și că, dacă vreau un loc în care e nevoie să preluăm termeni din altă limbă, atunci să caut «termenul de "Agency" in sociologie/migratie». Cum nu am zis cu ce mă ocup, iar interlocutorul foarte amabil care mi-a zis tovarăș de cum m-a văzut afirmă că nu urmase link-ul meu, bănuiesc că o fi vreun expert în sociologie/migrație, ceea ce e destul de funny ;)

În fine, nu am mai răspuns, dar asta nu a împiedicat un alt cetățean indignat să se repeadă și el către pradă, cu un limbaj similar, câteva minute mai târziu.

Din nou am avut prilejul să aflu despre mine lucruri pe care nu le știam și să mă amuz de logica potrivirii dintre cum începe primul paragraf de sub citat și cea de-a doua propoziție din penultimul.

Asta e, mi-am amintit de ce am încetat să îndrăznesc a mai avea păreri. Poate o fi un efect de bătrânețe sau de hârșâire, poate o fi vorba de înțelepciune, cert este că îmi doresc o viață liniștită în care să nu am de a face cu astfel de oameni. Așa mi se pare mie că lucrurile au și fac sens.

Guvernul României la Radio Erevan: un parteneriat public-privat

2011-12-19T17:20:00.000+02:00

Am primit azi pe unul dintre grupurile de e-mail la care sunt abonat, un apel să particip la dezbaterea despre Strategia de Competitivitate a României 2010-2012.

De strategia cu pricina se ocupă « Consiliul Național pentru Competitivitate », un parteneriat public-privat, așa cum îl recomandă e-mailul pe care l-am primit.

Prima întrebare este simplă : de ce am avea nevoie de un astfel de organism ? Asta se întrebă și organismul însuși, și își răspunde pe puncte, în dreapta paginii, începând cu « Competitivitatea este un capitol la care România are mult de recuperat, atât la nivel european, cât şi la nivel global. » Cred că pot spune rapid măcar încă treizeci-patruzeci de domenii în care România are încă mult de recuperat. Motivația mă trimite cu gândul la ce îmi spunea Mălina cu câteva zile în urmă: când ai nevoie să îngropi o problemă, inventezi un Consiliu.

Acest consiliu însă este deosebit de capabil, motivat și mai ales creativ. Pagina sa debutează, pe centru, cu o declarație clară, arătându-i determinarea :

« Declarația de competitivitate pentru România 2020
Declarăm că România este inima creativității Europei.
Ne angajăm să investim în educație, să stimulăm inovația și să fim competitivi. »

Care va să zică așa : țara care pe partea dreaptă a paginii are probleme grave de competitivitate, devine pe centru inima creativității continentului. Este vorba fix despre aceeași țară despre care știm că prețuiește mai degrabă ordinea, obediența si credința religioasă și în mai mică măsură independența, autonomia, creativitatea. Așa ne spun datele de sondaj și teoria din spatele lor de aproape 20 de ani. Cum însă consiliul este creativ, el pare a crede că își poate permite să afirme tot felul de lucruri interesante.

Deschid și .pdf-ul ce conține “Strategia de Competitivitate a României 2012-2020”. Are antetul “GUVERNUL ROMÂNIEI. Cabinet Consilier de Stat Andreea PAUL. Aparatul Propriu de Lucru al Primului-Ministru”.Documentul proclamă drept SCOP al strategiei:

“trecerea de la un model de dezvoltare bazat pe mână de lucru ieftină, la un sistem bazat pe instituţii şi infrastructură de calitate, în care potenţialul forţei de muncă bine pregătite va fi utilizat la maximum şi în care economia va fi condusă de întreprinderi creative şi inovative.”

Deci zice așa: pentru că avem mână de lucru ieftină (ceea ce e perfect adevărat: slab calificată si ieftină), facem niște instituții noi, de calitate, ca să dăm un avantaj acestei forțe de muncă bine pregătite.Mie mi-e suficient, nu are rost să mai citesc mai departe, îmi fac nervi și pierd timp degeaba. Site-ul și modul cum începe strategia m-au convins să particip la dezbaterea publică prin patru propuneri complementare:

1+ cred că se impune desființarea Consiliului. Motivul pentru care acesta crede că a fost înființat este cel mult pueril.

2+ cred că este cazul să fie înlocuite persoanele care se ocupă de strategia cu pricina, atrăgând o singură persoană, dar competentă

3+ strategia existentă ar trebui retrasă și propus un set de măsuri care să nu debuteze cu cuvinte mari care se bat cap în cap și care ignoră situația României.

4+ orice strategie ar trebui să nu confunde creativitatea cu fantaziile, ar trebui să fie bazată pe realitate, și ar trebui să evite să propună un limbaj ce amintește de una dintre iubirile unuia dintre președinții României, ce o alinta cu apelativul "societatea socialistă multilateral dezvoltată".

Postez această contribuție proprie și pe blog-ul propriu și la comentarii pe site-ul Consiliului.

Sic tranzit ... dezbaterea despre buget

2011-12-13T02:29:00.000+02:00

După multă vreme m-am uitat luni la ştiri pe un canal românesc: RTV. În una dintre ştiri, se vorbea despre dezbaterile despre legea bugetului. Am constatat că:

RTV s-a preocupat mai degrabă de tablet PC-urile şi telefoanele parlamentarilor, decât de a pricepe ce se discuta la faţa locului. Nu zic nimic despre potenţiala reclamă mascată la produse Apple.

Premierul Boc a explicat că de fapt nu scad pensiile și salariile, ci rămân la acelaşi nivel. Acum însă, premierul fie a uitat să spună, fie RTV l-a sabotat neamintind că a spus că de fapt nivelul curent este cel redus cu forcepsul, şi că guvernanţii au promis de câteva ori că se va reveni la nivelul iniţial. (ba chiar, înainte de alegerile din 2008, au impus şi o lege aberantă de mărire a unor salarii în sectorul bugetar). Cu alte cuvinte, de fapt chiar e scădere în raport cu ceea ce ar fi trebuit să fie în contracte.

Victor Ponta, în calitatea sa de şef al opoziţiei, a avut de comentat doar despre „o vestală” a domnului Boc, care s-ar fi plictisit la discursul acestuia. Evident, domnul Ponta se dovedeşte spiritual, debitor de glume îndoielnice şi un fin analist al problemelor dezbătute în Parlament. Păcat însă că nu s-a referit şi la buget (sau poate că RTV l-o fi sabotat şi pe domnia sa).

Călin Popescu Tăriceanu a atacat Guvernul pentru acceptarea înţelegerii europene de săptămâna trecută, şi, implicit, a menţinerii unui deficit maximal de 0,5%. Hopa, e practic singura temă cu adevărat INTERESANTĂ, surprinsă de RTV. Din păcate, fostul premier şi ministru în mai multe guverne părea a fi uitat (evident, dacă RTV nu l-o fi sabotat) că, de fapt, problema României s-ar putea să nu fie capacitatea de a finanţa economia prin deficit bugetar, ci priceperea de a folosi eficient banii. Cu alte cuvinte, degeaba am avea noi deficit ridicat, dacă nu ştim să facem surplusul să genereze creştere. În plus, şi încă mai important decât atât, să nu uităm că, dată fiindu-i subdezvoltarea şi situaţia europeană, precum şi imaginea sa negativă, România nu a fost săptămâna trecută în situaţia de a negocia ceva :(. Să fi fost oare doar o tendinţă spre demagogie?

Prin urmare, conchid rapid: RTV=submediocră. Boc=baliverne. Ponta=jenant. Tăriceanu=discutabil, cel mai probabil superficial. Eu=idiot că mi-am încălcat promisiunea proprie de a evita televiziunile româneşti.

Mi-a rămas o singură întrebare: oare ce e de făcut când singura intervenţie mai a cătării era una superficială în esenţa sa, chiar dacă ridica unele întrebări interesante? Cum faci să obţii dezvoltare în situaţia respectivă?

România … așa cum o știm

2011-12-01T12:46:00.001+02:00

1. Săptămâna trecută am vizitat consulatul României din Bonn. O imagine interesantă a țării. În fața clădirii era un sobor de preoți. Înăuntru, interiorul arăta ca în hotelurile din anii 1980. Cred de altfel că o parte din mobilier, dacă nu cumva tot, data de pe atunci. Vorba lui Claudiu, poate că lambriurile de lemn încă adăpostesc microfoane. Trei interlopi se dădeau în bărci cum au cheltuit ei 10.000 de Euro, pentru că nu luaseră cameră la motel cu 25 de Euro și luaseră una cu 35 de Euro. Absurditatea situației se potrivea limbajului colorat și pigmentat de prezența unui vocabular variat în definirea organelor sexuale introduse în varii persoane.

2. Prin anii 1990, ca să stopeze vânzarea de copii în SUA, România a luat decizia ca, la ieșire din țară a unui minor, fie acesta să fie însoțit de ambii părinți, fie însoțitorii să arate o procură de la părintele sau părinții absenți. [mă întreb cum o fi pentru orfani: trebuie ei mereu să își aducă aminte de părintele absent?? :(. Dar dacă părinții sunt divorțați și cel absent locuiești în Australia? Nu îngrădește acest lucru libertatea de mișcare a copilului?]

În fine, legea, încă în vigoare, cred că este unică în Europa. Un prieten maghiar îmi spunea că ar trebui să mă plâng la CEDO: e împotriva mai multor reglementări europene.

Dar legea e lege. Dacă ești în țară și îți lași copilul să iasă din românia însoțit de celălalt părinte, mergi la notariat, plătești cam 50 de lei și dai o declarație în acest sens. Dacă ești în străinătate, mergi la consulat, plătești 30 de EURO și revii câteva zile mai târziu ca să primești declarația. Dacă nu vrei să revii la consulat, care uneori e la câteva sute de kilometri distanță, plătești 60 de EURO în loc de 30 (adică de 5 ori mai mult decât în România) și funcționarul de la Consulat pune pe loc o ștampilă pe cererea ta.

Așa am ajuns eu la Consulatul pe care l-am descris mai sus: zburăm în week-end de la Köln la București, apoi revenim la Köln. Soția mea nu poate veni cu noi, așa că, deși fiica noastră e rezident german, a trebuit să producem această hârtie (nu era oare suficientă adeverința germană de rezidență sau înscrierea la școală aici, în Köln?).

Așa a trebuit să îmi amintesc că vin dintr-o țară cu soboare de preoți și interlopi, care are legi bizare, și în care e scump rău să fii cetățean. Așa am descoperit din nou - oare a câta oară? - că la noi clădirile publice arată ca la mijlocul anilor 1950, când resursele limitate, normativitatea și lipsa de alte modele impuneau austeritatea, iar degradarea era una relativ firească.

De aceea, dacă tot e ziua națională, mi-aș dori ca noi toți să facem eforturi ca lumea noastră să arate altfel, iar acest lucru începe de la cum ne purtăm, cum vorbim și cum aranjăm clădirile din jurul nostru. Mi-ar place să pot zice și eu că vin dintr-o țară care privește către viitor, nu din una unde lucrurile sunt ca în secolul trecut.

Vin alegerile!

2011-11-14T10:30:00.000+02:00

În opinia mea, sunt două alegeri importante pe care românii le-au făcut în ultimii ani. Ambele au efecte pe termen lung în ce priveşte evoluţia ţării. Pe de o parte au optat cu amândouă mâinile pentru o impozitare flat, la un nivel scăzut. Aceasta derivă din convingerea puternică că nu merită să dai nimic „Statului”, entitate abstractă, vicleană şi periculoasă, care ne fură pe toţi. Consecinţa este dată de inegalitate încă şi mai mare, în una dintre cele mai inegale ţări europene, cu implicații care nu au cum conduce la dezvoltare (un argument în acest sens îl aduce o postare de-a lui Marian şi comentariile aferente).

A doua alegere importantă este menţinerea la putere a unui lider capricios, cu tendinţe autoritare, căruia îi face plăcere să se corijeze în apărător al democraţiei, corectitudinii şi prosperităţii liberale şi care derapează adesea în comportamente intolerabile conform standardelor contemporane, precum categorisirea unei jurnaliste drept ”păsărică” sau „ţigancă împuţită”.

Ascultând versiunea audio a The Economist pentru 1-7 noiembrie 2011, mi-au venit pe rând în minte cele două alegeri, chiar dacă România nu este defel prezentă în paginile revistei (sau cel puţin în prima ei parte, că am ajuns în Esch înainte să se încheie audio-revista).Partea proastă este că România mi-a apărut în minte când a fost vorba de cele două probleme europene majore ale ultimelor săptămâni: Grecia şi Italia.

Ca şi românii, grecii nu se înghesuie să plătească taxe. De aici şi problema lor majoră: statul (incluzând aici şi autorităţile locale) s-a tot împrumutat, a oferit locuitorilor săi varii servicii, de la şcoli şi autostrăzi la poliţie şi salubritate. Necolectând taxe (grecii nu au nici măcar cadastru), a dat, din nou, faliment. Cred că e al cincilea de la independenţă (1877), ceea ce îl face pe colegul meu Jérôme să spună că singura administraţie competentă a ţării cu pricina a fost Imperiul Otoman. La noi nu e chiar aşa, însă a continua să consideri că e cazul să furi statul ori de câte ori ai ocazia ne poate rapid aduce în situaţia Greciei. Partea proastă este că, neavând un trecut pe care să îl vindem şi un litoral exploatabil, noi nu putem supravieţui din turism.

Ca şi românii, italieni au un lider cu tendinţe autoritare, îmbrăcate în scandaluri mediatice „care în majoritatea ţărilor ar fi dus de mult la demitere” (citat din memorie din The Economist, cu referire la Berlusconi), clamând că apără democraţia şi că luptă pentru promovarea unui liberalism autentic. Performanța lui Il Cavaliere, care îmi pare că seamănă fizic preşedintelui român*, este simplă: sub guvernarea sa, economia italiană a avut o creştere atât de mică, încă o depăşeşte pe cea a doar două state: Haiti (ţara aia cu cutremurul devastator din 2010) şi Zimbabwe (ţara aia în care speranţa de viaţă a scăzut de la 60 la 42 de ani, fiind decimată de HIV, care a avut inflaţie de 11 milioane la sută în 2008 şi unde e şef atotputernic un amic de-al lui Nicolae Ceauşescu: Robert Mugabe). E adevărat, sub Băsescu, România a avut o creştere remarcabilă şi nici nu a intrat într-o criză similară Italiei sau Greciei. Te întrebi însă: unde am fi fost cu un altfel de preşedinte şi cu un guvern ales pe bune, nu cu şmecherii procedurale? Să nu uităm că, în istoria modernă a României, cea mai mare creştere a fost sub domnia lui Carol al II-lea…

La anul sunt alegeri. Prin urmare, îmi vin în minte două îndemnuri: Poate nu ar fi rău să ne uităm de două ori la (1) ce politici susţin partidele şi candidaţii şi (2) cine sunt cei care candidează. Învățând din experiența altora, am putea avea o șansă ... istorică și am putea evita "bomboneii" și "marinerii".

* E posibil ca fanii preşedintelui Băsescu să înceapă să îmi explice că Traian Băsescu e doar preşedinte şi că guvernul e independent şi alte lucruri similare. Le atrag atenţia că am devenit intolerant la gogoşi de genul „Medvedev face lucruri de capul lui, fără încuviințarea lui Putin” sau „CFSN e o instituţie care nu are nimic de a face cu FSN, chiar dacă sună la fel” (conform lui Ion Iliescu prin ianuarie 1990). Pentru cei ce afirmă lucruri de genul respectiv, care îi iau de proşti pe interlocutori, am acum o singură replică: „Hai sictir!”.

**Nope, nu parafrazez pe nimeni, chiar dacă ar putea părea așa! :p

Evoluţie cu bostani

2011-11-12T14:54:00.001+02:00

În urmă cu 30 şi ceva de ani, în Berceni, la marginea Ploieşti-ului, nu auzisem de Haloween sau de Martinstag. În schimb, toamna, la sfârşit de septembrie început de octombrie, erau disponibili numeroşi dovleci. Portocaliul lor intens şi urma verde de la vrej îi transforma uşor în prilej de bucurie. Oamenii nu îi foloseau la plăcintă, ci îi dădeau la porci sau foloseau miezul pentru seminţe. Tata mă învăţase însă să fac din ei felinare.

Procedeul nu e complicat. Se ia bostanul şi i se dă cep, tăindu-se partea de sus, aşa cum faci când tai un pepene. Apoi iei o lingură, de preferinţă de inox, şi scobeşti uşor miezul, scoţându-l pe tot. Maţele acelea portocalii, în care sunt prinse seminţele sunt scoase cu toatele, iar bostanul se curăţă cu grijă, prin interior, până rămâne doar coaja groasă. Seminţele pui separat, la uscat, apoi, după câteva zile, le poţi deja prăji. Bostanul însă îl pregăteşti pe loc.

După ce l-ai curăţat bine de tot prin interior, poţi începe să îi schiţezi faţa. Mai întâi ochii: două găuri mari, în partea de sus a dovleacului. O şurubelniţă mai groasă sau un cuțitaș mai mic dar ascuţit, din cele de servit carnea de vită sunt utile în acest sens. Deasupra, trasezi, cu acelaşi cuţitaş, două sprâncene. Nu e neapărat necesar să faci găuri, ci este suficient să crestezi un pic coaja tare a dovleacului. Nasul vine dedesubt, ca o gaură triunghiulară. Pentru gură poţi face fie o despicătură mai mare, fie mai multe găurele mici, schiţând astfel doar dinţii.

Mai adaugi repede două găurele pentru urechi. Prin ele vei trece ulterior o sfoară mai groasă, pe care o prinzi în interior cu câte un băţ de chibrit şi de care vei ţine felinarul. E bine să fie groasă, ca să nu taie dovleacul, atunci când îl vei ţine de sfoară. Din acelaşi motiv, urechile nu trebuie să fie plasate foarte aproape de locul unde ai dat cepul. Trebuie să laşi măcar un centimetru până la margine.

În fine, în partea de jos a dovleacului dădeam pe atunci o găurică mică de tot, folosind o şurubelniţă subţire. În găurică se fixa o lumânare subţire, din cele care şi azi se mai găsesc pe la biserici: galbene, dintr-o ceară soioasă, care ard prost. Ca să o fixez, foloseam lumânarea în sine. Întorceam dovleacul cu capul în jos, introduceam lumânarea în orificiu lăsând 3-4 milimetri în afară şi aprindeam mucul. Îl lăsam să ardă până se topea suficientă ceară ca să nu mai iasă nimic din lumânare în afară. Aşteptam apoi ca aceasta să se răcească şi, aşa întărită, să ţină lumânarea lipită în interiorul dovleacului. Mai aveam grijă şi ca partea din interior să fie suficient de scurtă ca atunci când este aprinsă să nu aprindă sfoara prinsă de urechile arătării.

Mai apoi puteam pune la loc capacul, prinzându-l cu beţe de chibrit, ca să nu cadă. Mare lucru însă nu obţineam cu asta: dacă aprindeam lumânarea din interiorul felinarului pe care tocmai îl construisem, aceasta avea nevoie de oxigen pentru a arde. Prin urmare, capacul trebuia scos urgent.Noaptea, umbrele proiectate puteau fi considerate înfricoşătoare. Efectul era puternic la sprincenele abia schiţate, ce apăreau ca nişte lumini palide în comparaţie cu petele de strălucire proiectate de ochi.

Cred că am cioplit în viaţa mea măcar 9-10 bostani, uneori de mai multe ori într-un an. Niciunul nu putea dura prea multe zile. Lipsit de miezul său, dovleacul se fleşcăieşte rapid. Mai apoi am crescut şi mi-am pierdut interesul. Cum ziceam, nu exista un motiv anume să construiesc un astfel de felinar. Pur şi simplu existau dovleci, iar tata mă învăţase să o fac. Haloween a apărut ca şi sărbătoare pe la noi abia o dată cu Trustul Pro :), ProFM şi, mai apoi, ProTV promovând-o febril. Aşa că am uitat complet de felinarele făcute din dovleci. Pur şi simplu mi-au ieşit din minte.

De Martinstag am aflat abia anul acesta, în Köln. În comunităţile catolice din Germania, Franţa, Belgia etc., 11 noiembrie e un prilej ca copii să se plimbe seara pe străzi cu felinare în mână sărbătorind sfântul cu pricina. Probabil că la origine e tot o sărbătoare ancestrală, legată de încheierea recoltelor şi venirea iernii, adaptată de creştinism asemenea Paştelui sau a Crăciunului.

La Köln, de altfel, nu s-a sărbătorit pe 11. Cum pe 11 a 11-a două mii 11, la ora 11 şi 11 a început carnavalul (care se va încheia pe la începutul lui martie sau sfârşitul lui februarie), au mutat sărbătorirea Sfântului Martin cu două zile mai devreme.

Seara, la şase, Irina şi colegii ei de şcoală au patrulat prin cartier cu felinarele aprinse, în timp ce un poliţist oprea circulaţia când era cazul ca alaiul să traverseze vreun drum. Felinarele nu erau însă dovleci, deşi s-au găsit dovleci din belșug prin supermarketuri. Irina şi ai ei colegii şi-au confecţionat însă felinare speciale la şcoală, fiecare clasă având alte opţiuni. Clasa ei, spre exemplu, a construit nişte mini-carpete, cu lână prinsă pe etamină. Apoi au rulat carpetele într-un cilindru, pe care l-au prins pe un băţ (cumpărat de la supermarket). Băţul avea pe el becuri ce se aprindeau intermitent. Un al patrulea, aprins mereu, atârna în interiorul lanternei, tot ansamblul fiind alimentat de două baterii A3. Altă viaţă, altă epocă, altă tehnologie, alte felinare. Sunt totuşi 30 de ani între mine şi fiica mea.

La anul însă mi-am propus să încerc să fiu şi eu în Köln, să cumpăr un bostan şi să o învăţ să facă felinar din el. Fără un motiv anume, aşa pe la sfârşitul lui septembrie, când e încă cald… Doar lumânarea vreau să o schimbăm: punem din alea care au un suport de aluminiu.

Memento

2011-11-06T16:33:00.000+02:00

Dacă tot m-am lămurit despre Queen Elisabeth că este stră-stră-stră-…-strănepoata lui Vlad Ţepeş (sau Dracula, conform apelativului său comercial), e cazul să mă întreb câţi dintre cunoscuţii mei au prin vene sânge albastru.

Poate nu ar fi rău să accelerez construcţia la arborele acela genelogic… ;)

Two castels and ... a toilet

2011-11-02T12:14:00.000+02:00

The restaurant in which we have been was proudly announcing that it serves as restaurant and hotel since 1790. The food was decent, with an excellent soupe de lentilles, but the toilet was the one that really made a difference. The pictures speak about the size. I wonder how a taller guy would manage to wash his hands in the tiny space over there. Probably this is why they have included an antiperspirant as well! :)

The restaurant is called Auberge Rustique and it is located in the nearby of the Chateau Beaufort. The castle, in ruins since the beginning of the 18th century, did not know any modern transformation. Its remains tell a nice story about how wealthy people were living a few hundreds year ago.

Chateau Beaufort, Luxembourg

We have also visited Chateau Larochette. It is located on a high rock, from where the name (rocher=rock), and has a nice view on the bellow valley. The castle was shared by several noble families, but it went to fire in 1565. Since then, it was never rebuilt, due to the quarrels between the inheritors.

Chateau Larochette, Luxembourg

Both castles tell the story of an age when the rooms where small and the walls where thick, and comfort was a very strange word… If in the area, take a car and visit them. You may also find some more pictures and more information about the castles in Luxembourg (as well as in other countries) by vising the site/blog castles.nl.

De ce ne trebuie nouă lege, doar îl avem pe Gigi!

2011-10-30T23:15:00.000+02:00

Un spectator fără creier sare pe teren şi loveşte un jucător. În opinia mea, spectatorul cu pricina trebuie dus direct la puşcărie, judecat cu celeritate şi poate zace în temniţă câteva zeci de ani.

Spectatorul se îndepărtează de victimă. Câţiva stelişti se bagă şi ei la bătaie şi lovesc cu picioarele inamicul. Aşa se făcea şi în epoca primitivă, când nu exista justiţie, ci doar instinctele primare erau cele ce călăuzeau oamenii.

La TV, un jurnalist, Mare OM, se jeleşte. Sensul a ce spunea el este, cu aproximaţie, după cum am înţeles eu vorbele sale, cam în felul următor „cum e posibil să elimini pe jucătorii Stelei! Ei doar s-au apărat! Acela e de vină, ce căuta pe teren, trebuie masacrat. […] Ce-o să facem cu băieţii ăştia, care e adevărat l-au lovit pe nemernic, dar s-au apărat, doar nu erau să îl lasă să-l omoare!”.

Subtitluri apar pe ecran, atmosfera este panicardă, pur şi simplu se îndeamnă la violenţă, intră în direct şi Marele Finanțator, nelipsit de la postul de televiziune respectiv, și nu doar de la el.

În opinia mea, cei ce îndeamnă astfel la violenţă, trebuie să împartă celula cu spectatorul descreierat din prima frază. În opinia mea, acolo este locul neardenthalianului de Horia Ivanovici şi a prietenilor săi, a căror continuă revărsare de invective şi de îndemn la violenţă îmi repugnă fantastic. Iar postul de televiziune ar trebui interzis, la fel cum şi stadionul Petrolului trebuie suspendat. Cred că există reguli clare ale CNA şi, respectiv, LPF, care reglementează astfel de situaţii.

Hai să vedem în ce măsură Marele Om Horia Ivanovici va mai continua să fie crainic TV. Eu zic că va nu are nici o şansă să fie măcar amendat. La urma urmei, a îndemna la violenţă e justificat, în minte omului de Cro-Magnon, dacă gestul este precedat de un eveniment violent.

De ce e important să răspundem la Recensământ

2011-10-20T13:34:00.000+03:00

Scriu această postare ca reacţie la (1) stângăciile pe care le-am observat în chestionarul recensământului; (2) revoltătoarele îndemnurile directe sau voalate de a nu răspunde formulate public de unii jurnalişti.

În orice ţară cât de cât civilizată ai nevoie de date clare care să permită proiectarea de politici de dezvoltare pe termen lung. Acest lucru constituie o axiomă a modului în care lumea se dezvoltă în prezent.

Gândiţi-vă la o companie cu 10 angajaţi şi încercaţi să îi proiectaţi bugetul. Aveţi nevoie să ştiţi ce costuri aveţi cu forţa de muncă: câţi angajaţi aveţi, cam cât de des se îmbolnăvesc şi au nevoie să fie înlocuiţi, care dintre ei ar putea veni să facă ore suplimentare (de aici nevoia de a ştii câţi copii au, dacă îngrijesc bătrâni, dacă au pe cineva cu nevoi speciale în familie etc.), care dintre ei are şi alte calificări şi la ce ar putea fi ele utile (deci e nevoie să ştiţi ce fel de şcoală are fiecare şi la ce cursuri de formare a fost) etc. Cu zece angajaţi e simplu. Dar gândiţi-vă că aveţi în schimb 100 de angajaţi. Sau 1000. Sau că guvernaţi 22 de milioane de locuitori. Sau poate că or fi 17 milioane?

Numărul de locuitori în sine e important: el spune câţi europarlamentari vor fi, care e forţa de muncă totală, care e baza de selecţie pentru naţionala de curling. Dacă se respectă tendinţa de care suspectez recensământul trecut (de a declara pe cei ce au migrat ca fiind în ţară), atunci vom avea pe hârtie o ţară mai mare, cu mai mulţi europarlamentari şi cu mai mulţi oameni fără loc de muncă decât în realitate. Consecinţa ar fi între altele că vom plăti mai mulţi bani din buzunar pentru a fi reprezentaţi la Bruxelles. Sau că toate politicile vor fi fundamentate aiurea, pe un estimat incorect al dimensiunii populaţiei.

Fiecare răspuns din chestionarul de la recensământ e important şi nu trebuie tratat superficial. Dacă îi declarăm pe toţi ortodocşi, aşa cum procedează adesea recenzorii, agreem tacit că este util ca să avem o producţie record de absolvenţi de teologie, aşa cum se petrece în prezent, când nu cred că există ţări europene care să ne bată la acest capitol. Evident, acest lucru se petrece tot din bani publici, adică din buzunarul nostru, de plătitori de impozite.

Recensământul este aşadar un exerciţiu de autocunoaştere al societăţii, absolut necesar pentru a putea decide ce resurse vor trebui alocate în următorul deceniu pentru educaţie, sănătate, religie, securitatea naţională, infrastructură publică etc. Spre exemplu, înregistrarea comportamentului de utilizare a Internetului poate constituie o sursă pentru politicile educaţionale (folosirea de aplicaţii educaţionale online, aşa cum face Irina, fiica mea, ca temă opţională pentru acasă) şi pentru cele fiscale (scutiri de impozit pentru cei ce furnizează serviciu de Internet în zone defavorizate pentru a evita acel digital divide ce este privit în lume constituie de mai bine de un deceniu ca un risc important de dezvoltare distorsionată).

Nu e vorba nici de „întrebări nesimţite”, aşa cum ar fi declarat „cetăţeanul Mircea Badea” sau de un „test naţional obligatoriu”, cum titra cotidianul central Gândul. În opinia mea, astfel de declaraţii şi titluri sunt iresponsabile şi reprezintă îndemnuri publice la furat bani din buzunarul meu de contribuabil şi mă aştept ca autorităţile să se autosesizeze în acest sens.

Sper de asemenea ca INS să reuşească să furnizeze o bază de date de calitate, accesibilă şi în scopuri academice şi administrative, aşa cum se petrece în UE (şi cum cred că reglementările UE o impun), nu aşa cum s-a întâmplat în trecut în România.

Prin urmare vă îndemn să răspundeţi responsabil la întrebările recensământului, ignorând stângăciile de care acestea dau uneori dovadă. (spre exemplu se precizează clar acolo că informaţia se înregistrează pentru toţi cei din gospodărie, inclusiv pentru cei temporar plecaţi; apoi, la partea de „caracteristici etnico-culturale”, de exemplu, se precizează clar că „fiecare persoană este liberă să-şi exprime propria opţiune, fără niciun fel de constrângere”; mă îndoiesc însă că recenzorul va sta să vorbească cu fiecare persoană în parte şi, oricum, cum ar putea discuta cu cei temporar plecaţi?)

Nuli

2011-10-17T13:54:00.000+03:00

În campionatul de fotbal, Petrolul a învins sâmbătă Voinţa Sibiu după un meci slab, în care arbitrul a gafat permanent. M-am tot uitat prin presă după un comentariu despre cum s-a jucat. În ziarele de sport (ediţiile online) nu există absolut nimic în acest sens. Aproape toate frazele se ocupă de arbitraj. Dacă am numărat bine, sunt 7 articole în Gazeta Sporturilor, iar Prosport are fix unu. În ele nu găseşti practic nimic despre fotbalul jucat de cei de pe teren.

În Adevărul sunt două articole despre meci (care sunt în fapt aproape identice!), în Gândul este unul, în Evenimentul Zilei şi Cotidianul - tot câte unul, în Jurnalul Naţional şi România Liberă niciunul.

Pe site-urile de sport: Onlinesport – 2 articole, Sport.ro – unul, SportTotalFM – 6, DigiSport – 2 (video), DolceSport -1 (video).

De nicăieri nu am putut afla cum au jucat de fapt cele două echipe, în ce sistem, unde a avut fiecare dintre ele realizări şi unde au apărut problemele. Pentru jurnaliştii români totul se rezumă la a lista câte goluri s-au marcat, a pune titluri cât mai ţipătoare, a identifica greşelile de arbitraj şi declaraţiile belicoase. Noroc că Petrolul este o echipă normală pentru Europa, adică anormală pentru România, în care nu există un patron care să apară permanent şi să îşi exerseze graiul pocit în public, iar ziariştii să pice pe spate de înţelepciunea prostiilor debitate.

În presa locală ploieşteană: Republicanul (4 articole), Telegraful (1), Ziarul Prahova (1), iPloieşti (1), Informaţia Prahovei (nu a actualizat site-ul). Articolele sunt mai consistente, discută vag şi despre fotbal, observă că Petrolul a jucat îngrijorător de prost (deşi a învins pe merit). Presa sportivă prahoveană este, în opinia mea, în mod tradiţional una foarte slabă. De această dată (ca de fiecare dată însă în ultima vreme) se dovedeşte a fi peste cea centrală.

În presa locală sibiană: Rondul de Sibiu (un articol) nu se preocupă deloc de greşelile de arbitraj şi discută un pic mai mult despre joc. Fără a avea preocupări pentru tactica sau calităţile celor două echipe, articolul are meritul de a se concentra în primul rând pe ceea ce se petrecea pe teren şi pe implicaţiile din clasament, fiind mai puţin preocupată de senzaţional. În schimb, Turnul Sfatului (7 articole), CityNews (3), Ora de Sibiu (2). Tribuna (1) se încadrează în tendinţa de a discuta excluziv despre arbitraj.

Pe ansamblu, după ce mi-am petrecut o parte a dimineţii stârnit de slăbiciunile presei sportive centrale, nu îmi rămâne decât să observ că aceasta este doar un imens OTV, de o calitate mai redusă încă şi decât calitatea fotbalului din Liga I. Cu alte cuvinte este făurită după chipul şi asemănarea „Procesului Etapei”, aşa cum l-a proiectat Ioaniţoaia cândva, la ProTV, frecând la nesfârşit tema arbitrajului, împreună cu un „sobor” de invitaţi aflaţi prin studio sau la telefon.

Cât despre arbitraj, el rămâne acelaşi din vremea când actualul conducător al arbitrajului greşea în finala cupei în favoarea echipei despre al cărei patron, George Copos, se spunea că ar avea relaţii de afaceri cu respectivul arbitru…

Dixit

2011-10-16T23:37:00.000+03:00

Dixit este un board-game simpatic. Sunt 86 de cartonaşe, de mărime destul de mare, cu desene pe care le poţi interpreta în varii feluri. Tocmai aici e ideea care stă la baza întregului joc: se oferă o interpretare a unei imagini, iar ceilalţi trebuie să ghicească despre ce imagine e vorba. Un soi de mimă, dar ceva mai complicată.

Pe scurt: unul dintre jucători alege o frază scurtă sau chiar o interjecţie, prin care descrie unul dintre cartonaşe, fără a arătat cartonaşul celorlalţi. Ceilalţi se uită la cele câteva cartonaşe pe care le au în mână şi aleg unul apropiat de descrierea pe care tocmai au auzit-o. Aceste cartonaşe se pun la un loc cu cel iniţial, fără a fi arătate celorlalţi, se amestecă şi se întorc pe faţă. Apoi fiecare dintre jucători (exceptându-l pe cel ce a ales imaginea cartonaşul iniţial) votează în secret cu ce cartonaş crede el că ar fi cel iniţial. La final se acordă puncte după o procedură nu foarte simplă, dar interesantă prin faptul că stimulează deopotrivă fantezia şi atenţia.

Cred că şi ideea, precum şi realizarea sunt la înălţime (imaginile de pe cartonașe pot fi văzute și aici). Mie mi-a plăcut Dixit, aşa că vi-l recomand…

Fortschritt

2011-10-14T11:46:00.001+03:00

Am argumentat public de mai multe ori că limba este o fiinţă vie şi trebuie să evolueze. Mă număr printre cei care spun că nu trebuie să ezităm să preluăm în limba română cuvinte din engleză, sau din orice altă limbă, dacă acestea au darul de a facilita comunicare, crescând precizia limbii şi capacitatea ei de a descrie lucruri, acţiuni, sentimente.

Îmi vine acum în minte o altă întrebare: în această evoluţie a limbii, oare ce o fi bine să facem cu cuvintele ieşite din uz? Oare e util să le revigorăm, măcar din când în când? Sau putem începe să renunţăm la ele, aşa cum fac şi au făcut mereu toate limbile?

Oare dacă îmi pun gâtlegău şi pun pe mine un ogheal comit o inexactitudine?

Acesta este întrebarea esenţială. Şi imediat îmi vine în minte un posibil răspuns al stră-stră-strănepoţilor pe care încă nu îi am: „Succesurile strălucitoare ale educaţiei româneşti care e scrise în almanahe, nu e deloc inexactitudini. Scria şi pe defunctul goagle!”

***

Recent, ministrul educaţiei a fost acuzat de proastă utilizare a limbii române pentru că a folosit cuvântul „inexactitudini”. Ministrul s-a apărat la ProTV arătând că termenul (sau mai exact opusul său: „exactitudine”) există într-un dicţionar. Ce e drept, nu este prezent şi în altele, utilizarea sa ieşind din uzul curent. Discuţia nu este o simplă scărpinătură după ureche, aşa cum sunt de regulă scandalurile între politicieni, ci are, aşa cum am argumentat mai sus, implicaţii mai adânci privind direcţia în care România îşi doreşte să evolueze.

Să fi greşit oare ministrul? Oare să fi fost mai firesc să observe că a folosi „inexactitudine” poate fi considerată o inexactitate, dând dovadă de responsabilitate? La urma urmei, așa cum a afirmat domnia sa în interviul de la ProTV, contează fondul (deci conținutul comunicării), nu forma (adică termenii folosiți).

Răspunsul este important: responsabilitatea constituie exact acea orientare valorică pe care studiul la care lucrez arată că ar fi cea mai valoroasă în a determina rezultate pozitive ale procesului educaţional. Sau o fi mai important ca ministrul să îşi salveze faţa spunând că „inexactitudine” e versiunea corectă şi nu „neexactitudine”?

La urma urmei, prefixul ne- fiind de origine slavă, după cum spune ministrul, iar „exact” şi familia sa provenind din latină, probabil că „neexactitate” trebuie eliminat din DEX, acolo unde, probabil din eroare sau din răutate împotriva guvernului, cineva a vârât termenul, care poate fi catalogat doar ca un avorton neruşinat ce întinează naţiunea şi şcoala românească.

În opinia mea, mesajul ministrului către elevi şi „norod” pare a fi simplu de decodificat: e important să ai mereu dreptate, responsabilitatea contează mai puţin. Parafrazându-l din nou pe ministrul, care este un domn "documentat", aş spune că ne va lua mai mult de 20 de ani până vom învăţa să ne purtăm responsabil.

Atunci când românii își folosesc capul!

2011-10-12T10:30:00.008+03:00

În urmă cu mai mult timp remarcam calitatea comentariilor despre meciurile de fotbal din modestul campionat al Scoţiei. Zilele trecute am ajuns întâmplător la o emisiune de pe canalul german Sport 1 şi am rămas impresionat de nivelul discuţiei despre 2.Bundesliga.

În loc ca un moderator egocentrist să convoace 3-4 amici care să dea din gură despre Gigi, Mititelu, Borcea, Iancu şi alte mari caractere similare, cei doi comentatori se preocupau să identifice aspectele tactice, să afle unde s-a câştigat şi unde s-a pierdut meciul. Pe scurt, era un material de o oră, produs live, educativ, asemenea unei discuţii generale despre strategie şi tactică, indiferent dacă eşti sau nu interesat de fotbal. O discuţie între oameni care pricep ce se petrece pe teren şi nu sunt interesaţi doar de şuşanele şi „inexactitudini”.

Este ceea ce se întâmplă şi pe Tactic Zone, singurul blog de fotbal românesc pe care îl urmăresc. Autorul, care pare a-şi fi propus să rămână anonim, comentează atent modul meciurile care îl interesează, privind la alegerile antrenorilor, la modul în care aceştia înţeleg confruntarea, la felul în care se descurcă fiecare jucător şi cum toate acestea se încadrează în istoria recentă a jocurilor echipei.

Pur şi simplu este o bucăţică de Românie pozitivă pe care o regăsesc mereu cu plăcere şi unde intru, chiar dacă selecţia meciurilor comentate nu e tocmai potrivită cu agenda proprie. E ca şi cum ai citi o carte bună.

O piață pentru cronica de film

2011-10-10T11:06:00.000+03:00

Nu prea apuc să văd filme, iar cronica de film nu m-a pasionat niciodată. Stârnit însă de o postare a lui Moş Crăciun, am deschis cronica din The Guardian pentru Midnight in Paris al lui Woody Allen. Am rămas plăcut surprins de calitatea comentariilor: o discuţie civilizată, utilă, educativă, cu doar vagi urme de „flame”.

Curios, am căutat prin ziarele româneşti cronici de film, să văd cum comentează cititorii. M-am uitat în Gândul, Cotidianul, Jurnalul Naţional şi Adevărul. Am observat că, de fapt, sunt foarte puţine astfel de articole, iar comentariile practic lipsesc.

Să privim însă la partea pozitivă a lucrurilor: apare spaţiu mare pentru … blogging, scris civilizat, obiectiv. Audienţa ar fi ceva ceva mai mică, însă absența comentariilor obișnuite de pe paginile ziarelor românești ar face ca ea să fi emai selectă… (e adevărat că, din păcate, cei care cumpără publicitate în România par a se uita mai puțin la puterea de cumpărare a audienței mediei pe care își plasează add-urile, cât mai ales la cantitatea brută pe care o constituie aceștia. Într-un fel acesta este și semnalul pe care l-a dat Ministerul Educației prin clasificarea curentă a universităților: size matters!)

Sper să am vreme într-o zi să mă lămuresc ce este cu această piață... Între timp, orice ajutor în acest sens este binevenit.

... până în gât. ...

2011-10-01T10:52:00.001+03:00

Kosovo este o ţărişoară pierdută între identitatea albaneză şi cea sârbă. Aşa văd eu lucrurile. Aşa par a vedea lucrurile şi majoritatea guvernelor europene.

Mie Kosovo mi se pare că seamănă cu Republica Moldova. Guvernului de la Bucureşti nu i se pare la fel. De altfel România a refuzat să participe la întâlnirea central-europeană din primăvară, de la Varşovia, dat fiind că acolo se afla şi o delegaţie din Kosovo.

Să fi fost vorba de consecvenţă? Dacă mă gândesc la comparaţia cu Moldova, argumentul nu prea ţine.

Prietenia tradiţională cu Serbia, ţară aflată în relaţii conflictuale cu mai toţi vecinii? Eu cred că dacă eşti prieten cu cineva atunci eşti dator să îi spui atunci când greşeşte.

Teama că Ținutul Secuiesc devine autonom?? Mi se pare mie sau e vorba de o regiune săracă a României, care își atrage o parte importantă din venituri din ceea ce îi trimite tocmai guvernul central??

Prostie, îngâmfare, lipsă de viziune? Nu îmi permit să asociez astfel de atribute cu şefii diplomaţiei bucureştene.

Pot însă să privesc acuzator către Cotroceni şi către Palatul Victoria şi să întreb candid: de ce dracu’ nu am intrat în Schengen??? De ce dacă vreau să merg cu fiica mea de la București la Koln am nevoie ca soția să dea o declarație la notar cum că îmi permite acest lucru? De ce, dacă am mașină cu număr de România, sunt singurul pe care vameșii îl opresc la trecerea din Germania în Elveția? Unde e eficiența pentru care cheltuim bani publici pentru a întreține un aparat diplomatic dublu: Președinte + Ministerul de Externe?

Oare toate să se întâmple doar fiindcă Europa a decis să ne persecute? Sau să căutăm mai atent cauzele în ograda proprie?

Vă recomand pe aceeaşi temă şi editorialul de acum câteva zile a lui Ovidiu Nahoi.

Doctoranzii lui Watson și BBC Science Focus Romania

2011-09-29T11:52:00.000+03:00

[…]am avut doctoranzi foarte buni. Şansa carierei mele a fost că, în loc să lucrez de unul singur, am fost înconjurat de tineri străluciţi. […] mi-a plăcut să am studenţi şi m-am bucurat de reuşitele lor: din vreo 20 de studenţi 2 au luat premiul Nobel.”

Citatul este extras dintr-un interviu cu James Watson, publicat de BBC Science Focus Romania în numărul inaugural (iulie-august 2011), fiind probabil preluat dintr-un număr mai vechi al revistei mamă, aşa cum s-a petrecut cu mai tot conţinutul revistei de altfel.

James Watson vă este desigur un nume binecunoscut :)
Împreună cu Francis Crick a descoperit, în 1953, structura ADN-ului. Avea pe atunci 35 de ani. Imediat i s-a oferit un post la Harvard, au primit premiul Nobel etc. Watson a avut o carieră prolifică, încheiată în 1992, marcată şi de câteva intervenţii controversate. Articolul despre el din Wikipedia este una interesantă.

Am preluat citatul pe de o parte ca să salut apariţia revistei pe piaţa românească, dar mai ales ca să observ câţi doctoranzi a avut Watson în întreaga carieră: 20. Asta înseamnă că a avut timp berechet să lucreze cu fiecare dintre ei, să facă cu adevărat cercetare, să îi lase să înveţe câte ceva de la el.

Aveţi idee câţi doctoranzi are, simultan, un profesor universitar român? Legea îi permitea până de curând un maxim de 15, dar apăreau mereu dispense. Aceasta făcea ca în 15-20 de ani de carieră să se ajungă uşor la un total de peste 100. Conform legii actuale eu estimez că totalul va ajunge undeva între 50 şi 75…

PS. Întreg interviul din Focus ar fi interesant de lecturat pentru universitarii români. Din păcate nu l-am găsit online (site-ul românesc al revistei este pentru moment o dezamăgire, iar numerele mai vechi din arhiva britanică nu sunt disponibile gratuit...). Complementar poate fi văzut şi interviul acordat în 2007 pentru The Guardian, însă acesta abordează mai degrabă alte teme.

3 in 1: Revista, România şi preşedintele

2011-09-27T10:31:00.000+03:00

Am înghesuit trei lucruri diferite în această postare: pretextul este menţionarea românilor în o revistă franţuzească, de aici discuţia despre „România cu ochii altora”. Dacă tot e vorba de ea, revista merită şi o mini-cronică. Subiectul principal rămâne însă modul în care şi-au făcut parte din meserie cei patru preşedinţi de până acum ai României.

Aşadar, mensualul parizian L’Histoire, a publicat în iulie o ediţie specială dedicată factorilor ce au condus la geneza revoluţiilor arabe curente. Revista este neaşteptat (?) de slăbuţă. În cele o sută şi ceva de pagini, editorul nu a reuşit să includă o cronologie a evenimentelor importante din ţările arabe în ultimii 150 de ani (adică perioada de care se ocupă revista), nu găseşti informaţie esenţială despre dictatorii locali, rareori există preocupări pentru ceea ce gândesc sau cum trăiesc arabii obişnuiţi, majoritatea informaţiilor sunt aruncate la întâmplare prin articolele scrise de conferenţiari şi profesori de la universităţi franceze, proveniţi din ştiinţe politice, istorie şi relaţii internaţionale. Totul mi-a amintit din păcate de ce am o imagine de ansamblu mai degrabă negativă despre cum arată ştiinţele sociale în Franţa contemporană. Eu luasem revista ca să aflu mai multe despre arabi şi am ajuns în cele din urmă să constat că Wikipedia este mult mai obiectivă şi conţine informaţie mai bine sintetizată, mai sistematizată şi mai consistenţă decât au reuşit autorii să producă în ediţia specială din L’Histoire.

Mă opresc aici cu cronica revistei, nu înainte însă de a nota apariţiile României în publicaţia cu pricina. Lucru rar, amândouă sunt mai degrabă pozitive. Mai întâi, la pagina 18, România secolului XIX, apare ca ţară supusă Imperiului Otoman în care însă există şi elemente ale democraţiei reprezentative. Apoi, într-o frază pe la pagina 75, apare pe neaşteptate „le président roumain Ceausescu” ca unul ce şi-a oferit serviciile de a media pacea între Egipt şi Israel. Autorul nu dezvoltă mai mult subiectul, însă, în context, imaginea este din nou una pozitivă.

Toată povestea mi-a readus în memorie tipul de politică externă purtat de regimul Ceauşescu. To’aşu’ era extrem de frecvent vizitator sau gazdă a omologilor săi de pretutindeni. Celebre sunt întrevederea de la Buckingham Palace, vizita lui Nixon la Bucureşti, sau cea a lui Charles de Gaulle. Dincolo de acestea este seria infinită de vizite reciproce cu Kim Ir Sen, Mubarah, Mobutu Sese Seko Nkuku Ngbendu wa Za Banga şi mulţi alţii. Dictatori şi dictatoraşi, „preteni” de-a Primului Fiu al Ţării, onoraţi să fie băgaţi în seamă de un european. Când vii dintr-o ţară mică, aflată la marginea lumii civilizate, acesta este unul dintre modurile de a-ţi creşte influenţa politică şi economică. Menţii relaţii cu ţărişoare uitate de lume, mergi acolo şi pavezi drumul pe care ambasadorul va construi relaţii cu protipendada locală, cu opoziţia de acolo, va construi puncte de intrare pentru firmele ce plătesc impozite în România va asigura pieţe de desfacere minore, dar care adunate la un loc înseamnă ceva, va câştiga puncte de prestigiu internaţional, care în timp, folosite cu cap, vor schimba statutul tău de ţărişoară mică şi neînsemnată.

Cam asta ar fi menirea preşedintelui, conform constituţiei curente, nu să se bată cu pumnul în piept cum schimbă el constituţia sau să apară săptămânal la televizor debitând tâmpenii sau ameninţări către o parte sau alta a populaţiei. La Ceauşescu cred că megalomania şi egocentrismul l-au împins la a dezvolta reţeaua de relaţii externe incredibile pentru România lui Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Mă întreb însă cine i-a oprit pe ultimii trei să facă acelaşi lucru? Ceauşescu a eşuat în a converti relaţiile personale cu dictatori bananieri în relaţii profitabile pentru firmele şi statul român. Probabil nici măcar nu a dorit acest lucru. Oare ceilalţi trei şi-or fi propus vreodată aşa ceva? Sau o fi fost sub demnitatea lor să întreţină relaţii cu ugandezi, sudanezi sau sri-lankezi (sau pe aceşta din urmă i-o chema serendibezi??)?

[Sau poate au făcut-o şi eu nu am observat… Hai să verificăm: conform presidency.ro, în 2010 Traian Băsescu a fost implicat în 39 de evenimente externe, majoritatea presupunând întâlniri cu lideri europeni, iar două sunt vizite în Afganistan, caz special dată fiind situaţia de acolo. Lor li se adaugă o întrevedere cu Al-Assad la Bucureşti, alta cu Abbas, tot la Bucureşti. Dacă punem tot aici şi vizita georgianului Saakashvili, zicând ă deşi e european şi vecin de peste mare, e mai îndepărtat, asta face un raport de 3 la 39. Lumea a treia primeşte se pare cam aceeaşi atenţie şi în 2011… O fi mult, o fi puţin?]

Miza producerii adevărului-cunoaștere în sociologia cailor verzi

2011-09-25T17:50:00.000+03:00

Am primit in urmă cu câteva zile următorul “apel”, aşa cum şi-a intitulat autorul mesajul. E amuzant, așa că îl reproduc mai jos, căutând însă să elimin elementele de identificare:

Stimate colege,
Stimati colegi,

Am deosebita onoare de a va trimite invitatia, al carei continut il gasiti in atasament, de a participa la Colocviul …, organizat de Facultatea …,din cadrul Universitatii … si care se va desfasura in perioada 17-18 noiembrie 2011 a.c. Ataşat acesteia găsiţi şi normele de redactare.

Intrucat lucrarile vor fi in limba engleza si vor fi postate pe site-ul dedicat evenimentului, ca atare accesibile din orice punct al globului, va rugam sa le elaborati in conformitate cu standardele din domeniu, sa porneasca de la o miza, sa urmareasca definirea unui adevar-cunoastere, sa precizeze tehnologia de producere a adevarului şi de demonstrare a lui si sa indice, in cele din urma, care este relatia dintre adevarul-cunoastere identificat si miza avuta in vedere, astfel ca lucrarea sa va desemneze drept ,,autor”.

cu cele mai bune ganduri,
#@#@

Mie mi s-a părut amuzant. Vă las să vă delectaţi cu el, cu rugămintea de a vă autoadresa câteva întrebări:

- Ce înseamnă „a.c.” plasat după 2011?
- La ce se referă „normele de redactare” din a doua frază: la cum e scrisă invitația - singura chestie redactată despre care a fost vorba în frazele anterioare? (abia după ce citeşti a treia frază lucrurile devin mai clare)
- De ce această a doua frază este singura care are diacritice? Să fie vorba de un mesaj ascuns? Să aibă legătură că organizatorul este „Facultatea de … şi Comunicare”.
- Dacă lucrările nu ar fi „accesibile din orice punct al globului”, nu ar trebui elaborate conform standardelor din domeniu?
- Să existe oare şi lucrări care nu pornesc de la o miză????? Sunteţi siguri că aţi înţeles ce e aia miză?
- În jargonul din ştiinţele sociale, aveţi idee cum se spune la „tehnologia de producere a adevărului”? O fi vorba de metodologie? S-o chema altfel în vreo altă ştiinţă?
- Cum o fi să trimiţi o lucrare care să nu „te desemneze ca autor”????

După cum vedeţi, e plin de miez acest mesaj, te face să meditezi, iar miza sa finală cred este să încercăm să răspundem la întrebarea următoare:

- Oare ca student la facultatea cu pricina vei beneficia de avantajele unui stil revoluţionar de a face ştiinţă sau nu vei realiza cât de norocos eşti?

Până una-alta, pe mine m-a convins: nu am ce căuta la Colocviul respectiv: e prea doct pentru mine. :(

Erată şi completare

2011-09-22T16:25:00.001+03:00

În numărul Dilemei Vechi care se află pe tarabe zilele acestea, am botezat-o din eroare pe Mollie Orshansky drept Molly Orshansky. :( Îmi fac mea culpa din acest colţ de Internet.

*****

Pe de altă parte, am avut o intervenţie telefonică la RFI, la Punerea pe gânduri, în emisiunea care se ocupă de acelaşi număr din Dilema. Acolo, am început să spun de ce a creşte salariile în învăţământ nu rezolvă problema calităţii acestuia. În emisiune (care se difuzează azi, de la 19 şi un pic), nu era însă timp să dezvolt argumentul respectiv. Aşa că o fac, pe scurt, aici. [WARNING: urmează o postare lungă]

Faptele sunt simple: România este o ţară care are puţini oameni cu calificare universitară. În populaţia adultă, aceştia numără cam 11-12 procente. Sunt şi alte ţări în care e aproape la fel ca la noi (Moldova, Italia sau Macedonia, spre exemplu), dar în majoritatea ţărilor europene, ponderea celor cu diplome universitare este mai ridicată. De exemplu, în Bulgaria este un pic peste 20%, iar în Finlanda pe la 33%. Nu stau să caut datele exacte, le-am pus din memorie, cu ceva aproximaţie. Argumentul este că la noi sunt mai puţini absolvenţi de învăţământ superior decât prin Europa, dar avem mai mulţi ca în Africa.

În al doilea rând, în ultimii 20-30 de ani profesiile s-au reinventat, o parte din ce în ce mai mare a lor solicitând studii superioare. Gândiţi-vă doar la ce se petrece în sectorul financiar-bancar sau în administraţie publică, unde exemplele sunt mai evidente…

Unul dintre miturile societăţii româneşti este că profesorii sunt de calitate slabă. Hai să presupunem că e aşa. Atunci, ai putea dori să îi schimbi cu unii mai buni. Imediat îţi vine în minte soluţia cea mai simplă: creşti salariile în învăţământ şi dintr-o dată sar pe tine zeci de potenţiali profesori de o calitate senzaţională care vor să intre în sistem.

[hai să zicem că rezolvăm cu costuri minime obstacole de genul: cum faci să îi dai afară pe cei slabi, sau cum stabileşti care sunt cei slabi ș.a.m.d.]

Acest val de oameni destoinici care vrea să intre deodată în învăţământ vine însă şi el din alte sectoare, pe care le părăseşte pentru salariile atractive din învăţământ. Ce vor face atunci angajatorii? Simplu, vor creşte salariile. Unde ajungem? Păi tot la situaţia iniţială, la care se mai adaugă şi ceva inflaţie.

Asta nu înseamnă că spun că în învăţământ sunt salarii strălucite. Pur şi simplu, creşterea lor nu rezolvă problema lipsei de forţă de muncă.

Hai să fac o analogie cu fotbalul: să zicem că eşti antrenorul şi ai la dispoziţie un lot de 20 de jucători. 11-12% dintre ei sunt foarte buni (ponderea este identică cu cea a absolvenţilor de universitate în totalul populaţiei adulte din România). Asta înseamnă că ai 2 care pot juca strălucit pe orice post: îl pui pe unul portar şi pe unul vârf. Primul se asigură că nu primeşti goluri, iar al doilea că dai goluri dacă ai ocazii. Problema este însă că primul nu poate să facă mare lucru de unul singur dacă nu are şi fundaşi buni, iar al doilea are nevoie de mijlocaşi ca să aibă de unde primi mingea. La fel e şi cu societatea: dacă îi pui pe cei buni într-o parte (să zicem că în învăţământ), dăunezi imediat celorlalte sectoare (de exemplu în bănci sau în ITC).

Prin urmare ai nevoie să găseşti calea prin care să îi forţezi pe toţi să se profesionalizeze. În opinia mea, afirmată destul de frecvent, această cale este masificarea largă a sistemului educaţional. Nu mă deranjează dacă toţi merg la facultate: acest lucru creează presiune pe piaţa forţei de muncă, silită apoi să cearnă şi să selecteze în poziţiile importante oameni cu adevărat capabili, chiar dacă învățământul de care vorbim are o calitate slabă. Apoi, suplimentar, aș încuraja atragerea de migranți bine educați, din țări încă și mai prăpădite decât România: uzbeci, turci, georgieni, mongoli, nigerieni... Aceasta ar asigura accesul la o forță de muncă deja educată, atrasă de faptul că România este o țară mai modernă, din UE...

Pe de altă parte, nu uitaţi şi altceva: principalul determinant al rezultatelor învăţământului românesc îl constituie, aşa cum se întâmplă peste tot în lume, calitatea celor deprinse în familie. Aceasta este dependentă de nivelul de educaţie al părinţilor. Vă amintiţi cum ziceam mai sus că stă România în comparaţie cu Europa?

[Ieri eram la şedinţa cu părinţii de la şcoala unde merge Irina în Köln. La final Mălina m-a întrebat câţi învăţători şi profesori din România pot fi la fel de cursivi şi pot face la fel de bine prezentări PowerPoint. Eu am opinat că întrebarea corectă este câţi profesori universitari români sunt capabili de aşa şi, mai mult decât atât, câţi părinţi români au cursivitatea respectivă şi capacitatea de a formula fraze logice bine articulate. Aici se vede din plin diferenţa: Germania are cam 21-22% adulţi cu studii superioare – puţin în comparaţie cu Anglia, cu Franţa etc., iar abandonul prematur nu este mai mare de 2-3%. La noi abandonul prematur (ponderea celor din generaţiile curente care nu fac mai mult de 8 clase), atingea până de curând 19-20%. Ultima cifră pe care am văzut-o cred că indica doar 16%. Iar acest lucru, cu educația puțină a românilor, se întâmplă de câteva zeci de ani, nu este tocmai o depreciere postcomunistă. Iar părinții de care vorbeam mai sus sunt oameni, la fel ca și profesorii din învățământ, fie el universitar sau preuniversitar...]

From Corfu to Wien: Better than in the West

2011-09-21T10:24:00.004+03:00

Starting from Greece, except for around Sofia, there were not so many traffic jams. Then, Romania was really bad. After escaping Romania, driving becomes much easier, except for, maybe, some more traffic around Budapest and Wien. Well, now it is time to get to Germany. The highway network it is just amazing. It looks that there are several light-years that separates the country from Romania and Bulgaria. However, if Sunday, you get so many chances to catch a stau (the German name for traffic jam) due to road works that you may wonder if you did not get so unlucky that started to drive in the road work season.

If Easterner, you would get amazed how long before the road work they start to close one or several lanes, and how you may spend two hours or even more for a distance of 100 kilometers. Then, you will discover that sometimes, even if the lanes are closed, nobody seems to work, and would have been very easy to (re)open the road for the traffic. You will fast understand that free time is treasured here, and the workers seem to work many times like they did in 1980s communist Romania: they close today the lane, and start working three days after that, when the week-end is over.

You might then think, that from this point of view the incipient capitalism in the East, with very weak labor unions, and working during the weekends when necessary (but not always!), is much better than the well-established German society.

Or you may remember certain SciFi novels in which the new societies, which never experienced war, need the experience of the old generations and resuscitate some 20^th century generals, to help them deal with the invaders. With other worlds, deprivation of good road connections seems to have taught the Easterners to faster repair their poor connection routes. The basic question remains if these quick maintenance works actually lead to a comparable quality…

Until answering this question, the image of the German never-ending road works makes Eastern people find the case in which their societies seem to better look.

Previous post in the series: Hungary!
The whole series (6 posts) is available here.

[Well, I dedicate this post to Dana's "aura", she knows what I mean ;)]

From Corfu to Wien: Eastern Europe by car. 5th part: Hungary

2011-09-19T10:04:00.011+03:00

From Corfu to Wien: Eastern Europe by car. 4th part: Romania

2011-09-17T10:00:00.005+03:00

Well, I have no intention to give very many details on how to drive from Corfu Island to Vienna, crossing Northern Greece from West to East, Bulgaria from South to North, Romania from South to West, and Hungary from East to West. However, I feel that it might be interesting to underline some peculiar features of driving this way, which shows common Eastern features, and might be useful particularly for Western European travelers. Also, Greek, Romanians, Bulgarians, and Hungarians may see what they have in common and what makes the little, but important differences. In the end of the series, I will underline a couple of nice Eastern futures, which provide to be better off than in the West.

Please note that the following include only my personal, non-systematic observations, and should be treated as such, not as a scientific truth. At their best, the beneath comments are an “educated guess”. (Remember that I am a sociologist :)!)

Part 4: Romania

Romania is a country with virtually no highways. There is this guy, a politician, former captain in the commercial navy, who was and is influential in the Romanian Ministry of Transportation. It seems that EU granted money for building highways in the mid-1990s, but Romanians did not managed to build almost nothing. In the same time, using same kind of financing, Hungarians and Greeks managed to set up a nice road infrastructure. For his efficient management, the former minister of transportation was elected president of the country. Now he has a second term. Recently, he advised some foreign potential investors, to visit the country by helicopter, not by car.

Since regular people cannot afford a helicopter, let get back to our road driving. Romanians love to have the road crossing their localities, and insist that their villages and even small towns are splat in two different, not communicating parts, due to the national road which makes the separation. The only highways that you find on your way to West is 100 kilometer long. This makes 1/8 of your driving through Romania. The rest is national road, crossing localities, as I have mentioned.

There are three exceptions: Bucharest is the first, but here the ring is a nightmare, where you have to survive in the dust, permanent traffic jams, and the gases of the trucks intensively using the only available lane. Very new rings are available around Piteşti and Sibiu. (the only older ring seems to be around Ploieşti, once the main European oil field, intensively exploited by British and Americans, and later on by Germans, during WW2; however, your road does not goes through Ploieşti anyway :() More, if finding the way around Sofia is difficult, finding the way around Bucharest is a sort of nightmare. I would say that it is easier to get though the city, which is also time consuming.

This permanent crossing trough locality has the advantage that let you admire beautiful girls, women and men, probably the best richness of the country. The asphalt is, somehow surprisingly, of better quality than in Bulgaria or in Greece, but if you dare to get out of the main road, the impression might change.

There are definitely fewer prostitutes than in Bulgaria, but they still represent a reality, particularly on Valea Oltului and West of Sibiu, in Transylvania. In the Southern part of the country, the toilets are of better quality than in Greece or Bulgaria. Most of the oil stations belonging to Petrom, OMV, Rompetrol, Mol, Lukoil, Agip etc. are of good quality, but I would advise to avoid no name brands. On the other hand, I would suggest refueling in Sibiu. Later on, the Western you drive, the lower the quality.

Horse-powered carts are to be found on the road, like in Bulgaria. However, this time they share the road with a quite heavy traffic, and you should expect to experience several kilometers-long traffic jams. Expect, for instance, from Piteşti to Râmnicu Vâlcea, to be part of a 50 kilometer long column heading North with some constant 50-60 kilometer per hour. The same may repeat between Sibiu and Sebeş, for the same distance.

Older and newer Mercedes and BMW cars populate the roads. Avoid them! As in Bulgaria, they are a good sign of aggressive driving.

Like Greeks, Romanians have an interesting announcement on the electric road signs (however, do not imagine that there are very many such signs!). This time it warns to “Fasten your seat belt”. Another country, another bad habit to combat!

Previous post in the series: Crossing Danube. Next one: Hungary.
The whole series (6 posts) is available here.

From Corfu to Wien: Eastern Europe by car. 3rd part: across Danube

2011-09-15T10:00:00.002+03:00

From Corfu to Wien: Eastern Europe by car. 2nd part: Bulgaria

2011-09-14T10:08:00.004+03:00

Part 2. Bulgaria

If you got out of Greece, the toilet nightmare gets to an end. Look for gas stations which are part of international chains: Shell, Rompetrol, OMV. Do not risk your pee safety in other gas stations, otherwise you will continue to experience the Greek style again.

On the other hand, if the partially built highway which connects Thessaloniki to Bulgaria disappointed you, you are in a very bad situation: in Bulgaria, the road crosses very many villages and towns until it finally transforms in a short highway. The 50 kilometer per hour limit is present in every single village, but also sometimes on the national road, and even on highways. It looks like the speed limit is not design to protect traffic and people, but to put money in the policeman pocket. Therefore, you should have been prepared: put a 10 Euro bill, or better a twenty inside your passport. It will be useful to clean your good driver name when the policeman will unexpectedly stopped you. Remember this strategy in Hungary, too. It will prove very useful in similar situations.

However, there is a long way to go until Hungary. You are still in Bulgaria, the peeing man is everywhere, the more Northern you go, the more prostitutes you find exposing themselves along the road. The landscape is greener, the villages - a little more frequent than in Greece. Around Sofia, on the highway, there are interesting tunnels, very dark, and not particularly well lightened, probably built many years ago. Use a GPS, otherwise you have all chances to get lost when trying to find the way around Sofia.

When driving, no matter if national road or highway, you may also notice that there is easy to say where the speed limitation starts, but often it is impossible to understand when it ends. This also happens in Greece, but Bulgaria is the headmaster in this kind of guessing sport. I have no tip to share, other than listen to your instincts!


Pagoda Palace in Zlatna Panega

There are several thinks to see along the way. If you are Western, I would suggest to miss not Melnik, and the nearby monastery, for a jump back with hundred years in the past (it is true that I have visited the place some 15 year ago, but I doubt that it changed much). If looking for bizarre houses, do not miss the one in Zlatna Panega, probably a gypsy palace, with a pagoda at the entrance, and some golden signs on the iron fence (unfortunately the picture that we took shows only very few of the grotesque kitsch of the "dwelling").

The Bulgarians have their own peculiar road sign, which I do not remember seeing anywhere else. My guess is that that black point in the red triangle is a warning that a hole in the road will follow. So, drive carefully, there are very many such signs!

When driving Northern, the landscape becomes arid again, even if not as dry as in the Greece. The highway ends, and the road gets through villages and small towns. However, most of the time, it goes not through the locality center. It is just a warm up for the very demanding driving that you will have to face in Romania!

The absence of highways is somehow logical: the traffic is not heavy at all, and many times you are alone on the road. When crossing localities, you still may have the rare opportunity admire trucks and police cars built in the 1960s Soviet Union, and still working. They are not as many as a few years ago, but are still present in the Northern Bulgaria. Horse-powered carts are also quite frequent, and represent a good opportunity to teach your kids a practical history lesson. However, if you missed the chance, do not worry, you have plenty of them after crossing Danube, in Romania. They drive along the way with SUVs, Mercedes and BMW cars, symbols for the nouveau riches status and barely legal activities.

Previous post in the series: Greece. Next one: Crossing Danube.
The whole series (6 posts) is available here.

From Corfu to Wien: Eastern Europe by car. 1st part: Greece

2011-09-12T10:33:00.013+03:00

Part 1. Greece

In Corfu, you should notice the tiny roads, the rather poor houses, the incredible very cheap food, and the very dirty toilets in the gas stations. This is one of the main ‘features’ of the entire area: you have to carefully choose the where to refuel, in order to be able to enjoy a decent peeing. However, Greece is a perfect country from this point of view. In the summer of 2011 the cost of the 98 essence was 1.9+ Euro per litter (!!). Probably this is why all toilets in the gas stations looked anything but clean. You get taxed for experiencing a sort of peeing deprivation. It was quite bad as a men, but you can imagine how this looked through the eyes of my wife and my daughter.,

Well, taking the ferry from Corfu to Ignalitsa, on the continent, made us forgot about the toilets. If lucky, the boat traveller might encounter the three dolphins jumping freely over the blue seawater.

Back on land, the new Egnatia Odos highway is a good example of best practices in using EU money. The road is a nice engineering outcome, reproducing the Roman Via Egnatia, which connects the Adriatic shore to the nowadays Thessaloniki, heading to Istanbul, as it did some two millennia ago! The tunnels and the bridges reminded me of Switzerland. The highway itself was a kind of strange: rare gas stations, a couple of bizarre speed limitations (probably preparing us for what had to come in Bulgaria!), and, most of all, the profile of the peeing man, dominating the arid environment, and who would become an emblematic figure of the Balkans.

The peeing man? Simple, he is a man peeing on near his car, parked on the sideway of the highway. You will find him all over the Egnatia Odos, and the car will be registered in Greece. One may also often find him in Bulgaria, and the car’s number will be Bulgarian. Some few years ago, he was a common figure in Southern Romania, but nowadays it is an endangered species there: almost nobody sees him, and they do have more and cleaner toilets in the oil stations around the road. Well, this is the problem with the Northern countries :p

Metsovo

On the way to Thessaloniki, there are very many things to see. If one needs variation, and feel the mood to visit something else than ancient Greek or byzantine remains, one has to immediately visit Metsono, just on the highway. The 1700 meter above see the Vlach’s village is an impressive example of intensive rural- tourism and richness. The legend says that the Vlachs over here are the descendants of Roman soldiers guarding the valley, who preserved their privileges during Ottoman rule, in exchange of a small tax…


Ouzou Melathron

Then, stop in Thessaloniki, and eat in Ouzou Melathron Taverna, where Alexia kindly sent us. The menu is not necessary Greek, but you may get nice foods with strange names (like Maria’s Tits, or Lovehorn Plate – the last one I fully recommend, along with the feta stuffed squid), served with a Retsina, in the outdoor terrace.

On the highway, note the funny announcements: a road sign alerts you to reduce speed when the road is icy (wtf, this is Greece, it is always hot!!! – yes , I know, that we were in the mountains, but it is still funny). Another electric screen warns you not to use the mobile phone when driving. Well, this actually is a very serious one, it is definitively crisis-related: they are so poor that they cannot afford an headset :(

Next post in the series: Bulgaria.
The whole series (6 posts) is available here.

Tenis cu pensionari

2011-09-07T10:05:00.001+03:00

Pe la finalul anului trecut a apărut zvonul, iar mai apoi guvernul l-a pus în practică, penalizând „pensiile nesimţite”. Am verificat ce înseamnă chestia în viziunea guvernanţilor şi am rămas terifiaţi de prostiile debitate: era clar că există pensii nemeritate, apărute în urma unor legi date cu dedicaţie pentru o persoană sau alta. Pe de altă parte, costurile pentru eliminarea acestor inegalităţi erau destul de mari şi era mai simplu să le elimini treptat. Altfel, aplicând proceduri automate de corectare, riscai să nedreptăţeşti suplimentar grupuri destul de importante de pensionari. Reamintesc faptul că, în ciuda opiniilor unor oficiali, pensionarii nu sunt tocmai nişte indivizi asistaţi, ci nişte indivizi care au contribuit la fondul de pensii, iar acum societatea nu face altceva decât să le întoarcă prestaţia, realizată ca parte a unui larg contract social.

În fine, am trecut peste chestiune. În plus, primul ministru se bătea cu pumnul în piept că nu vor exista nedreptăţiţi.

La un moment dat socru-meu s-a trezit cu pensia redusă. Motivul era simplu: avea cam 45 de ani de muncă salarială. Parte fusese în Ministerul Apărării, parte în afara acestuia. Pentru că îndeplinea numărul minim de ani lucraţi în armată, optase pentru o pensie militară. La recalcularea pensiilor însă cei de la casa de pensii se treziseră că îi lipseau câteva luni de lucru în armată. Mai exact, undeva prin anii 1960, nu existau dovezi că lucrase la armată. Simplu: până prin februarie figura în acte, apoi reapărea prin septembrie. Între timp, nu apărea pe nicăieri cu o contribuţie. Prin urmare, s-a trezit cu o pensie redusă, motivul fiind cel al contribuţiei insuficiente.

Omul a început să producă cereri, să solicite audienţe, să argumenteze simplu: în anii 1960 nu plecai din armată şi te reîntorceai când aveai chef. Cum în arhive nu există alte dovezi că ar fi fost transferat, mutat, dat afară etc., rămâneau doar două posibilităţi: fusese în continuare în armată şi din eroare nu figura în scripte, sau dezertase, caz în care era la zdup.

În fine, argumentul nu a fost socotit iniţial prea logic, dar după îndelungi lupte cu birocraţia, după 9 luni a primit o rezoluţie favorabilă: are dreptate şi trebuie să primească retroactiv diferenţele cu pricina. Aşa că va primi banii respectivi … la anul.

Ce dacă până „la anul” înseamnă minim 4 luni, iar la 82 de ani ai nevoie de varii medicamente a căror subvenţionare s-a redus din nou în urmă cu câteva săptămâni. Ce dacă de fapt nu e vina ta că aparatul birocratic e alimentat cu reglementări prost gândite. La urma urmei, să zic mersi că nu plăteşti dobânzi pentru banii tăi pe care casa de pensii îi utilizează acum în folosul altora. La noi contează să ne batem cu pumnul în piept că facem dreptate. Vorba lui Toma Caragiu: „C-aşa-i în tenis!”

Diferenţe

2011-09-05T10:27:00.001+03:00

În Germania, comanzi de pe Amazon. Plăteşti. Cam 45 de Euro. Primul pachet de cărţi vine după cel mult două zile. Primeşti oricum mesaj cu ora aproximativă când vin. Dacă nu le au pe toate, trimit repede ceea ce au şi restul un pic mai târziu, fără să te taxeze suplimentar. Te ţin mereu la curent, prin e-mail, cu starea comenzii tale. La sfârşit te întreabă dacă a fost ceva în neregulă.

***

În România, comanzi de la divizia de vânzare online de la Nemira. Două cărţi sunt în „precomandă”. Asta înseamnă că nu au apărut încă, dar ei zic că vor apărea într-o săptămână. Le pui la un loc cu alte câteva, aflate în stoc. Plăteşti. Cam 45 de Euro. Accepţi să îţi fie livrate toate odată: şi cele în stoc şi cele în precomandă. Altfel ar trebui să plăteşti în plus.

O lună mai târziu constați că acele cărţi din „precomandă” vor apărea peste încă trei săptămâni. Afli asta fiindcă ai intrat pe site să vezi ce s-a ales de banii tăi. Două luni mai târziu, după ce ai constatat că au mai apărut numeroase alte amânări, laşi un comentariu pe site. O lună mai târziu este aprobat şi apare comentariul online. Evident, nu te anunţă nimeni despre asta. Din comentariile care au apărut între timp, afli că „precomanda” era planificată să apară iniţial prin noiembrie 2010. Acum e iunie 2011 şi data „precomenzii” s-a modificat din nou. Cărţile vor apărea în iulie.

După încă o lună, data de apariţie a precomenzii este noiembrie 2011. Trimiţi un e-mail şi soliciţi returnarea banilor. Le explici politicos că orice ofertă publică e parte integrantă a contractului, iar ei nu şi-au îndeplinit partea din contract nici pe departe. Nu te bagă nimeni în seamă. Câteva zile mai târziu, revii, forwardezi mesajul iniţial, şi mai adaugi câţiva şefi în lista de adresanţi. Le spui că mai încerci odată, apoi te vei adresa autorităţilor.

De astă dată ţi se răspunde. Ţi se explică punctul lor de vedere: e doar o lipsă de comunicare, nimic grav, să spui matale ce cărţi vrei să primeşti în schimbul ălora din precomandă, care vor apărea probabil pe la începutul anului viitor, adică în 2012. Evident să aibă "valoare aproximativă". Îi răspunzi civilizat, ignorând replica impertinentă, pe banii tăi, dar ai grijă să fii ferm, menţinând cererea iniţială. Reproduc mesajul întocmai, poate o fi util altora aflaţi în situaţii asemănătoare:

„Buna ziua,
Nu vad ce a fost neclar în mesajul meu: din moment ce nu ati fost în stare sa va respectati contractul pana acum, iar lipsa dumneavoastra de comuincare ma face sa ma indoiesc de capacitatea de a indeplini contractulin orice alta forma, doresc returnarea banilor.
Toate cele bune,”

După câteva zile primeşti un mesaj în care eşti rugat să comunici contul tău bancar. Te abţii să le răspunzi: „ăla din care v-am trimis banii mei, pe care i-aţi folosit ca nişte bovine timp de 6 luni şi acum mă puneţi tot pe mine la muncă pentru incompetenţa şi indolenţa voastră”. Nu le scrii însă aşa pentru simplu motiv că nu ar pricepe nimic. Nu au cum. Le trimiţi un mesaj sec, cu numărul de cont. După alte câteva zile primeşti banii în cont.

***

Numărul de cuvinte şi de paragrafe de care am avut nevoie pentru a descrie fiecare dintre cele două acţiuni de a cumpăra cărţi având aceeaşi valoare în EURO, vorbeşte de la sine despre diferenţe. Rezumatul ar putea fi exprimat în trei cuvinte: Auf Wiedersehen Nemira!

Români prin Köln – 2011 (5)

2011-09-01T10:19:00.010+03:00

Iată o nouă postare cu avioane, curse low-cost, dar de astă dată însă e august. Mălina şi Irina zboară la Köln, cu plecare de la Băneasa. Le conduc la aeroport. Acesta este în ~~acelaşi hal~~ aceeaşi stare pe care o ştiţi. O atmosferă de vis, într-o ţară europeană.

Între călători câţiva aflaţi în uniforma de lucru. Tocuri înalte, sâni iţiţi ostentativ înainte, ciorapi de mătase purtaţi cu stoicism la cele 36 de grade la umbră anunţate de INMH, rochii scurte, în culori ţipătoare, cu strasuri. Ruj abundent, machiaj pe măsură, păr de un blond lucitor. Între ele, perla coroanei, cu vocea sa groasă şi mâinile mari, nesupuse chirurgiei estetice, precum restul corpului: un transexual (sau poate doar un travestit cu forme mai feminine?).

Zboară la Köln cu toţii, unde este clar ce fel de meserii au. Oraşul este cunoscut drept între cele mai liberale din Germania, şi are, dacă reţin bine, o a doua comunitate LGBT ca mărime după Hamburg (St.Pauli). Prin urmare este loc pentru toată lumea. Singura mea întrebare este unde erau peştii???

Români prin Köln – 2011 (4)

2011-08-30T00:44:00.000+03:00

Ca aproape orice low-cost şi cursa Bucureşti-Köln/Bonn geme de emigranţi români. Am zburat împreună cu Irina la sfârşitul lui iulie. Aşteptându-ne să aterizăm, Mălina avea să ne spună după ce ne-am suit în taxi că avea sentimentul neplăcut de nesiguranţă. Convorbirile dintre conaţionalii noştri dezvăluiau o potenţială lume interlopă, dominată de peşti. În avion, hainele unora dintre călători aminteau de castelele construite de romi: scumpe, fără gust, sclipitoare.

Majoritatea însă erau îmbrăcaţi mai degrabă modest, iar costul biletului de avion nu fusese probabil o cheltuială uşor de suportat. Cu câţiva ani în urmă, prin 2007, în low-cost-ul de Roma, atmosfera era mai destinsă: o mamaie anunţa în sala de aşteptare că se hotărâse să meargă în vizită la fii cu o seară înainte, venise în aeroport şi cumpărase un bilet, apoi dormise pe unde apucase. Destul de probabil, nu plecase de atunci prea des din satul ei. Nu erau mulţi copii, mai degrabă adolescenţi ce mergeau în vacanţă la părinţi sau rude. Mulţi dintre adulţi discutau despre copiii lor elevi. Preocuparea pentru la ce şcoală să îi înscrie era între subiectele preferate de discuţie: „nu mă decid dacă să îl aduc acum în Italia sau de la anul, de la liceu”.

Imagine preluata de pe travelsplendid.ro

Zborul către Köln a avut loc tot în iunie, dar patru ani mai târziu. Erau mulţi copii mici, preşcolari, însoţiţi de părinţii care reveneau din vizita în România. Feţele nu erau atât de destinse ca în cursa spre Roma. Doi domni împărţeau între ei două ziare româneşti şi discutau politică: „Ce vor ăştia cu regiunile astea?” „Băsescu vrea să le-o tragă la baronii locali şi să pună oamenii lui”. Admiraţia faţă de preşedinte ardea ca o luminiţă în ochii lor, marcându-le reprezentarea despre propria competenţă civică. În rest, multe discuţii pe ton mai degrabă jos, nu atât de gălăgioase ca în avionul către Italia. Sobrietate germană, să zic aşa ;).

Români prin Köln – 2011 (3)

2011-08-28T09:56:00.000+03:00

Sfârşit de aprilie 2011. Ne suim în tramvai de la Neumarkt, la capătul străzi comerciale a Köln-ului, un corso similar Lipscani-ului ploieştean, dar de câteva zeci de ori mai mare. Suntem trei: doi adulţi şi Irina, fiica noastră. Sunt doar două locuri disponibile în aceeaşi zonă a tramvaiului. Mălina şi Irina se aşează. Mă alătur şi eu, dar în picioare.

Tânărul de lângă Irina îmi face semn să mă aşez în locul lui. Mă gândesc că m-a dibuit că nu ştiu germană şi îmi vorbeşte dublând limbajul prin semne. Procedez la fel, spunând „Das ist OK…” Sper că pricepe că pot sta pe propriile-mi picioare. Îmi transmite că oricum coboară la prima. Mă minunez şi eu cum de am priceput, dar îmi temperez imediat aprecierea faţă de vagele mele cunoştinţe de germană: mi s-a mai întâmplat să mi se cedeze locul lângă Irina de către tineri ce coborau la staţia următoare.

Tânărul e îmbrăcat ca un homeless, însă în stilul homeleşilor locali, adică curat. Un pantalon de training uzat, probabil cules de pe la un fost proprietar, un pulover cu un model incert. Are părul uşor undulat, brunet, dar pielea albă. Nici german, nici turc. O privire uşor nesigură, temătoare, dar nu speriată, cu un uşor licăr de inteligenţă, însă departe de a fi fost prelucrată.

Tramvaiele în Köln sunt arareori înghesuite ca în România. Puţini oameni stau în picioare. Tânărul se află acum lângă uşă, dar nu e nici o persoană între el şi noi. Încep să vorbesc cu Irina. În româneşte.

După câteva momente tânărul spune ceva. Decodific imediat mesajul: „Uite că am dat locul cui trebuie”. Am procesat surprinzător de repede! Back off, era în româneşte, era firesc să pricep repede! ;)

Intrăm repede în vorbă. Aflu repede că stă în parc, e aici de trei luni şi e fericit că are de muncă a doua zi. Va dărâma nişte ziduri: mâine va lucra în construcţii, la comanda unui italian care tocmai s-a întors după câteva săptămâni de absenţă. E fericit că va avea de muncă. Nu contează că e cald (sunt 30 de grade în Köln), o să câştige ceva bani. E fericit că mă aude vorbind româneşte. Are reacţia pe care am întâlnit-o adesea la românii din afara ţării: întâlneşte unul care pare aproape egal cu cei din ţara în care se află. Începe să fie mândru că e român. Pe de altă parte, omul din faţă mea e un om adevărat. Doarme în parc, dar pare fericit. E încântat că e într-un loc în care e curat, că poate câştiga ceva bani. Probabil că plănuieşte să trimită ceva şi către casă. Poate se gândeşte că spre iarnă va putea să aibă şi un pat, undeva. Nu îşi propune să cerşească, vrea doar să muncească, după puteri.

Îmi doresc în gând să aibă succes, să strângă bani, să aibă un pat, apoi să închirieze o cămăruţă a lui, să găsească o fată. Revizuiesc estimarea asupra vârstei: are sub 25, nu 30, cum credeam.

Coboară la Molkereistrasse, nu la Rudolfplatz. A rămas prin urmare în tramvai încă două staţii. Mă gândesc că aşa era în autobuz pe când făceam naveta la şcoală, în clasele I-IV…

Îmi place să cred că aşa e România. Mă bucur de naivitatea ideii :(

Români prin Köln – 2011 (1+2)

2011-08-25T08:12:00.001+03:00

Cred că este interesant să menţionez prilejurile întâmplătoare în care am întâlnit varii români în Köln. (evident, mai sunt şi cele cu oamenii pe care îi ştiam dinainte, dar ele constituie o altă mâncare de peşte)

1. Prima luare de contact a fost în aprilie. Proaspăt instalaţi în oraş, am plecat cu maşina din faţa blocului, Mălina conducând, am intrat în cartierul rezidenţial la marginea căruia locuim, către parc. Am cotit dreapta pe o străduţă. Spre jumătatea ei, un om cânta la acordeon. Am spus că întâlnim un conaţional. Când ne-am apropiat, am fost salutaţi ceremonios: maşina are numere de România.

2. La înregistrarea la primărie, Mălina a avut norocul de a încheia formalităţile înainte de apariţia unui gălăgios grup masiv de purtători de lanţuri groase şi fuste înfoiate, cu numeroşi puradei chiuind prin birourile respective.

Playmobil FunPark Zirndorf

2011-08-23T22:11:00.001+03:00

The Playmobil Park in Zirndorf is a nice place to be. I liked it much better than the Disneyland. Despite not being as “shimmering silver and gold” as the more famous attraction that I mentioned, I found Zirndorf Park is more instructive for kids (younger than 8-9 year old), more enjoyable, it has better food, and it is definitively less commercial. It is more about the content and less obvious oriented towards making profit.

3 chestii de evitat dacă eşti român

2011-07-10T18:57:00.000+03:00

1. Nu te căsători

Se poate întâmpla să ai nevoie de un set de acte, incluzând copii legalizate după toate cele ce îţi trec sau nu prin minte, precum certificatul de divorţ. Vei afla de la notar că, potrivit legii, nu ai dreptul la aşa ceva. Poţi obţine copii doar de la tribunalul care a pronunţat divorţul. În funcţie de disponibilitatea acestuia, eliberarea hârtiei cu pricina va dura de la o lună în sus. Prin urmare, mai bine să nu divorţezi, ca să fii sigur, mai bine nu te căsători deloc şi ai scăpat de o grijă!

2. Nu face copii

Să zicem că fiica ta a mers doi la şcoală şi vrei un certificat cu situaţia şcolară. Acesta e eliberat de şcoala în cauză. Ca să fie însă valabil, trebuie să mergi cu el la Inspectoratul Şcolar, ca să îl legalizeze. Aici e nevoie de prezenţă unui părinte. Altfel, trebuie ca solicitantul să furnizeze o procură, evident dată în faţa notarului. Ca să scapi de bătaia de cap, mai bine nu mai faci copii!

3. Nu merge la şcoală

Dacă vrei o copie legalizată după diploma de doctor pe care ai obţinut-o la o universitate americană, află că nu e posibil să o obţii: notarii din România nu pot legaliza acte în alte limbi. Poţi prin urmare să mergi matale mai bine la şcoală în România. Dar aici universităţile sunt slabe, liceul la fel, după cum ne spune Bac-ul, despre şcoala primară ne spun testele PISA şi TIMSS prea multe ca să mai discutăm despre calitate, şi, ţinând cont şi de punctul 2 de mai sus, implicaţia e simplă: dacă nu mergi la şcoală elimini rapid orice risc. Viaţa va fi mai simplă, că oricum nu vei înţelege nimic din ea şi nu o să îţi pui întrebări.

Concluzia: ca să ai siguranţa că ai eliminat complet astfel de riscuri, mai bine să nu fii român!

Note:

Punctul 2 este dedicat lui Cristi, care nu ştie la ce serveşte Inspectoratul Şcolar Judeţean.
Păţania de la punctul 3 cred că este împotriva reglementărilor europene, sau, în orice caz, a spiritului acestora.
Mulţumesc Monicăi şi lui Claudiu pentru că mi-au povestit păţaniile lor. Eventualele distorsiuni îmi aparţin în întregime şi sunt neintenţionate.
Evident, implicaţiile logice expuse mai sus sunt de domeniul absurdului şi constituie exagerări. Le-am folosit pentru a ilustra stupiditatea situaţiei în sine. Problema este că sunt mult prea multe astfel de situaţii, ceea ce face ca concluzia finală să nu mai fie o exagerare :(
Apropo, ştiaţi că o copie legalizată e valabilă doar 3 ani? De exemplu, copia după certificatul de naştere nu mai e valabilă după trei ani. Probabil că există asumpţia că săpăturile arheologice vor dovedi că te-ai născut de fapt în altă zi sau nu te-ai născut încă. Expiraţi, români, expiraţi!

Rezultatele la BAC: oare aşa să fie??

2011-07-04T14:16:00.000+03:00

Ca şi anul trecut, intrigat de cifrele raportate de presă in ce priveşte Bac-ul, am repetat analiza promovabilităţii privită din perspectiva mai largă a ce se întâmplă cu generaţia de referinţă.

Cu alte cuvinte m-am uitat nu doar la câţi au promovat din total înscrişi, ci şi la raportul dintre numărul de reuşiţi şi câţi sunt la vârsta de Bac. Acum e complicat, dat fiind că unii încep şcoala la 6 ani, alţii la 7, alţii chiar la 8. Cei care încep şcoala la 7 ani sunt mai mulţi, aşa încât am decis să fac raportări la dimensiunea acestei generaţii (vezi tabelul).

Importantă este însă şi relaţia cu numărul celor înscrişi. O parte din aceştia pot proveni dintre cei ce au picat în anii anteriori, prin urmare datele ar trebui analizate în dinamică.

Nu am timp să intru în multe amănunte, aşa că pun direct rezultatele analizei. Mai întâi, în tabel, prezint cifrele, valide pentru sesiunea din vară a Bac-ului începând cu 2004 şi până în 2011. (click pe tabel pentru a vedea mai bine imaginea!)

*numărul celor ce erau în viață la recensământul din 2002
**sursa: calcule proprii pornind de la http://bacalaureat.edu.ro. Am luat în calcul doar sesiunea de vară a bacalaureatului.

Tabelul confirmă deteriorarea sesizată de presă. E posibil însă ca aceasta să aibă o altfel de explicaţie. Hai să vedem câteva grafice.

Observaţi o relaţie? Hai să o vizualizăm mai bine în al doilea grafic:

La rate mari de înscriere la Bac, se pare că rata de promovabilitate scade (e firesc: se înscriu mulți, indiferent de nivel, deci crește probabilitatea de nereușită).

Şi acum şi mai clar:

După cum se vede, R² este enorm, relaţia este extrem de puternică. Contează prin urmare enorm câţi s-au înscris, mai ales că o bună parte dintre înscrişi ar putea proveni dintre cei ce au picat în sesiunile de bacalaureat din anii precedenţi.

Când raportul dintre generația anterioară și cea curentă este mai mare pare a apărea un efect negativ suplimentar (confirmat de analiza multivariată, pe care nu o prezint aici, dar care oricum trebuie luată cu precauție dat fiind numărul mic de poncte pe care bazez estimarea).

Concluzia este simplă: aparenta scădere a performanţei la bac este posibil să fie consecinţa unei combinaţii dintre numărul de înscrişi şi numărul de picaţi din anii anteriori. Pentru aceasta ar fi însă util să vedem care este promovabilitatea celor proveniţi din generaţia de absolvenţi curenţi și cum variază ea de la un an la altul. Astfel de date sunt disponibile în bazele de date ale ministerului, însă cel puţin momentan eu nu am acces la acestea.

Prin urmare cred că, înainte de a ne repezi cu capul înainte aşa cum că o fac zilele acestea media, politicienii şi responsabilii guvernamentali, nu ar fi rău să analizăm mai bine situaţia şi apoi să tragem concluzii. Senzaţia mea este că de fapt rezultatele din 2011 ar putea fi cam la fel de proaste ca în toţi cei 7 ani precedenţi, dar e posibil să existe un ușor trend descrescător. Fără date însă, nu am cum verifica această ipoteză mai mult decât am făcut/o mai sus.

Sociologia & bacalaureatul 2011

2011-07-03T02:26:00.000+03:00

Am fost tentat să comentez despre subiectele de la Bac de la română, sau mai exact despre ceea ce presa a considerat a fi perle. In unele cazuri tratarea drept perle a unora dintre răspunsuri mi se păruse a fi doar un normativism dus la extreme sau dovada certă a respingerii creativităţii. Am zis însă nu o fac, nepricepându-mă la limba română.

Mi se pare însă util să comentez un pic despre subiectele de la sociologie…

La subiectul I trebuia spus dacă unele afirmaţii sunt adevărate sau false. Prima afirmaţie este tratată de către barem drept adevărată:

„1. Esantionarea este tehnica prin care devine posibilă elaborarea de concluzii despre o populaţie, investigând doar o parte a acesteia.”

Eu aş zice că poate fi la fel de bine falsă: prin eşantionare selectezi o parte a populaţiei. Dacă eşantionul este probabilistic, atunci prin inferenţă statistică poţi elabora concluzii despre populaţia din care a fost extras. Altfel, poţi spune că poate o fi la fel şi în populaţie, dar nu ai cum garanta acest lucru. Prin urmare, în opinia mea, afirmaţia putea fi şi falsă, şi adevărată.

„2. Familia poate contribui la perpetuarea sau chiar la depăsirea unor standarde, atunci când aceasta îsi îndeplineste funcţia de socializare.”

Afirmaţia aceasta m-a surprins. Să fie oare şi familii care nu îndeplinesc funcţia de socializare? Oare „standarde” are sens de „norme sociale”? Hm, trebuie să mă gândesc la întrebarea cu pricina!

„5. Scopul unui partid politic este obţinerea sau influenţarea puterii guvernamentale.”

Afirmaţia este clară şi, aşa cum indică şi baremul, este adevărată. Vroiam să remarc aici că „guvernamental” nu referă aici doar guvernarea centrală, ci o poate referi şi pe cea locală sau federativă, transnaţională etc. (europeană, de exemplu).

„6. Principiul separării puterilor în stat este specific totalitarismului.” Pentru enunţul 6, transcrieţi cuvântul/sintagma care determină caracterul eronat al enunţului, realizând totodată si înlocuirea cuvântului/sintagmei, astfel încât enunţul să devină adevărat.

Baremul spune că se punctează orice variantă corectă, oferind ca exemplu înlocuirea „totalitarismului” cu „democraţiei”. Atrag însă atenţia că era corect să înlocuieşti şi „separării” cu „neseparării”.

Un alt subpunct al subiectului I, precizează:

„B. Precizaţi două consecinţe ale procesului de integrare, ca proces social.”

Subiectul care urma face referire la „integrarea socială a copilului”. Mie îmi trecuse prin minte „integrarea migranţilor” (concept destul de dezbătut în literatură şi adesea contestat ideologic), incluziunea socială şi integrarea europeană. Sunt curios cum s-o fi notat. Baremul nu face referiri la aşa ceva. Mă întreb însă de ce s-o fi optat pentru o definire atât de vagă a întrebării?

În subiectul III apare cerinţa:

„2. Enumeraţi două caracteristici ale grupului de similaritate sau de egali.”

Pentru „grupul de egali” am identificat rapid o adaptare autohtonă (destul de neinspirată, în opinia mea!) a conceptului de „peer-group”. Mă întreb de ce nu ne străduim să ne îmbogăţim limba, preluând termenii aca atare, acolo unde româna nu ne ajută, dat fiind vocabularul mai restrâns?

Am avut destule dificultăţi să înţeleg ce înseamnă grup de similaritate. Am făcut prin urmare apel la o parte din „grupul meu de egali”. Am întrebat ce înseamnă conceptul pe patru dintre colegii mei de generaţie, provenind din centre universitare diferite, aleşi astfel încât să fi fost şcoliţi şi în România şi prin Vest, să fie activi cu publicaţii, şi să fie relativ influenţi în comunitatea sociologilor. Mai toţi şi-au dat cu presupusul, ca şi mine, despre sensul termenului. Cel mai probabil el face parte dintr-o zonă a sociologiei care ne este străină şi nu este parte a vocabularului obişnuit al ştiinţei pe care ne străduim să o practicăm.

Concluzia mea, după această rapidă investigare a subiectelor de sociologie de la Bac, este simplă: subiectele sunt interesante şi relevante pentru ştiinţele sociale, la modul general. Sociologii din România ar trebui însă să fie mai atenţi cu modul în care sunt formulate acestea. Calitatea lor, precizia, claritatea contribuie la structurarea reprezentărilor asupra sociologiei și a sociologilor. Prin urmare, unele mici stângăcii, precum cele observate mai sus pot afecta pe termen scurt mediu şi foarte lung imaginea întregii comunităţi…

Notă: am salvat pe hard subiectele şi baremul. Dacă nu funcţionează linkurile, nu ezitaţi să mi le cereţi.

Cireşe turceşti. Despre inabilitatea politică a României?

2011-06-30T22:41:00.000+03:00

Kiwi din Noua Zeelandă, ca şi nectarinele. Roşii olandeze, salată din Spania, roşii cherries din Olanda, zucchini italienesc, ardei gras tricolor şi căpşuni locale, din Köln (mare producător agricol ;)! Peste toate însă, roşii Napoleon din Turcia. La reducere, adică 4,99 Euro pe kilogram.

Asta am cumpărat de la magazin zilele acestea. Am tot căutat să văd şi produsele marii agriculturi româneşti, cea care beneficiază, ca nicăieri în lume, de expertiza a patru universităţi agronomice, de o sociologie rurală bogată ca număr de reprezentanţi, dar aproape nulă ca prezenţă în lume, e un lobby puternic şi de subvenţii destule de-a lungul celor aproape 21 de ani de capitalism.

Din păcate nu le-am găsit. Pot înţelege plângerile sau mai degrabă văicărelile despre cum ne persecută pe noi vesticii şi cum roşii le noastre, fiind mai bune decât orice, le stârneşte invidia atât de tare încât nu ni le cumpără ca să nu falimenteze olandezii lor. Îmi amintesc şi de văicărelile similare, de pe vremea când marele portar Lobonţ, era ţinut pe banca de rezerve de anonimul Stekelenburg, numai ca echipa naţională a Olandei să aibă un avantaj în bătălia cu mult mai puternica echipă a României. Ce contează că ulterior anonimul portar olandez a ajuns vicecampion mondial, iar Lobonţ şi-a continuat cariera de rezervă în Italia şi vedetă în România!

Pot prin urmare accepta, de amorul artei, că lumea vestică este populată de capitalişti iraţionali, al căror unic scop în viaţă este să cumpere mai scump doar pentru a persecuta măreaţa Românie.

Dar cireşele? Turceşti? Păi din ăia 4,99 euro, majoritatea o reprezintă taxe, transport si adaos comercial. Cireşele constituie o marfă pentru care sunt puţini competitori. Ele nu prea cresc de felul lor mai la nord de România şi nici cu mult mai la sud. Turcii au forţă de muncă mai ieftină decât noi, dar nu sun în UE. Acest lucru înseamnă că, de fapt, costurile sunt cam acelaşi.

Să fi fost cireşele luate vreodată în considerare de către Ministerul Agriculturii, atunci când a stabilit nişele pe care putem să le cucerim rapid? Să fi eşuat lobby-ul în acest sens pe lângă comisarul european pentru agricultură (ghici ce naţionalitate are acesta: a) turcă; b) e un vestic; c) o fi român???)? Să nu fie producţia de cireşe una rentabilă ţinând cont de clima din România? Să fie deja pregătit un pachet de facilităţi fiscale şi credite ieftine pentru producătorii de cireşe?

Mănânc cireşe Napoleon, turceşti, luate de la Rewe şi mă gândesc la toate acestea. Răspunsul către care înclin este cel din titlu. Sper însă să nu fie chiar aşa. Cine ştie, poate chiar avem câteva produse agricole performante, rentabile, pentru care avem pachete fiscale atrăgătoare şi care se exportă intens, aducând profit. Poate se nimereşte pe aici, pe blog, şi cineva de pe la guvern şi ne spune dacă o fi aşa...

277 de lei...

2011-06-21T15:33:00.001+03:00

Atât m-a costat legalizarea actelor necesare ca să mă pot înscrie la concursul pentru un post în institutul unde lucrez. Notarul a stat, a făcut copii xerox, a pus ştampile pe ele, a semnat şi a încasat banii cu pricina.

Concursul e simplu: dosarul merge la o comisie din institut, de acolo la una de la Academie, de acolo la una de la Minsterul Educaţiei.

Toate actele solicitate, exceptând certificatul de naştere, sunt emise sau autentificate deja de Ministerul Educaţiei sau de Institut. E vorba de diplome de absolvire, foi matricole şi de cartea de muncă.

(la actele de pe site se mai adaugă o copie legalizată după cartea de muncă, prevăzută se pare de legea la care face referire anunţul de concurs)

Aşa că, de fapt, am legalizat copii după acte pe care le-am mai legalizat de câteva ori, fiindu-mi solicitate aproape ori de câte ori m-am înscris sau am mai absolvit un ciclu universitar, precum şi ori de câte ori am promovat în grad (de la asistent la cercetător, de la cercetător la cercetător principal III, de la cercetător principal III la cercetător principal II).

În mod evident, solicitarea repetată a acestor hârtii, în copii legalizate indică trei chestii mari şi late:

1. În România funcţionează prezumţia de vinovăţie. Fiind suspect că voi falsifica ceva în participarea la concurs, sau că una sau mai multe dintre comisii mă va favoriza, trebuie să plătesc ca să îmi dovedesc bunele intenţii. (Atrag din nou atenţia că prevederea legală care mă forţează să fac acest lşucru nu este impusă de un "sistem" abstract sau de nişte "ăia" veniţi de pe Marte, ci este consecinţa deciziilor unor funcţionari publici similari celor care ne sunt tituror prieteni şi rude. Deci, sunt decizii luate de oameni ca noi. Adică chiar de noi.)

2. În România nu funcţionează princiipiile logicii: ca să fi ocupat postul de CP2, trebuia să fi avut diplomă de doctor; aceasta impunea existenţa unei diplome universitare de licenţă; aceasta impunea existenţa diplomei de bac. Prin urmare era suficient să prezint un act prin care să arăt că sunt angajat la institutul unde dădeam concurs, pentru ca un individ cu ceva urme de logică să fie sigur că le am şi pe celelalte. Iar deţinerea celorlalte se putea verifica uşor în arhivele bine organizae ale Academiei şi Ministerului, instituţii care cică educă naţiunea.

3. Şi poporul notarilor are dreptul să trăiască: uşor, bine, nestingherit (că este o branşă în care concurenţa este practic interzisă prin lege).

Halal şi aferim!

Mai bine am face regiuni care să ne fie de folos, dacă tot e să le facem!

2011-06-11T16:12:00.000+03:00

Stârnit de o postare a lui Călin pe Facebook, am zis să scriu totuşi (extrem de laconic) despre proiectul de organizare administrativă a României, cel cu regiunile. Titlul preia de altfel mesajul lui Călin, aşa cum l-am priceput eu. În rest însă ced că aduc în discuţie o perspectivă uşor diferită.

Am încercat să înţeleg care e scopul pragmatic al operaţiunii, dincolo de nevoia de a face tam-tam în preajma alegerilor.

După mine ar trebui să fie vorba de o eficientizare a formării bunului public, descentralizarea (i.e. reducerea deciziilor luate la nivel central), creşterea implicării cetăţenilor în problemele de organizare a societăţii (mutarea centrului decizional mai aproape de cetăţeni creşte şi controlul social asupra reprezentanţilor aleşi).

Toate acestea necesită însă luarea in considerare a unor elemente de identitate comuna a zonelor incluse în noile formaţiuni administrative. Aici susţin din plin ideea lui Călin, legată de identitatea comună a acestor arii, de a le trasa altfel decât nişte linii pe hartă, aşa cum arată în propunerea guvernamentală... Călin spunea că nu vede de ce ne legăm la cap cu alte regiuni decât cele pe care deja le avem în minte: Transilvania, Valahia, Moldova şi, în plus, o zonă metropolitană a Bucureştiului. Mie îmi ies însă 8 regiuni: Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Crişana-Maramures, Transilvania, Bucureşti/Ilfov.

Avantajul e dat de identitatea comună. Dezavantajul e dat de dimensiunile inegale ale celor 8 regiuni, cu Dobrogea şi Crişana-Maramureş un pic mai mici decât restul.

În plus, trebuie luat în considerare despre cum să elimini orgoliile locale. De ce, spre exemplu, să fie Clujul capitală şi nu Braşovul sau Sibiul? De ce Iaşul primeşte un bonus şi nu am avea capitală regională la Bacău sau Galaţi? Ca să rezolv problema, şi nu numai, aş urma calea aleasă de americani, canadieni sau australieni:

Nu aş face capitale în marile oraşe. Roman, Medgidia, Câmpina, Caracal, Lugoj, Salonta, Mediaş (sau Târnăveni) ar putea fi reşedinţe ale instituţiilor locale, dar unele astfel de instituţii ar putea să se afle şi în alte oraşe. Poţi, spre exemplu, să ai reşedinţa generală la Câmpina, dar reprezenţa regională a Fiscului să fie la Roşiori, iar cea de Protecţia Mediului la Moreni. S-ar realiza astfel şi stimularea unei reţele de oraşe dezvoltate (unul dintre scopurile implicite ale descentralizării), de posibilitatea de a dezvolta imobiliar şi alte zone decât cele mai mari 10 oraşe etc. Resursele colecatte la nivel regional/naţional nu ar mai fi redirecţionate preponderent către un singur oraş, sufocat oricum de prea multele sale roluri. În plus, ar fi un semnal că deciziile nu se mai iau „la centru”, ci fiecare este responsabil pentru modul în care arătăm. Cu alte cuvinte am mai scăpa de obsesivele „sistemul e de vină” şi „ăştia îşi bat joc de noi”…

Maşina de mâncat banii contribuabilului

2011-05-31T19:11:00.000+03:00

Mie nu îmi plac sovieticii. Punct. Nu îmi plac şi pace. Sunt oameni răi, pentru care alţi oameni nu contează. Sunt oameni pentru care ceilalţi oameni sunt nişte numere cu care poţi face ce ai chef.

Pentru a dezumanizarea subiecţii dominaţiei lor, sovieticii recurg, între altele, la depersonalizare. E simplu, dacă un obiect nu are personalitate este un simplu obiect, dispensabil. Aşa se face că sovieticii caută mereu căi de a depersonaliza pe ceilalţi. (Nu vorbesc întâmplător la prezent: sovieticii continuă să fie printre noi, pândind şi împingându-ne mereu către o lume în care respectul pentru semeni este doar istorie.)

Deposedarea de prenume este o cale prin care îţi arăţi dispreţul faţă de ceilalţi oameni. Nu îl strigi pe numele său, ci pe numele neamului lui. Îi inidci astfel că el nu contează ca individ, că poţi oricând să îl arunci la coş.

Îi zici, de exemplu, Alifantis Nicu, Einstein Albert, da Vinci Leonardo, Teodoroiu Ecaterina. Apoi, ca să fii mai influent, ai grijă să promovezi o astfel de apelare pe canalele media, spre exemplu pe cele ale televiziunii publice. Faci o emisiune numită "maşina timpului", în care spui cine s-a născut de-a lungul timpului în ziua respectivă, şi o difuzezi în pauza meciurilor de fotbal, de baschet, ca să educi poporul. Îl înveţi astfel implicit că Eliade Mircea, Bibescu Martha sau Columb Cristofor au purtat numele respective şi, în limba română, numele se pune în faţa prenumelui.

Ospitalitatea dacică :)

2011-05-20T09:24:00.000+03:00

Caligula, e un roman istoric de Douglas Jackson, binişor scris, care descrie viaţa sclavilor romani, altfel decât o găseai prin cărţile de istorie de acum 25 de ani şi folosşte pretextul ca să introducă şi povestea legendarei cruzimi a lui Caligula. Romanul a apărut în 2008, iar ediţia românească a apărut la Allfa, în 2008.

În josul paginii 229, două dintre personaje sunt întrerupte din discuţie de eroul principal al cărţii, care bate insistent la uşă. Cum aceştia îi deschid abia după multă vreme, Cupido face o remarcă despre ospitalitatea lor în spiritul vremii (sau, mai exact, aşa cum a înţeles autorul cărţii spiritul vremii).

Douglas Jackson, Caligula, Ed.Allfa, 2008, p. 229, jos.

Oare scoţianul Douglas Jackson, autorul romanului, nu o fi citit când era mic despre Dromihede şi Lisimah, că doar era o lectură obligatorie? :)

Lucrurile mari se învaţă de mici

2011-05-13T22:25:00.000+03:00

Irina, aprilie 2011

Irina ia parte, la şcoală, la o campanie de reciclare (că tot posta Georgiana pe Facebook despre reciclat). Îmi povesteşte zilnic despre ce mai reciclează, ce fel de PET-uri au adus colegii, unde e cutiuţa pentru colectarea bateriilor vechi... Îmi explică despre scopul acţiunii lor: protejarea mediului, salvarea planetei.

O întreb cât urmează să dureze campania.

Îmi răspunde ca şi cum e un lucru evident şi e greu de priceput cum de nu mi-am dat seama singur: „Până salvăm planeta!”

Cred că am avea multe de învăţat, toţi, din candoarea răspunsului.

De pe harta României pozitive: Smailo

2011-05-12T00:02:00.005+03:00

Cu aproape trei ani in urmă am cumpărat un GPS. Am luat un Smailo Navigator, fără mari pretenţii ca aspect, dar care avea avantajul de a fi mai ieftin, servind astfel nevoilor noastre mai reduse de a ne mişca de colo-colo. La câteva luni de la cumpărare s-a ivit şi primul său bug: cel mai frecvent durează 10-15 minute până găseşte semnalul satelitului. Dacă îl foloseşti în oraş pentru a merge în direcţii necunoscute, acesta este un impediment major. Bănuiesc însă că la versiunile mai noi or fi rezolvat problema asta.

Aparatul e românesc din punct de vedere al designului. Componentele par a fi de prin China, iar hărţile sunt de la iGo.

Am folosit GPS-ul cu pricina prin varii locuri din România, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Austria, Germania. Dacă treci de impedimentul cu conectarea târzie la satelit, aş zice că sunt chiar mulţumit de viteza cu care îţi recalculează rutele, de manevrabilitate şi funcţionalitate. Mai neplăcut este că nu reuşesc să îl fac să stea pe bord în aşa fel încât să nu îmi obtureze vederea înainte, dar asta e dezavantajul oarecum firesc de a nu avea sistem de navigaţie integrat în bordul maşinii.

Una peste alta, raportul calitate/preţ este mult peste aşteptări şi aş zice că merită pus în blogul acesta pe raftul, altfel cam sărăcăcios, de Românie pozitivă.

Maşina de pe gard

2011-05-10T23:59:00.004+03:00

Dacă tot am redeschis rubrica cu gardul, hai să mai adaug ceva graffiti pe el. De astă dată e un număr de înmatriculare.

Se întâmpla în urmă cu o lună. Mălina trebuia să vină cu Irina de la şcoală. Fişierele foto de atunci spun că era 13 aprilie, ora 11:42. (Primăria a decis că pe timnpul iernii e prea scump să încălzească şcolile toată ziua, aşa că orele se scurtează şi de prin noiembrie până la Paşte irina intră la 8 şi iese la 11:10. Deh, ţară săracă, oraş amărât, după buget!)

La un moment dat Mălina mă sună să mă roage să o ajut să parcheze. Mă uit pe geam şi iată ce văd: un şofer oarecare se gândise să-şi lase automobilul alb pe carosabil, blocând accesul la două locuri de parcare, ambele plătite la ADP şi marcate în aşa fel încît anunţau clar acest lucru. În schimb, aşa cum se vede mai ales în ultima fotografie, în zonă erau numeroase locuri libere, fără plată,pe care putea parca liniştit. De aici şi libertatea mea de a plasa numărul de înmatriculare pe Marele Gard: B 81 RTV.

Banca de pe gard

2011-05-10T16:21:00.001+03:00

Faptele se petrec azi, marţi, 10 mai, pe la ora 13:00.

Sună telefonul fix. Un număr necunoscut. Răspund şi îmi vorbeşte robotul, cu o voce feminină: „Vă mulţumim pentru apelul dumneavoastră. Momentan toţi consultanţii noştri sunt ocupaţi. Vă rugăm să aşteptaţi”. Apoi muzică.

Cum se întâmplă că aniversez ceva, mă gândesc că unul dintre prieteni îmi face o şotie. Încep să mă gândesc care din ei o fi.

Se opreşte muzica, iar vocea robotului repetă mesajul. Reîncepe muzica. Iau în calcul şi a doua alternativă, însă nu îndrăznesc să o formulez. Ar fi o bădărănie prea mare ca să fie posibilă. Rămân în aşteptare, ca să mă lămuresc.

După un minut mă preia „consultantul”, o altă voce feminină. „Vreau să vorbesc cu doamna Mălina Voicu”. Rezist tentaţie de a-i spune că eu sunt Mălina. Îi transmit în schimb că Mălina nu e de faţă. Îmi cere telefonul mobil. „Îmi puteţi spune mai întâi cine sunteţi?” „A, da sunt XXXX YYYY de la Banca KKK”. Nu am reţinut numele cu pricina. Parcă era Simona şi apoi ceva cu B. Mălina are un cont la Banca KKK. L-a deschis la cererea expresă a unui angajator ce i-a impus banca cu pricina. Un abuz, în opinia mea, ca de altfel întregul contract.

„Consultantul” îmi cere din nou numărul de mobil. O rog să aştepte o clipă, deschid mobilul meu, găsesc numărul Mălinei. O întreb pe cea cu care vorbesc dacă are cu ce nota. La răspunsul ei pozitiv încep să îi spun: „00491…”. „Vreţi să spuneţi 0749...!?”, mă corectează singură pe ea doamna sau domnişoara „consultant”.

Nu, nu am greşit e numărul de telefon mobil al Mălinei. Cel din Germania :)

„A, nu îl vreau pe acesta”, sunt expediat de consultantul la serviciile căruia se pare că ar trebui să mă aflu. Mă intergogheză în continuare: „Dar când se întoarce?" Continui să îî răspund politicos. "Revenim noi cu un telefon”, mi se spune condescendent.

Întreb dacă e cazul să îi transmit ceva Mălinei. „Nu, aveam o ofertă pentru dumneaei”. E clar, competenţele mele sunt nule. Oricum, e tare că şi-a dat seama de asta după vocea mea, fără ca măcar să mă întrebe cum mă chemă sau să îmi spună bună ziua.

Să fie un gard este suficient pentru a scrie numele băncii cu pricina? Mă întreb cui i-ar putea trece prin minte să dea telefon publicitar şi să te pună pe hold. Oare doamna sau domnişoara consultant ce o fi făcut cât am stat eu întrebându-mă cine mă sună în acest fel? Se scobea în nas, se scărpina în părţile dorsale, sau vorbea la telefon cu o prietenă? Oare chiar era de la banca cu pricina? Eu cred că da, aşa că plasez pe gard numele acesteia: BancPost.

Proprietarii

2011-04-18T10:29:00.001+03:00

Am mai scris despre cum unii cred că sunt proprietarii domeniului public şi se poartă ca atare. Cel mai adesea găseşti fenomenul în modul de parcare: parchezi liniştit într-un loc public şi apoi te trezeşti blocat de câte unul care pretinde că ar fi trotuarul lui, blocul lui, oraşul lui etc., chit că nu are nici cel mai mic act care să îi ateste vreun drept asupra colţişorului de asfalt cu pricina.

Despre amploarea fenomenului am învăţat acum câteva săptămâni:


21.03.2011, ora 13:24, Bucureşti, Calea Plevnei, la intrarea dinspre Piaţa Kogălniceanu

Maşina din imagine a fost drastic sanţionată prin ridicarea ştergătoarelor de un cetăţean anonim pentru îndrăneala de a fi parcat pe locul despre care individul crede că îi aparţine (nu am zărit niciun marcaj în acest sens prin zonă). Cum maşina aparţine Primăriei, cea care gestionează spaţiul public, aş zice că e deja vorba de o acutizare a acestor practici urbane.

(Concluzia cred că rămâne validă şi dacă ar fi fst totuşi pacare de reşedinţă, iar eu nu am observat, caz în care maşina primăriei nu avea ce căuta acolo).

Reclama -> o mare uşurare

2011-04-16T08:36:00.001+03:00

Interesantă ideea celui ce a proiecat mesajul înfăţişat în fotografii. Oare o fi eficient? Pe mine unul m-a trimis la idei cu conţinut nu tocmai academic, de genul "1, 2, 3, ne-am #@&¤% pe ei!" şi "O televiziune pe care pe "#¤%". Oare asta au vrut să transmită?

Days of Future Past

2011-04-12T08:36:00.000+03:00

Bucureşti, 11 aprilie 2011, ora 12, la 500 de metri de Palatul Cotroceni, sediul Preşedinţiei.

O căruţă se plimbă pe drumuri. Cei doi copii arată repetat degetul din mijloc şoferilor ce încearcă depăşiri. Adulţii se amuză. Se opresc în apropierea unei şcoli. Când mă văd fotografiind cu telefonul mobil încep să mă înjure. În jurul căruţei zburdă câinii vagabonzi.

Cine a zis că am renunţat la România tradiţională??

File de poveste (I): La Bloc

2011-04-07T08:58:00.000+03:00

E dimineaţă devreme, mult prea devreme, dar nu ai ce să faci: majoritatea populaţiei încă mai are reflexul aratului în zori, ca să prinzi primele raze de soare. Şcolile încep şi ele programul la ora opt. Te scoli cu greu, scoli cu chiu cu vai copilul, îl echipezi de şcoală.

Ieşi pe uşa blocului. E o zi frumoasă. Soarele sclipeşte zâmbitor, câteva păsărele ciripesc, noxele nu au atins încă nivelul maxim, iar rahatul proaspăt de câine tronează pe trotuar. Copilul nu te mai întreabă de ce oamenii de aici nu au cu ei punga aia neagră prin care strâng urmele propriilor animale de casă. Te priveşte cu reproş și îi citeşti în privire cea de-a doua întrebare, deja învechită și ea: „când plecăm de aici?”.

Urci în maşină și pleci către şcoală. Ai noroc, nu e trafic mare. Eşti claxonat violent pentru că ai tupeul să dai prioritate la pietoni. Vii de pe o stradă lăturalnică, nu ai cum intra în trafic. Cel din spate, o maşină verde, claxonează. În fine, reușești să intri pe strada principală. Eşti al cincilea la semafor. Se face verde. Cel din spatele tău, un jeep negru, claxonează până când coloana se pune în mişcare.

Copilul îţi spune că au trecut la programul de vară: aveau ore de 40 de minte și pauze de10 minute, că Primăria se gândise să economisească câte o oră de curent electric pe zi. Acum, că e ziua mai lungă, au ore de 45 şi pauze de 15. O dată pe lună e consiliu profesoral şi orele se scurtează cu câteva zeci de minute. La urma urmei cui îi trebuie mai mult?

Revii către casă. Pe strada pe care locuieşti e trafic, că aşa e dimineaţa. Un taximetrist blochează accesul către locul tău de parcare plătit. Nu e staţie de taxiuri acolo, dar i se pare lui, şi altor 30 de colegi, că acolo e vadul mai bun. Mai bun decât în parcarea dintre blocuri. La urma urmei nu blochează decât jumătate de sens de mers, din cele două înguste de pe o stradă aglomerată. Doar trebuie şi el să trăiască!

Faci semn din faruri. Nimic. Claxonezi uşor. La urma urmei e dimineaţa, 8 și 5, poate unii îşi permit luxul de a dormi. Sunt studiile care spun că ar trebui să dormi până pe la 8:30. Claxonezi din nou, ce dacă unii dorm, taximetristul e neclintit. Ai blocat strada, aşa că încep să claxoneze și cei din spate. Taximetristul lasă hârtia murdară pe care nota ceva și se dă milimetric în spate. Îi citeşti pe buze o înjurătură. Parchezi după ce eviţi cu chiu cu vai să nu te freci de taximetru. Cu siguranţă are RCA la EuroIns sau la cine-ştie-ce-altă companie de asigurări despre care ai auzit că nu plăteşte daunele.

Cobori din maşină. Un câine îţi stropeşte din belşug roata. Stăpânul patrupedului se amuză copios.

E dimineaţă, a început o nouă zi în Bucureşti, capitala minunată a unei ţări cu oameni ca-n poveşti.

Alocaţia pentru copii - primire în cont (pe card)

2011-03-14T14:27:00.000+02:00

M-am străduit câteva zile să aflu care sunt băncile la care poţi primi alocaţia pentru copii în cont, dacă eşti din Bucureşti. Cum nu am găsit deloc online lista cu pricina, postez aici lista primită azi prin e-mail de la APSMB:

Banca Comerciala Romana
Procredit
Transilvania
Romexterra
Banca Romana de Dezvoltare
Alpha Bank
Piraeus Bank
Raiffeisen Bank
CR Firentze Bank
Volksbank
Unicredit Tiriac
Carpatica
CEC
Bank Intesa Sanpaolo Bank
Romanian International Bank
Ate Bank
ING Bank

Am mai aflat în plus că:

"Pentru primirea prestatiilor sociale in cont aveti nevoie de copii dupa certificatul de nastere al copiilor si cartea de identitate a reprezentantului legal. Extrasul bancar in original de la una din bancile cu care avem conventie pe numele titularului de alocatie."

Dacă mai apar şi alte detalii o să postez aici, dat fiind că site-ul agenţiei care se ocupă cu aşa ceva - www.bucuresti.prestatiisociale.ro, nu e tocmai ofertant în furnizarea de informaţii practice.

Patinaj pozitiv

2011-02-28T23:07:00.000+02:00

Postul acesta nu are de a face cu faptul că vineri am cunoscut primele căzături la patinaj de care îmi amintesc. Mai exact mai căzusem o dată, anul trecut, dar atunci mă dărâmase Irina care se agăţase cu ardoare de pantalonii mei.

Prima oară când am patinat în Bucureşti a fost prin 2004 sau 2005. Tocmai se deschise patinoarul în aer liber de a Moghioroş. Ne-am cumpărat patine, și Mălina și Irina şi eu, și am mers la patinat. Acolo am avut o mare surpriză: patinam mai bine decât mai toţi cei de pe patinoar.

Nu mai patinasem de 10-12 ani. Prima oară se întâmplase în Ploieşti. Cred că era prin 1989. Ştiam să merg pe patine cu rotile, din cele cu patru roţi, două în faţă, două în spate. Îmi cumpărase tata unele de la Moscova, în 1979 și le folosisem ani în şir. Probabil mai sunt funcţionale și azi. Eram în liceu când prietenii m-au dus la patinoar. Cred că chiuleam de la o practică industrială, din cele care durau câte o săptămână întreagă, în care stăteai în principiu în fabrică, la Flacăra și te uitai cum muncitorii chiuleau la rândul lor. Sorin m-a învăţat cum să pun o monedă de 5 lei în buletin când închiriez patinele și voi primi o pereche în stare mai bună. Am intrat pe patinoar și nu am căzut niciodată, fără a fi însă niciodată cine ştie ce mare patinator, ba chiar dimpotrivă. Asta se petrecea pe Patinoarul Olimpia, în Ploieşti.

Pe patinoarul de la Moghioroş, mulţi ani mai târziu, am descoperit cu stupoare că, în ciuda neîndemânării mele evidente, eram un soi de „mare meşter” printre ceilalţi patinatori. Se simţea că în zona respectivă nu existase un patinoar...

Între timp, în Bucureşti au apărut numeroase alte arene de gheaţă. Le ştiu pe cele de la Liberty (mai mică) și de la AFI (decentă ca mărime). De la an la an am remarcat schimbarea: cum nu m-am prea preocupat să progresez, sunt mulţi cei care patinează acum mult mai bine decât mine. Deja se simte o schimbare remarcabilă. În plus, găseşti adesea pe patinoar oameni la peste 50-60 de ani, care se mişcă fără dificultăți pe gheaţă. Iar puştii de 5-6 ani sunt frecvent extrem de îndemânatici.

La Liberty, e o antrenare al cărei nume nu îl ştiu, pricepută foc cu începătorii (am văzut-o o singură dată la lucru, dar m-a surprins plăcut cum lucrează). La AFI, vineri, când am căzut (chiar de două ori, pentru că, nu-i aşa, non c'è uno senza due :), calitatea gheții era remarcabilă. Mai mult de cât atât, în iarna aceasta, la AFI, muzica a devenit una potrivită pentru patinaj, atât ca selecţie, cât și ca nivel al decibelilor (poţi să te auzi cu cel lângă care patinezi).

Pentru mine, cel mai tare patinoar va rămâne oricum Olimpia, patinoarul în aer liber din Ploieşti. Dar asta nu mă împiedică să remarc evoluţia pozitivă a ceea ce se petrece în Bucureşti și să mă bucur că mall-urile au adus (şi) locuri unde poţi face un pic de mişcare. Şi unde am decis să încep să învăţ să patinez şi eu ceva mai bine...

Mica ciupeală

2011-02-25T20:41:00.001+02:00

"NU vreau chestii din astea corecte ştiinţific, nouă ne trebuie lucruri utile!",

îmi spuse un partener, explicându-mi că eu sunt puţin cam deficitar la capitolul competenţă spre deosebire de domnia sa.

La urma urmei, oricine are dreptul de a prefera o casă care să se dărâme la cutremur sau în care să curgă apa când plouă, în locul uneia construite "ştiinţific". E mult mai util să pui un turnuleţ sau o spoială care să ia ochii.

Mai neplăcut ar putea fi când alegi să faci asta pe bani publici. La urma urmei însă ce mai contează faptul că ăia sunt bani furnizaţi de contribuabili dacă tu faci parte din inviolabila şi sfânta "societate civilă".

Ce caut eu aici? O trilogie a frustrărilor proprii (profesional-relaţionale)

2011-02-20T14:18:00.003+02:00

1.
La o aniversare, văd un individ oarecare, pe care îl cunosc. Îl salut, spunându-i că nu observasem că era prezent. Îmi răspunde în loc de salut cu ceva de genul: „am auzit că îmi suni redactorii să plece de la revistă”. Rămân uimit.

Fusesem plecat trei săptămâni din ţară, și revenisem de 3 zile. Vorbea despre un jurnal academic în viaţa căruia m-am implicat de mai multe ori în ultimii 10 ani, ocupând varii poziţii în redacţie. Plecasem de acolo după ce venise ca și co-redactor şef, sosire pe care de altfel o sprijinisem, ca și soluţie de compromis ce permitea continuitatea revistei. El începuse însă de la început cu varii insinuări despre presupusa mea afinitate cu „vechea echipă”. De atunci mă retrăsesem şi ignorasem voit orice se petrecea cu jurnalul respectiv, aflat în mijlocul unui conflict de interese, tocmai pentru a evita ca reticenţele unuia sau altuia legate de persoana mea să afecteze în vreun fel viaţa revistei.

În fine, pot pricepe frustrările individului de care aminteam la început, aflat în mijlocul unui conflict cu care se descurcă cu dificultate, dar nu îi pot accepta sub nici o formă bădărănia cu care mi-a răspuns la salut.

2.
Alt context, o altă întâmplare, acelaşi timp de abordare: În urmă cu ceva timp, am reacţionat pe o listă de discuţii publică, din interiorul comunităţii academice căreia îi aparţin. Reacţia mea era consecinţa intervenţiei unui sociolog român și aducea argumente opuse opiniei acestuia. Părea a fi o dezbatere academică obişnuită, derulată în spaţiul public respectiv. Ca reacţie primesc un mesaj privat de la interlocutorul cu pricina, în care îmi spune clar că am o astfel de poziţie deoarece „amicii mei” ar avea ceva împotriva lui și a organizaţiei de care aparţine. După câteva zile mă dumiresc: se referea probabil la o persoană cu care nu mai interacţionam deloc de doi ani.

Oricum, nu am priceput ce treabă avea presupusa poziţie a unor presupuşi prieteni ai mei cu argumentaţia mea? Să fi fost vorba tot de frustrări? De nerealizări personale ale interlocutorului respectiv?

3.
Altă întâmplare, alt context: Coordonez tehnic o cercetare dintr-un cap în altul. Lucrez direct cu nişte oameni. Îmi pun în mai multe rânduri obrazul la bătaie.

Alte câteva persoane sunt implicate în administrarea proiectului. Ne sunt colegi, dar în proiect se ocupă mai mult de partea de management. Proiectul este întârziat din cauza lor. Ajungem să facem și părţi din cele ce le-ar reveni. O parte din cele pe care ar trebui să le rezolve sunt rezolvate mediocru. Aflăm de pe site-ul proiectului că mai avem câţiva inşi care ne coordonează, dar pe care nu îi vedem la faţă.

Ducem proiectul la capăt, lucrăm la raportul final. Convenisem la un moment dat că vom avea și un seminar final. La un moment dat primim un mesaj din partea |managementului|: „facem seminar, cine vrea să prezinte să anunţe”. Evident, nu anunţ nimic nu am de gând să particip. Oare nu era cazul să fim întrebaţi, măcar de politeţe, dacă avem vreo idee despre ce ar trebui făcut la seminarul cu pricina?

Avem în cele din urmă o discuţie cu cei din management. Le spunem cele de mai sus. Le spunem că fecare, ân parte, este o chestie măruntă, dar împreună devin un tot al naibii de consistent. Nu pricep mare lucru. Colegul meu le zice și ceva de bani. Abia aici apare o reacţie: „dar pe voi v-am plătit cel mai mult!”. Îmi amintesc de replici similare venite în timp de la inşi cu care am lucrat și care considerau că dacă eu câştig X și ei trebuie să primească X, indiferent de munca depusă sau de calitatea acesteia, fie pentru că sunt mai bătrâni, fie pentru că au nevoie de nu-ştiu-ce, fie aşa, din principiu. Capitalism curat!

Concluzie?
Cele de mai sus sunt doar câteva exemple relativ recente ce mi-au venit în minte azi. De regulă, când mai mulţi inşi îţi spun că eşti nebun, sau beat, e cazul să te cauţi. Asta ar fi prima opţiune pe care o investighez: e ceva în neregulă cu mine.

Dar dacă, de fapt, e ceva în neregulă cu mediul în care evoluez? Aceasta să fie lumea în care îmi doresc să mă aflu?

Următourl film al lui Mr.Bean?

2011-02-16T12:17:00.001+02:00

Prin august 2010 am primit o înştiinţare de la ANAF. Era legată de declaraţia de impozit pe venitul global pentru anul 2009. Am luat-o, am citit-o și după ce am reflectat îndelung la limbajul de lemn de acolo, am priceput că trebuie să primesc înapoi o sumă destul de măricică de bani.

Am urmat calea pe care merseseră câţiva dintre prieteni ce avuseseră de primit în ani trecuţi sume mai mărunte: m-am dus la Trezoreria Sectorului 5, în zilele menţionate pe înştiinţare, având la mine înştiinţarea și cartea de identitate.

Cei de acolo au luat înştiinţarea, s-au uitat la ea 10 minute, nu au priceput
limbajul de lemn al propriei bresle, au sunat la ANAF și s-au lămurit și ei că am de primit acei bani.

(Paranteză: de ce naiba nu or fi în stare să scrie simplu: „X are de primit Ţ bani”???)

Apoi au aflat că pentru a primii bani trebuie să depun o cerere. Cererea însă nu se depunea la Trezorerie, ci la ANAF, adică 3 kilometri mai a deal. De acolo contribuabilul urma să o ia și să o aducă la Trezorerie. Nu conta faptul că pe înştiinţarea primită scria clar că joacă rol de „decizie finală”. Acele cuvinte, am fost lămurit, se referă la cei care dau bani, dar cum formularul e comun … :)

Bun, m-am dus la Trezorerie. Am întrebat la primul birou, cel al funcţionarului ce răspunde de strada mea. Am fost trimis la Registratură. De acolo la un alt birou și, în cele din urmă, la cel la care s-a dovedit că aveam treabă. Acolo mi s-a comunicat senin că nu pot depune cererea și că aceasta o să îmi fie trimisă prin poştă, acasă, spre sfârşitul lui decembrie 2010, că funcţionarul care răspunde de acest lucru nu are timp până atunci să scoată la imprimantă cererile respective.

Acum este spre sfârşitul lui februarie 2011. Nu am mai primit nimic de la fisc. Nici cerere, nici bani.

Mă întreb de ce oare mi s-a cerut să indic pe formularul declaraţiei de impunere un cont bancar în care să mi se verse sumele pe care le am de primit? Mă întreb de asemenea când vom vedea un film cu Mr.Bean al cărui scenariu să fie inspirat de cele de mai sus?

Banii, educaţia şi formatorii

2011-02-14T16:22:00.001+02:00

Am scris destul de frecvent despre cum România are o forţă de muncă slab instruită şcolar și care nici nu e preocupată de a se perfecţiona.

O parte din fondurile europene ţintesc să rezolve a doua parte a problemei, căutând să sprijine formarea continuă. Acronimul POSDRU este familiar cu siguranţă mai tuturor celor ce ajung pe acest blog. Mulţi de altfel au câştigat, ca şi mine, bani buni din implementarea unor astfel de programe, finanţate pe trei sferturi din bani europeni și 25% de la bugetul naţional. Unii chiar au devenit traineri și ajută adulţii să îşi crească nivelul capitalului uman.

O parte dintre ei câştigă sumele despre care vorbeşte Ziarul Financiar: 2-3000 de Euro net, pe lună.

Mie unul mi se pare că este absolut firesc să avem astfel de formatori, este absolut necesar să îi plătim bine și este obligatoriu să avem mai mulţi adulţi care continuă să înveţe și după ce îşi încheie educaţia formală. Am scris despre astfel de lucruri de prin 2000.

Cu toate acestea nu mă pot opri să nu observ un lucru simplu: Educaţia adulţilor urmează adesea celei universitare, căreia îi este superioară ca nivel de sofisticare. Evident, acest lucru nu este întotdeauna valabil: poţi avea formare continuă a unor adulţi ce au absolvit doar gimnaziul și pe care îi ajuţi să se recalifice. Să zicem prin urmare că, în linii mari avem o rută (PostFac) de formare ce succede cronologic facultăţii și una (LowLLL) ce se referă la formarea celor ce nu au absolvit cursuri universitare.

În mod firesc, (PostFac) necesită competenţe superioare formării universitare. Prin urmare cei care sunt formatori pe acest segment ar trebui să satisfacă standarde superioare nivelului de lector, nu-i aşa? Deci ar trebui să aibă măcar doctorat și ceva publicaţii ştiinţifice. Mă înşel eu sau în prezent nu există o astfel de condiţie? Cu alte cuvinte, un profesor universitar, coordonator de doctorat, câştigând dintr-o singură normă cam jumătate din ceea ce poate lua un trainer, ar trebui să îndeplinească criterii de performanţă superioare.

Dacă privim la celălalt caz extrem, acolo lucrurile sunt și mai simple: nici măcar nu mai apare nevoia de a avea standarde, dat fiind că discutăm despre un nivel de calificare inferior. Cu alte cuvinte, normal ar fi ca şi salarizarea să fie mai redusă decât cea a unui lector (cam 3-400 de euro net, pe lună, dacă nu mă înşel).

În contextul curent, rămâne validă o singură concluzie: ordinea curentă a recompenselor acordate muncii reflectă fidel principiul votat în ultimele alegeri – „avem nevoie de bucătari, nu de filosofi”. Dacă ar fi ca un tânăr licean să îmi spună că ar dori o carieră academică, l-aş sfătui prin urmare fără să ezit: „Go West! şi fă asta încă dinainte de faculate!”.

Trento, pe scurt

2011-02-08T17:17:00.003+02:00

Oraşul vechi. Nu arată rău. Merită o hoinăreală pe străduţele neregulate, cu iz medieval, străjuite din trei părţi de munţi. Ca şi la Verona, multe dintre palazzo au sau au avut faţada pictată. Parcă în Trento sunt însă mai multe astfel de clădiri. Clădirile aduc niţel mai mult a stil nemţesc (Trento a fost în Imperiul Habsburgic). Curăţenia este mai pronunţată decât în restul Italiei.

Domul. Aici a avut celebrul Conciliul contrareformist, cel care a consemnat practic separarea între catolici şi Protestanţi. Domul nu e spectaculos, dar nava cu turnuleţe e interesantă, iar piazza de una din laturi e drăguţă, cu un palazzo pictat şi cu fântâna lui Neptun (ironic, nu, să ai un zeu păgân ca statuie în locul unde catolicii i-au condamnat formal pe protestanţi).

Castello de Buonconcilio. Simpatic. Mi-au plăcut unele dintre tavanele din partea nouă a castelului, felul încare e construit în stâncă castelul vechi, fresca cu anotimpurile din turn.

Oraşul subteran, în care se intră coborând scările din piaţa teatrului, merită din plin cei 2 Euro cât costă intrarea :). Sunt acolo bucăţi de zid, camere întregi, băi, curţi, puţuri, canalizări, străzi din perioada romană, dar şi dinaintea acesteia. E interesantă piatra roz care predomină în aceste vestigii, şi pe care o puteţi regăsi şi în unele din clădirile din oraşul vechi.

Telecabina şi panorama. La funivia se ia din spatele autogării, după ce treci podul peste calea ferată. Sunt 2-4 curse pe oră, care te urcă 400 de metri, trecându-te râul şi conducându-te în Sardagna (600 de metri altitudine). Panorama oferită este deosebită: priveşte printre munţi, peste întreaga vale, vezi oraşul de sus, admiri culmile înzăpezite. Dacă urmezi drumul către centrul satului, după câteva minute găseşti indicatoare ce te condu la osteleria din centru, unde se mănâncă binişor. Din Sardagna ai opţiunea de a porni pe varii trasee montane (vârful cel mai înalt din împrejurimi are peste 2000 de metri).

Mâncarea locală. Nu e grozavă, dar am mâncat bine în câteva locuri. În principiu însă toţi îşi oferă cam acelaşi lucru. Mai deosebit este un birramisu (tiramisu cu bere în loc de rom) mâncat la Forst, unde au şi o bere proprie (made in Bolzano) bunicică. Un calzone interesant se face la Chiste’. La Patelli au nişte gnocchi cu fistic interesanţi, dar nu fantastici. Ca în mai tot oraşul, porţiile sunt mici, mai ales dacă sunteţi obişnuiţi cu cele din Germania. Prin urmare, mai indicat ar fi să încercaţi un primo piato şi un secundo piato (felul întâi şi felul doi), sau măcar ceva antipasti (aperitive). Adesea, garnitura pentru secundo piato se comandă separat. Vinul local nu mi s-a părut grozav. Atenţie: dacă nu aţi mâncat până la 2:30 de prânz şi vreţi mâncare caldă, doar cafenelele vă mai pot salva… (pe de altă parte, mai toate magazinele sunt închise de la 12:00 la 15:00)

Laundry. Un laundromat bun e Natalya, via Tore d’Augusto 21, lângă Albergo AlberMonaco. Maşini bune, noi, curate.

Trenitalia

2011-02-07T19:18:00.001+02:00

Trenurile italiene sunt pentru mine o surpriză plăcută. Impresia mea se bazează pe experienţa directă avută în Trentino şi Veneto: vin des, te duc aproape oriunde, poţi cumpăra bilete online, repede, fără coadă, arată bine, sunt curate şi confortabile. Îmi amintesc de cele din Olanda sau din Coreea de Sud, unde sunt folosite pentru deplasări pe aproape orice distanţă.

Pe verso-ul biletului pe care îl iei de la automat, apare inscripţia din fotografie.

Dacă mergi de la Napoli la Milano, cu avionul, cu avionul, media de kilograme de CO2 emise pe pasager este de 115. Cu automobilul sunt 76 kg, iar cu trenul doar 31.

Ce te faci însă dacă nu ai un sistem de căi ferate dezvoltat precum în Europa de Vest sau în unele ţări sud asiatice???

Despre sondaje, presă şi guvern (II): ”oaia care face ouă”

2011-02-04T19:15:00.002+02:00

Zilele trecute s-a lansat un „studiu sociologic”, despre ce meserii preferă elevii, comandat de una dintre agenţiile Ministerului Educaţiei. Am aflat despre studiu dintr-unziar. De acolo am aflat că „Cercetarea a fost realizată pe un eşantion de 870 subiecţi (423 de elevi, 400 de studenţi şi 47 tutori de practică).”

Acest lucru înseamnă că au fost trei eşantioane: unul de studenţi, unul de elevi şi unul de tutori. Dacă ar fi eşantioane probabilistice, atunci erorile maxime ar fi în jur de +/-4,9% în cazul studenţilor, de +/-4,7% în cazul elevilor, şi de 14% la tutorii de practică.

Asta ar însemna că, de exemplu, dacă 54% din elevii ce au răspuns la întrebări au zis că „oaia face ouă”, atunci dacă am fi investigat toţi elevii din România, ponderea celor care afirmă „oaia face ouă” ar fi cuprinsă între 49,3% şi 58,7%. Iar chestia asta am garanta-o cu o probabilitate de 95%. Adică am fi 95% siguri că ponderea celor care cred că „oaia face ouă” ar fi cuprinsă între cifrele cu pricina.

Cu alte cuvinte, nu am avea de fapt habar ce indică de fapt procentul acela de 56%. Cu alte cuvinte am plătit nişte bani, probabil destul de mulţi, pe un produs care e posibil să se fi nimerit să fie bun, dar nu avem habar dacă e aşa.

Din păcate asta spune că beneficiarul, cel care a plătit, nu are habar pe ce a dat banii. Altfel ar fi optat măcar pentru a face, cu aceeaşi bani, un studiu doar pe un eşantion de elevi, dar a cărui utilitate şi calitate ar fi fost infinit mai mare.

Îmi place să cred că sociologii implicaţi nu au avut nici un cuvânt de spus în a selecta dimensiunea eşantioanelor şi au acceptat să lucreze aşa doar pentru a câştiga şi ei un ban, sau că, în raportul complet nu au făcut deloc inferenţă statistică.

Bănuiesc de asemenea că sărmanul jurnalist care a produs ştirea nu se pricepe la astfel de cifre. Ar putea să dea atunci vina pe cel ce i-a furnizat informaţiile, dar la fel de bine ar putea să se întrebe singur de ce se bagă la a scrie despre lucruri pe care nu le înţelege.

Până una alta, actorii implicaţi au o problemă de imagine, care te face să crezi că unul dintre ei chiar ar putea crede că „oaia face ouă”.

Vicenza, pe scurt

2011-02-02T10:07:00.000+02:00

Situat între Veneţia şi Verona, fostul oraş roman este marcat de personalitatea lui Andrea Palladio, un arhitect din secolul al XVI-lea. Acesta a refăcut mai toate edificiile importante din oraş într-un stil ce s-a dorit să imite grandoarea şi proporţiile gigante ale Romei antice. Cum era un arhitect la modă, Palladio avea să fie solicitat de mai toţi cei avuţi din oraş pentru a le proiecta, construi sau remodela casele.

Prin urmare există un număr mare de palazzo datorate lui Palladio sau urmaşilor săi. Mi s-au părut interesante, dar neimpresionante.

Există însă pe acolo şi bizarul Teatro Olimpico, reper care face ca Vicenza să fie de neratat. Nu cu mult înainte de a muri, Palladio a convins confraţii săi din Accademia Olimpica să construiască cel mai măreţ teatru în care să se joace cele mai mari tragedii antice. Astfel a apărut ceea ce vedeţi prin fotografii din această postare: tribuna amfiteatrului este din lemn, tavanul este pictat în albastrul deschis al cerului, deasupra tribunelor este o puzderie de sculpturi în stil antic. Acestea de altfel străjuiesc şi scena, în fapt un mini-oraş antic, o copie a Tebei, ce se întrevede, cu străzi şi case aşezate în pantă – ceea ce creează o puternică impresie de adâncime. O privelişte impresionantă.

Altfel, ar mai fi de văzut Piazza dei Signori, unde poate fi admirată (pe dinafară), Basilica Palladiana, o biserică gotică cu magazine şi cafenele la parter!

În rest, cum spuneam, oraşul şi muzeele sale nu m-au impresionat, dar Teatro Olimpico face ca să merite o oprire de 1-2 ore pe aici. BTW, am zis că este unul din puţinele teatre atât de vechi încă în funcţiune? Olistă a spectacolelor este disponibilă aici.

PS. Din motive tehnice/personale nu am văzut Villa Capra 'La Rotonda', din periferie, despre care se spune că ar fi o creaţie arhitecturală deosebită, aparţinând, evident, tot lui Palladio.

Despre sondaje, presă şi guvern (I)

2011-02-01T11:24:00.007+02:00

Am citit despre o iniţiativă interesantă şi de apreciat a Guvernului, care îşi propune să deruleze un sondaj mamut, de 15000 de respondenţi, pe care să îl repete peste câțiva ani. Presa a reţinut mai degrabă suma mare de bani (peste un milion de lei) şi intenţia de a plăti subiecţii cu 15 lei de căciulă. Plata este una legitimă, se practică peste tot în lume. Suma este legată de numărul mare de respondenţi, aşa cum voi discuta mai jos.

Iniţiativa este excelentă: poate furniza o bază de date care să furnizeze informaţie substanţială despre cum evoluează România. Astfel de informaţie a fost disponibilă bianual sau mai des între 1995 şi 2006, nota de plată fiind achitată absolut remarcabil de Fundaţia Soros. Din păcate proiectul cu pricina a murit.

Alte două proiecte similare sunt cercetări internaţionale ce implică şi România. Una însă (ESS) pare a nu mai avea finanţare. Cea de-a doua, în care sunt şi eu implicat, suferă de asemenea şi probabil nu va reuşi să colecteze date anul acesta, tot din lipsă de bani. Prin urmare, iniţiativa fostului ASG este cât se poate de binevenită, dacă este derulată cel puţin decent.

Dimensiunea extrem de mare a eşantionului este discutabilă, dar, dacă iniţiatorii îşi propun scopuri înalte şi sunt atât de mulţi bani la îndemână, nu văd nici o problemă.

Am însă dubii observând că în opinia iniţiatorilor 160 de întrebări constituie un chestionar lung. Da, ştiu că aceasta este o părere adesea exprimată de varii agenţii de colectare a datelor, dar să nu uităm că interesul lor (firesc) este să insiste asupra dificultăţilor de a colecta date şi că, principalele cercetări comparative internaţionale (WVS/EVS, ESS) includ un număr dublu dacă nu cumva triplu de itemi. Acelaşi lucru se petrece cu sondaje periodice similare derulate în varii ţari europene. Motivul este unul simplu: dacă culegi date doar pentru a spune că X% zic că e albă, iar Y% spun că e „Gigi e frumos”, e ca şi cum ai arunca cu banii pe fereastră. Ai nevoie să pui în relaţie variabilele pentru a ajunge la concluzi interesante şi utile societăţii. Tot ce îmi rămâne să sper este că de fapt o fi vorba de 160 de ticks (grupuri de 2-4 itemi).

În plus, mi-aş dori ca să nu fie un contract de colectare a datelor, ci trei: eşantionul să fie împărţit în 3 bucăţi, dar nu pe criterii geografice, astfel încât să fie trei firme care să colecteze răspunsuri de la câte 5000 de respondenţi. Acest lucru ar garanta o colectare mai grijulie, cu mai puţine erori de selecţie sau de completare.

În fine, sper ca designul chestionarului să înceapă cu mai multe luni înainte de colectarea efectivă şi să fie realizat de o echipă care să ştie să utilizeze datele culese. Astfel de oameni sunt din păcate rari în sociologia românească şi extrem de rari printre cei ce lucrează în agenţii de colectare a datelor.

La suma de bani despre care se vorbeşte şi la miza de cunoaştere implicată, sper ca lucrurile să fie bine făcute şi să avem de a face cu una din puţinele bucăţele de Românie pozitivă din aceste timpuri…

Cărţi la poli opuşi

2011-01-30T12:42:00.021+02:00

Încă mai citesc literatură românească contemporană şi postez aici lucruri despre cele citite...

Zilele regelui, de Filip Florian (Polirom, 2008) propune o perspectivă romantică asupra sfârşitului de secol XIX, în anii domniei lui Carol I de România. Cartea este scrisă cu vervă, candoare, umor. Sunt descrise împrejurări istorice aşa cum sunt ele văzute şi resimţite de oameni simpli. Cele câteva licenţe literare te fac însă să te întrebi dacă documentarea a fost una cu adevărat serioasă sau întreg romanul este o simplă fantezie a autorului. Evaluarea mea: 7/10.

Tokyo by Night. Planeta Tokyo II este un altul dintre romanele autobiografice ale Claudiei Golea (prima ediţie: Nemira, 2000; a doua: Polirom, 2005). Ca şi în French-Coca Cola, se remarcă uşurinţa de a scrie, curajul de a scrie despre propria viaţă, dar şi inconsistenţele date de trecerea sub tăcere ale unor episoade, „petele albe” constituite de detaliile lipsă în descrierea lumii în care autoarea se află. „Tokyo II” rămâne o carte despre lumea prostituţiei din capitala japoneză, instructivă pe alocuri, iar din punct de vedere al scrisului este ca o promisiune doar parţial împlinită. Evaluarea mea: 3/10.

Circul din faţa casei, de Adrian Sângeorzan (Curtea Veche. Ediţia I -2006, Ed. II - 2008) mi s-a părut o carte numai bună de introdus în programa obligatorie pentru clasa a VIII-a sau a IX-a. Romanul, autobiografic, vorbeşte despre o adolescenţă trăită în anii 50-60, despre cunoaşterea propriei sexualităţi într-un comunism ce se împletea da minune cu lipsurile cronicizate ale României de atunci. Autorul scrie bine, povestea este frumoasă, subiectul este mai actual decât … „Baltagul”. Nu, „Circul…” nu e o capodoperă, dar reprezintă o lectură utilă pentru vârsta cu pricina. Evaluarea mea: 6/10.

Ce e remarcabil la Degete mici de Filip Florian (Polirom, 2006) este faptul că autorul reușește să nu se piardă în frazele de o lungime considerabilă şi în paragrafele care se întind pe câteva pagini. În rest, o poveste interesantă, însă cam prost spusă. Şi, evident, o carte mult lăudată, ajunsă la ediţia a treia în 4 ani (2006, 2007 şi 2010), tradusă în mai multe limbi. Nu mi-a plăcut, l-am citit greu. Din păcate, stilul confuz pune în penumbră ideea de a insista asupra faptului că nu sunt doi oameni care să vadă la fel acelaşi lucru, ci îl interpretează în funcţie de experienţele personale trecut. Evaluarea mea: 2/10.

Supravieţuire, civilizaţie, maidanezi

2011-01-28T12:18:00.000+02:00

Miercuri dimineaţă, o femeie de 49 de ani a fost găsită într-o baltă de sânge, în Bucureşti, sfâşiată de câini comunitari. Cazul nu este la fel de mediatizat ca cel al japonezului ce a murit după întâlnirea cu maidanezii din Bucureşti, dar marchează un nou episod sângeros al unei telenovele care pare a data de prin secolul XIX.

"Am închiriat un adăpost în Fundulea. Aici vor fi cazaţi pe viaţă 20.000 de câini comunitari. Chiria este de 8.000 de euro pe lună. Între 200.000 şi 300.000 de euro mai costă cuştile mobile în care stau animalele.[…]”

Acesta este declaraţia Autorităţii pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor (ASPA), conform Gândul.

Dincolo de considerentele umanitare, vă daţi seama câţi români săraci ar trăi ani de zile cu banii în cauză?

Cred că ar trebui să fim mult mai pragmatici în această chestiune. Iubitorii de animale ar trebui să le adopte şi să le îngrijească. Cele rămase fără adăpost, ar trebui eutanasiate, fără ezitări. Din păcate se dovedeşte că a avea mai mulţi comunitari decât îţi permiţi chiar este o chestiune de viaţă şi moarte :(

Cum să măreşti volumul mesajelor schimbate zilnic pe Internet

2011-01-27T12:20:00.002+02:00

Există un instrument pe care îl poţi ataşa căsuţei de e-mail capabil aparent să te protejeze suplimentar de spam. El pleacă de la premiza că mesajele schimbate zilnic în lume sunt compuse din 80% spam şi doar 20% mesaje legitime. Aşa că poţi adăuga adresele pe care le consideri legitime la o listă. Vei primi fără probleme mesajele de la aceste adrese. La restul mesajelor primite serverul le va trimite un mesaj în care le solicită confirmarea identităţii.

Hai să calculăm ce număr de mesaje s-ar schimba dacă toată lumea ar utiliza această modalitate de protecţie:

Iniţial avem N1 mesaje, din care S1=0,8*N1 sunt spam şi L1=0,2*N1 sunt legitime.

La mesajele S1 serverul trimite un mesaj de confirmare. Dintre mesajele L1 or fi şi câteva, şa zicem 5% care vin de la oameni care şi-au schimbat adresa sau a căror adresă nu o cunoşteai, dar cu care doreşti să comunici. Asta mai adaugă 0,05*L1 mesaje. Deci sunt S1+0,05*L1 mesaje de solicitare de confirmare, care se mai scrie drept 0,801*N1.

Să zicem că jumătate din cei care primesc mesajele de confirmare răspund (se adaugă 50%*0,05*L1). Din spameri să zicem că răspund doar 10% (adăugând la total 10%*S1). Observaţi că am luat în considerare procente ipotetice mai degrabă minimale în ce priveşte traficul nou generat. Răspunsurile totale mesaje de confirmare ar fi în acest caz 50%*0,05*L1 + 10%*S1=0,025*0,2*N1+0,01*0,8*N1=0,085*N1.

Prin urmare, la final vom avea
N2= N1 + mesaje de solicitare de confirmare + răspunsuri la confirmări = N1+0,801*N1+0,085*N1=1,886*N1.

Prin urmare traficul pe Internet creşte astfel cu 88,6%.

Oare ar fi îndreptăţită tratarea mesajelor acestea suplimentare drept o altă formă de spam?

Diferenţe … prea vizibile

2011-01-25T12:40:00.001+02:00

30 decembrie 2010, într-un hotel din Berlin.

E seară târziu. Pornesc televizorul pe RaiDue. E o emisiune concurs. Regret din nou decesul acestora pe canalele româneşti. Mă gândesc din nou la emigrare.

Întrebările italienilor, despre care ştiu că sunt departe de a fi cei mai moderni europeni, mă captivează:

- Cât cheltuieşte un italian, în medie, pe an, pentru a juca la loto?
- Câte sticle de vin consumă un italian pe an?
- Care sunt cele mai difuzate 15 melodii italieneşti?

Extrem de instructiv. Afli de fapt cum trăieşti în comparaţie cu alţii. Înveţi cu funcţionează societatea în care trăieşti.

La finalul emisiunii, că tot vine Anul Nou, se cântă o melodie oarecare. O fredonează toţi cei din sală: concurenţii, prezentatorii, publicul. E imnul Italiei, un cântec cantabil, dacă îmi e permisă expresia. Altceva decât „Deşteaptă-te române”, cea care îţi aminteşte mai degrabă de condiţia înapoiată a unei țări modeste :(

Verona, foarte pe scurt

2011-01-24T12:45:00.009+02:00

Arena: impresionant, bine conservat, drăguţ, de neratat. Interesantă şi soluţia găsită de a sprijini una dintre laturi (vezi foto)

Castelvecchio: slăbuţ, slăbuţ, slăbuţ.

Torre di Lamberti: panoramă excelentă asupra întregului oraş şi a munţilor din zare.

Balconul Julietei: speram să văd o casă medievală, aşa cum arăta ea pe atunci. În schimb, doar chestii comerciale, având ca vârf de lance statuia Julietei pe care dacă o mângâi pe sâni o să ai noroc o mie de ani, patul din filmul cu cele două odrasle între care iubirea era interzisă, filmat de Zefirelli (parcă?), respectiv un anunţ că acolo a locuit familia Cappello, şi că de fapt Capuleţii ar fi şi ei nişte Capello. (Da, ştiu că R & J sunt simple personaje de ficţiune şi că autorul, presupus a fi fost W.Shakespeare :p, a vrut iniţial să plaseze acţiunea la Siena…).

Piazza delle Erbe. Simpatică foc. O piaţă centrală medievală, bine conservată, deşi unele clădiri resimt obiceiul de a nu fi suficient de bine întreţinute. Nu a fost nici un risc să cadă pe mine coasta balenei când am trecut către Pizza dei Signori :) [coasta e agăţată acolo de o arcadă, şi se spune că va cădea când o persoană corectă va trece pe sub arc; de câteva secole de când e acolo, nu a picat…]

Chiesa di San Zeno. Cea mai veche bazilică din oraş, e interesantă dacă nu ai mai văzut altele din aceeaşi perioadă.

Domul. Nu tocmai impresionant. Are o acustică plăcută dacă prinzi acolo o cântare la orgă.

Chiesa di Sant’Anastasia. Surprinzător de luminoasă, nu prin faptul că ar avea geamuri, ci prin decoraţiunile interioare. Cei doi purtători de apă de la intrare (două statui) sunt simpatici foc.

VeronaCard. 10 Euro pentru 24 de ore, include acces la cele de mai sus şi la alte câteva, precum şi transport pe liniile de autobuz din oraş. Se ia de la „tabaccheria” din gară, sau de pe la muzee/atracţii. Merită, aşa cum merită şi o zi petrecută în oraş.

Manea, manea de aaaaauuuuur….

2011-01-23T12:31:00.001+02:00

Ha, ia uite aici cum manele capătă câţiva adepţi vestici şi ajung pe BBC. Acum câţiva ani, ziceam eu ceva despre faptul că ar putea avea potenţial. Acum, fără a-mi ascunde opinia că mi se par lipsite de gust şi muzicalitate, nu exclud următorul scenariu: manelele devin o modă trecătoare în Germania şi Anglia, apoi sunt prelucrate cult de câţiva muzicanţi pop şi de o mână de rockeri. Elemente din ele devin parte a culturii mondiale. Maneliştii români dispar de la sine, lipsiţi de auditoriu. Mai vorbim despre asta şi peste vreo zece ani, să vedem ce s-a mai întâmplat :)

Despre educaţia românească: promo

2011-01-20T17:19:00.002+02:00

Uite un promo, la câteva postări despre sistemul educaţional românesc:

La iniţiativa lui Gabriel Bădescu, el, Robert Reisz, Adrian Hatos şi cu mine, am postat câte ceva pe cogitus.ro.

Robert Reisz postează lucruri interesante, despre educaţie, şi aici.

Bastarda Istanbului / Elif Şafak

2011-01-10T20:11:00.000+02:00

Bastarda Istanbulului (Polirom, 2007; ediţia originală: 2006) este o poveste simplă, în ciuda ramificaţiilor sale în viaţă mai multor personaje, în epoci şi pe continente diferite, aproape de telenovelă prin acţiunea previzibilă, dar povestită cu mult har și devenind astfel orice altceva decât o telenovelă.

Autoarea, Elif Şafak (scris şi Shafak), este turcoaică, născută în Franţa (din părinţi turci) și trăind în Spania, Anglia, SUA, Turcia. Cartea vorbeşte despre armei, turci şi americani, despre graniţele imaginare dintre Est și Vest, despre tradiţie și modernitate, despre relaţii sexuale permanente, despre căsătorie şi divorţ, despre viol şi dragoste, despre cum noile generaţii sunt mai educate decât părinţii lor (să acesta semn de mobilitate socială sau nu?), despre emanciparea (?) femeilor (cine să fie mai emancipată: Rose sau Zeliha?), despre Istanbul, tatuaje, bucătăria turcească sau armenească, despre relaţia dintre istorie și prezent.

Aş spune că este o carte despre transformarea indivizilor, familiilor, societăţilor. O carte fără adevăruri totale, dar cu numeroase întrebări şi îndemnuri la meditaţie.

Aproape oricare dintre intrigile propuse, fie la nivel individual, fie societal (cartea ne poartă în timp de-a lungul întregului secol XX, pentru a se desfăşura mai ales în secolul XXI),aduce cu sine adevăruri relative, care, precum un caleidoscop, îşi schimbă forma și sensul în funcţie de unghiul din care le priveşti.

Întrebarea centrală ar putea fi măsura în care trecutul contează pentru prezent. Răspunsurile primite, la nivele și în situaţii diferite, sunt atât de contradictorii că textul ar merita citit măcar pentru frumuseţea argumentului creat dând dreptate aproape simultan unor puncte de vedere antagonice.

Ca unul destul de familiarizat cu o cultură similară celei în care e plasată acţiunea, m-am simţit în largul meu în roman. Mă întreb însă cât de digerabil este el pentru un cititor suedez sau olandez? Dar peste 30 de ani, va mai putea f înţeles ca azi?

Oricum, hic et nunc, cartea merită citită din plin.
Evaluarea mea: 8 din 10.

Alte păreri pe bloguri: am citit cartea în urma unei postări de pe literelibere.wordpress.com, blog acum dispărut din spaţiul public. Rainbow Child, Zuleiha, Darastean sunt pozitivi în aprecieri. Diana Cuzic, Puşorul Cufurit sunt ceva mai critici, dar în continuare favorabili cărţii. Sunt şi ceva voci negative ce sintetizează în câteva cuvinte cartea: „proastă”, „Coelho cu mai puţine înflorituri”. Sunt multe referinţe la carte pe net, semn că a fost citită intens.

Mesaj de revenire în ţară...

2011-01-08T11:20:00.000+02:00

Aeroportul Bâneasa, la "recuperat bagaje", 4 ianuarie 2011

Români, în nici un caz să nu vă treacă prin cap "să umblaţi"!

Lungul drum până la comunicare (amintiri din 2009)

2011-01-07T14:45:00.000+02:00

Asist la o „şedinţă de monitorizare”. O comisie interdisciplinară stă şi se uită la 30 de inşi, fiecare specializat pe câmpul său de cercetare. Fiecare din cei 30 are 10 minute în care face o prezentare a unei munci de 3 ani.

Cerinţele specifice sunt de a raporta asupra rezultatelor concrete (diseminare), implicarea tinerilor în cercetare, utilizarea banilor. Cei 30 provin din domenii diferite: filozofie, ştiinţe politice, asistenţă socială, filozofie, filologie. Fiecare are un vocabular specific. Este rugat să realizeze expunerea la nivelul cunoaşterii comune.

Apoi vin întrebări despre conţinutul ştiinţific al activităţii… Pe ce bază???

Juriul emite judecăţi de valoare despre fiecare temă, şi decide apoi, probabil, despre continuarea finanţării. Criteriile sunt incerte: sunt ele administrative, sunt ele academice? Nu se prea poate ştii. Se dovedeşte la sfârşit că nici juriului nu îi este clar ce a fost chemat să jurizeze, în ce a constatat rolul său.

Ştiu de undeva că lucrurile sunt serioase, că nu suntem subiecţi ai unu experiment psihosocial.

Totul îmi aminteşte de examenele în care un profesor, „mare om”, emitea judecăţi de valoare despre studenţii din anul I, nişte învățăcei care trebuiau să tacă şi să ia act obedienţi de valoarea oricărui cuvânt rostit de maestru. Diferenţa ar fi că am fost chemaţi aici de finanţatori, dar nu ni s-a spus care ar fi logica întâlnirii. De altfel cred că aceasta se construieşte din mers, lipsind o planificare clară a procesului.

Şi iar mă întreb dacă prin alte părţi o fi la fel. Sau dacă o să mă scol dimineaţă şi o să îmi dau seama că a fost doar un coşmar.

Fortăreaţa Ploieşti

2011-01-05T17:27:00.000+02:00

Am crescut ştiind, din poveşti, că în timpul războiului nemţii aveau o bază militară în Berceni (lângă Ploieşti), că ei făcuseră poduri și drumuri în sat, că plăteau tot ce luau de la cei din sat, că angajau adesea localnici, că un unchi legionar le servea drept translator, că le dădeau copiilor ciocolată din raţia lor. Mai ştiam despre cum, în apropiere, se construise un mini-Ploieşti de lemn, pe care îl luminau noaptea, în timp ce în oraşul real era camuflaj, pentru a deruta aviaţia americană.

Imediat după 1990, în sat au apărut americanii, căutând rămăşiţe ale unor avioane căzute în pădurea din apropiere. Am aflat zvonuri despre un bidon şi despre o cască vândute la preţuri fantastice pentru acele vremuri.

Prin vară, am găsit în librărie Fortăreaţa Ploieşti. . Campania pentru distrugerea petrolului lui Hitler de Jay A. Stout. Apărută la Meteor Press, în iulie 2010, cartea descrie perspectiva unui fost pilot militar american, combatant în războiul din Irak, asupra campaniei americane de a bombarda Ploieştiul, în Al Doilea Război Mondial. Stout foloseşte date din arhivele americane, româneşti şi germane, precum și relatări ale combatanţilor de atunci pentru a descrie cea mai importantă campanie aeriană americană din anii cu pricina.

Fără a fi fantastic scrisă, cartea aduce în prim plan un moment esenţial pentru a înţelege istoria oraşului şi poate chiar a prezenţei României în războiul cu pricina. Autorul se preocupă mai ales de cum atacau americanii, cum se pregăteau, cum zburau din Africa, peste mare, ocolind Grecia, peste Serbia, ca să bombardeze principalul rezervor petrolier european al timpului, și sursa modernizării României (fără legătură explicită, îmi tot vine în mite cartea lui Radu Tudoran, Flăcările, plasată însă cu ceva timp mai înainte de război). Românii apar însă și e cu claritate în peisaj, ca aviatori de soi, cu avioane (româneşti!) de mare calitate, apărând cu înverşunare cele 37 de rafinării din zonă.

Cum ziceam, nu e o carte excepţională, dar merită citită (măcar în rima sa parte, în care este prezentată istoria, din perspectivă americană). În plus, e una din puţinele cărţi în care România şi românii apar în perspectivă favorabilă. Iar la pagina 35, sus, găsiţi și o referinţă la Berceni :)

Numărul din decembrie 2010 al National Geographic Romania include și el un articol despre „Bătalia pentru Ploieşti”. Incomparabil mai slab documentat, şi scris cam fără vervă, articolul lui Dan Dimăncescu poate servi și el ca o lectură complementară asupra subiectului. Mai multe alte texte interesante despre subiect sunt însă disponibile în lista de referinţe a cărţii lui Stout (inclusiv câteva cărţi, în limba română!, între care cea a lui Ioan Grigorescu, care ar putea fi despre aceleaşi evenimente, dar pe care nu o ştiu…).