Se afișează postările cu eticheta # România mereu surprinzătoare?. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta # România mereu surprinzătoare?. Afișați toate postările

1 august 2021

2021: cenzura, preotul, arta, practicile totalitare

Pe scurt: o expoziție e cenzurată pe motiv de încălcare a dogmei religioase.  Dacă cenzurarea ei e corectă, atunci și Osama Bin Laden avea dreptate.

 

Pe lung:

În comunism era unul, Tovarășu’ Dulea, ce decidea ce se publică, ce se filma, ce se citea. Adică era șeful cenzurii. Mai schimba un titlu de carte

Azi avem altfel de cenzură: un pictor a făcut un tablou în care apăreau niște sfinți stilizați cu capul în jos. Nu mă pricep la artă, habar nu am dacă o fi bună pictura aia sau nu. Un muzeograf religios a decis că e blasfemie și a blocat expunerea tabloului. Pe capul curatorului expoziției a apărut preotul de la biserica de lângă muzeul unde are loc expoziția, cu presiune psihologică despre cum ar trebui să arate orice expoziție. Deh, exact ca tovarășu’ Dulea. 

 

Dacă te uiți la lucrarea cenzurată, mie mi se pare că văd o caracatiță. Dacă o întorci cu susul în jos, se ivesc cei trei sfinți. Spațiul cu pricina nu e neapărat neexplorat, având spre exemplu un tablou al lui Skot Olsen (nu, nu mă pricep dar am căutat pe net :)), expus acum câțiva ani în San Francisco și care transforma pe papă într-un soi de caracatiță. Pe de altă parte, să răstorni sfinții cu capul în jos nu e tocmai un obicei răspândit printre pictori.

Ce a deranjat de fapt: lucrarea cu susul în jos...



Mai apoi ies la iveală detaliile. Întrebat de către Andrei Tiut de ce a cenzurat pictura respectivă, muzeul a adresat o scrisoare în care nu invocă vreun motiv estetic sau conceptual, ci ... nerespectarea dogmei. Unul dintre argumentele de-a dreptul hilare spune că artistul nu a pictat pe o pânză albă și din pictură lipsește o stâncă. Exact precum iepurașul din bancul de pe vremea lui Ceaușescu, acel iepuraș vinovat că nu avea bască.

parte din argumentația muzeului, așa cum circulă ea pe net
parte din justificarea provenită de la muzeu, așa cum circulă ea pe net
 

Expoziția are loc la Palatul Mogoșoaia. Palatul, ca orice clădire care se respectă, are azi un nume îmbârligat, nu cumva să îl nimerești ușor: Centrul de Cultură “Palatele Brâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului”. 

În Palat există și o frescă în care doi sfinți sunt cu capul în jos. Nu știu cum se aplică în acest caz povestea cu dogmele...

o altă frescă cu sfinți cu capul în jos, tot din muzeu...

În curtea palatului e o biserică. Preotul solicită un tur ghidat al expoziției și, conform curatoarei, declanșează un torent de presiuni asupra acesteia. Acum, era dreptul domniei sale să nu îi placă expoziția și să zică ce o vrea funcționarului public, că deh, orice funcționar public merită călcat din când în când în picioare. Dar asta îl expune: cine are chef să calce un preot în picioare e invitat la preotul cu pricina, pe baza principiului reciprocității. Dar să fiu mai bine serios: preotul putea face ce avea chef, dar în contextul cenzurii dogmatice, actul domniei sale este un abuz și un atac la libertatea celorlalți.

Toată povestea pică într-un context politic. Deși e în Mogoșoaia, Palatul aparține de primăria Bucureștiului. Directorul e numit de încă destul de noul primar al Capitalei. Și e contestat ca nepricepându-se la artă, și prin urmare fiind doar impus de partid, reciclat de la sectorul 4, unde fusese cândva consilier local. Iar acum joacă la alegerile interne PNL în "team Orban". Ca să fie și mai frumos, postul de director/manager al palatul mai a fost cel puțin o dată discutat în context politic, și atunci șeful era tot din PNL. Să zic așa, dacă voia cineva să facă rău noului director, căuta pretext pentru a stârni un pic de vâlvă. Bagatelizând, îmi vin să spun că un pretext mai bun decât să interzici abuziv atârnarea de perete a unui tablou inofensiv nici că se găsea.

Dincolo de asta rămâne răspunsul halucinant de mai sus. Nu doar că s-a procedat ca Dulea, dar s-a mai și răspuns în cel mai autentic stil comunist. 2021????

14 martie 2021

Bullying

Unul dintre grupurile de pe Facebook din care fac parte are particularitatea ciudată de a fi un grup la care apartenența este dată de vecinătate, dar care a optat să fie complet public, pentru a oferi un exemplu celor din jur. Uneori apar acolo întâmplări care sunt bune de exemplu pentru cursurile de pe la științe sociale, precum este cel de mai jos. Ironia dată de eticheta asumată de grup, cea de "social community", este emblematică.

De observat însă diferența de ton adusă de prima și ultima replică din cea din urmă captură de ecran pe care o reproduc aici. Aceste două replici îmi spun că mergem totuși pe un drum bun...







6 august 2020

"Administratorul lovește din nou" sau "Democrația originală"

Libertatea are nevoie de democrație, altfel nu se poate exprima.
A afirma însă că promovezi democrația nu te face democrat.



===============

Menționez din start că:
1. nu am votat vreodată FSN, FDSN, PDSR, PSD sau candidații săi, exceptând momentul de tristă amintire când Iliescu și Vadim s-au aflat în turul 2.
2. nu intenționez să votez PSD la alegerile locale sau la cele parlamentare din 2020.
3. nu simpatizez PSD.

===============




Povesteam cu ceva timp în urmă despre opiniile mai ciudate ale administratorului unuia dintre grupurile de Facebook pe care mă aflu. Este un grup dedicat chestiunilor de interes pentru o localitate oarecare.

Acum ... vin alegerile. Iar domnia sa, administratorul, se dovedește adeptul unei "democrații originale" sui generis. pentru cei mai tineri, amintesc faptul că Ion Iliescu pretindea în decembrie 1989 că România are nevoie să dezvolte o versiune de "democrație originală", adică nu așa ca la vestici, ci altfel.

Dat fiind că grupul de Facebook de care vorbesc este apolitic, administratorul a stat și a deliberat intens. Ne-a împărtășit frământările sale date de regula majorității și despre cum a decis să își folosească prerogativele împotriva voinței grupului: "[...] Am tinut cont de dorinta majoritatii membrilor acestui important Grup de a nu ne implica politic aici! Ok ,de acord! Dar Comunitatea noastra este una dinamica si asumata.Asa ca astazi “ deschid” pagina tuturor formatiunilor politice din Comuna care participa la Alegeri [...]".   

Prin urmare, după o dreaptă judecată, a decretat că:
R E G U L A M E N T
( intra in vigoare imediat)
1.Vom oferi spatiu de promovare saptamanal egal tuturor formatiunilor politice care s-au inscris la BEC Ilfov pentru alegerile locale. Pentru a nu fi o avalanse de materiale zilnice vom oferi astfel spatiul saptamanal: luni si miercuri- PLUS;marti si vineri USR ; Joi si Sambata PNL ,duminica PSD si candidatul independent. ( daca vor fi si alte formatiuni care se vor inscrie de exemplu PMP,PRO ROMANIA,ALDE acestea vor putea posta in prima parte a zilelor din grupele de mai sus separat ,nu totate la olalta sau in cazul aliantelor electorale,alaturi de partidele de mai sus.Exemplu :PNL si PMP declaratie oficiala facuta de dl. Sxxxxxxxx,va posta joi si sambata)
2.Fiecare formatiune numita mai sus are dreptul la doua postari in zilele dedicate lor iar saptamanal acestea se sterg la sfarsitul intervalului luindu-se ciclul de la capat
saptamanal.
[...]

Eu,Administratorul acestei pagini ,urez succes tuturor formatiunilor politice implicate si-mi doresc ,realmente ,o schimbare in bine pentru Comunitatea noastra. "

Am anonimizat numele menționat în regulament.


Aparent, totul este corect, onest și echitabil. Fiecare partid are dreptul la două postări, una în timpul săptămânii, alta în week-end, exceptând PSD și de candidatul independent, care au voie doar duminica.


Un alt membru al grupului a întrebat explicit:


Adica fiecare formatiune are alocate cate doua zile, iar PSD si candidatul independent o zi, respectiv duminica? E alegerea dvs, insa cred ca trebuie sa renuntati la anuntul ca veti oferi spatiu de promovare egal. Doua zile nu sunt egale cu una, la fel cum patru postari nu sunt egale cu doua postari, nu?
 


Răspunsul a venit simplu și echitabil, ca orice inițiativă democratică originală:

aparent aveti dreptate dar cele doua entitati la care va referiti-independent si PSD - pot ,la solicitare ,sa mai posteze in timpul saptamanii inca o postare de promovare. Discutiile,cel putin cu reprezentantii PSD,au fost satisfacatoare ,aceasta formatie a acceptat conditiile.



La rândul lor, reprezentanții locali ai USR și PLUS, au declarat rapid că ei sunt de acord cu acest regulament și că mulțumesc administratorului. Restul partidelor nu s-au exprimat.






Aplicând principiul invocat de administrator, am putea proceda și astfel:

Gabriela Firea să aibă voie la TV cam 3 ore pe zi, iar Nicușor Dan doar joia. Dacă mai vrea, domnul Dan poate să mai ceară, noi aprobăm, și poate să mai apară liniștit. C-așa-i în tenis, vorba lui Toma Caragiu.








===============
Și acum serios:
Derapajele de la democrație au fost, sunt și vor fi mereu apanajul celor mai vocali. De la legionari la comuniști și viceversa. A pretinde una și a face contrariul, este deopotrivă minciună, demagogie, furt, înșelăciune și ipocrizie. Personal, sunt sătul de farisei.

10 iulie 2020

Nouveau démocrates, conspicuous consumption, libertatea de exprimare, și anevoiosul drum spre modernitate

Este simplu să te pretinzi democrat și împotriva altora. E mai greu să fii democrat și să construiești bunuri publice, chiar și atunci când ești bine intenționat. E încă și mai greu ca în construcția propusă să îi incluzi și pe cei cu care nu ești de acord. Depinde de modernitatea culturală.

1. Salvatorii națiunii și tradiționalismul

Urmăresc de mult un grup dominat de oameni care vor să aducă schimbarea. Nu este primul astfel de grup. La urma urmei, dacă este să mă plasez la nivelul societății, și FSN a adus schimbarea, și CDR a adus schimbarea, și Băsescu a adus schimbarea. Deja mi s-a cam urât de oameni care vor să mă schimbă, să mă salveze sau să mă dezvolte. Prefer pe cei care au încredere că mă voi dezvolta dacă ne respectăm unii pe alții și comunicăm despre problemele noastre, comune sau nu.

Dar să revin la grupul de Facebook de care vorbesc. Administratorii sunt deschiși la minte și vor binele comunității. Pierd o grămadă de timp din timpul lor personal pentru a gestiona grupul în interesul tuturor și fac o treabă bună din acest punct de vedere.

Evident, sunt contra PSD, ca orice voluntar român care se respectă. Și ca aproape orice think-tank-ist român (cu mici excepții) sunt tradiționaliști, chiar dacă pretind altceva. Nu e nimic surprinzător sau de acuzat aici. Tradiționalismul este parte esențială a culturii române contemporane, mai e până intrăm în modernitate. (am scris cândva o carte despre acest subiect).

Pe grupul de Facebook despre care vorbesc, nu se face politică. Cu mici excepții: la ultimul referendum, cel cu familia, au fost înfierați cei care nu ar fi mers la vot. Dincolo de orice, era alegerea lor, iar o comunitate pretins democratică putea să o accepte în tăcere. Nu se face acolo publicitate electorală, dar candidații USR/Plus au voie să fie prezentați fiindcă, probabil, ... sunt de-ai noștri. Și, desigur, e voie să beștelești primarul. (nu știu exact cine e primar, tonul cu care e tratat mi s-a părut mereu ciudat)

Nu e singurul grup de genul acesta în care sunt membru, și văd multe elemente comune ilustarte în exemplul de care vorbesc.

Fără a fi suporter PSD, sunt iritat de astfel de acțiuni pentru simplul motiv că am fost mereu minoritar din punct de vedere al opțiunilor politice, trăind într-o țară unde radicalismele majoritare ale FSN/FDSN/PDSR/PSD/PD-Băsescu au fost mereu prezente. Prin urmare, nu văd de ce ai lovi în PSD doar fiindcă este acum minoritar în acea colectivitate. Nu văd de altfel de ce ai lovi în cineva verbal, indiferent cât de minoritar sau majoritar ar fi.

2. Exemplu pentru ceilalți?

Grupul cu pricina are o politică interesantă. A fi membru este condiționat de o anumită rezidență geografică. Dar a citi ce se scrie acolo este deschis tuturor. Motivația m-a uluit la început, dar a fost un bun prilej de învățare: „să ne urmeze și alții exemplul. Aici se dezbat lucruri importante, deci alții pot lua exemplu de la noi”. Apoi mi-am adus aminte de conspicuous consumption a lui Veblen. De ceea ce se petrece în zorii modernității. De nevoia de show-off a celor ce cred că au atins un anumit nivel de dezvoltare.

Povestea devine un pic mai complicată când acest lucru se petrece cu un grup de Facebook. Dacă postezi acolo, postarea apare și în feed-ul prietenilor tăi care nu sunt membri ai grupului și nu sunt interesați despre ceea ce discuți tu acolo. E ca și cum ai fi membru în asociația pescarilor și orice postare prin care întrebi alți pescari despre bălți, pește și momeli ar apărea în feed-ul iubitei tale, al mamei ei, al profesorilor tăi din liceu, al colegilor din Anglia și al medicului de familie.

În urmă cu ceva vreme, cam un an, a avut loc o dezbatere în grup pe tema acesta. Au avut câștig de cauză cei ce au optat pentru expunerea momelilor pe paginile soacrelor, ca să mă mențin în comparația de mai sus.

3. Noi vrem democrație, dar nu pentru căței

Zilele trecute, am vrut să postez o întrebare dacă nu ne răzgândim totuși. Postarea nu a fost aprobată de admin. Faptul în sine este neimportant. Dar motivul este plin de învățăminte.

Admin-ul mi-a trimis un mesaj destul de lung prin Messenger, explicând de ce nu aprobă postarea. Am apreciat faptul că a trimis mesajul. E semn că măcar a avut intenția unei explicații. Conținutul și conversația ce a urmat sunt savuroase. Mi-au amintit de Traian Băsescu, cel pentru care democrația a constituit doar o momeală de aruncat către popor.

Admin-ul a început prin a spune că a fost deja un sondaj pe tema asta: ”chiar a facut obiectul unul sondaj pe o perioada de o saptamana!


E interesant de spus că în postarea mea neaprobată spuneam și eu că a fost o astfel de dezbatere. Nu aveam de unde ști că admin-ul fusese deranjat de dezbaterea care se întinsese „chiar” pe o săptămâni. O săptămână, pentru o dezbatere ce se derulează prin comentarii la o postare oarecare de pe Facebook nu pare a fi chiar atât de mult. Oamenii au nevoie să schimbe opinii între ei, tocmai acesta este rolul acestor grupuri de Facebook, nu?

Pentru admin, logica era să acționeze în virtutea rezultatului „covarsitor în favoarea unui grup public”. Trecem peste faptul că grup public nu înseamnă neapărat că trebuie să îi pui la curent pe ceilalți cu chestiuni care nu îi privesc. La urma urmei omul avea o decizie și voia să o respecte. La urma urmei, de ce ai modifica o decizie deja luată? Astfel de lucruri se petrec în modernitate, dar nu în tradiționalism.

A explicat mai apoi adminul că între timp grupul s-a mărit „foarte mult si rapid”. Da, exact, senzația mea este că numărul de membri s-a dublat sau s-a triplat. Cu alte cuvinte, nou veniții nu au participat la dezbatere. Deci nici nu e cazul să își dea cu părerea, nu? Vorba lui Băsescu: „Cui nu-i convine este liber să plece!” Sau vorba celor care cred că cetățeni români de origine maghiară nu ar trebui să aibă drepturi, fiindcă au venit mai târziu pe teritoriul României.

Apoi, a mai explicat Admin-ul, este o „perioada cand ne apropiem de alegerile locale” iar grupul de care vorbim este „in primul rand al comunicarii” deci nu poate permite o discuție off-topic. Să ne lămurim, grupul respectiv este un grup în care se discută despre chestiuni locale, nu despre politică. iar alegerile nu înseamnă că viața se oprește ca să admirăm cum defilează candidații la primărie.

Apoi mi-a zis că regretă că nu poate aproba postarea, dar speră ca eu să rămân un membru activ al comuntății. Și a semnat cu numele său precedat de cuvântul „Admin,”. Probabil o fi crezut că sunt un membru mai nou și nu aștiu cine este Admin-ul.

I-am răspuns că înțeleg poziția sa, dar nu văd de ce postarea nu ar fi legitimă.

Mi-a replicat ferm: „Nu este o “cenzura” ci numai evitarea unei sterile discutii fara obiect!

Desigur, mă gândesc eu acum, ca așa-zis „membru activ al comunității” am probabil dreptul să nu zic nimic și să fiu etichetat drept inițiator de discuții sterile fără obiect. Și desigur aceasta nu e cenzură, ci doar o impunere a punctului de vedere. Că doar e campanie electorală.

Era momentul poate să ies din grupul acela și să ignor pretinsul democrat. Dar am zis să mai întind un pic coarda: „Desigur, mulțumesc pentru etichetare” a fost replica mea. M-a întrebat la ce etichetare mă refer, de parcă nu era evident. I-am spus că este o impolitețe să eticheteze problema ridicată de mine ca stârnind „discuții sterile și fără obiect”.

„Gresiti .Subiectul este steril,dvs ati ridicat corect dpdv tema. […]”

Mi-a cerut să nu fiu iritat fiind el mi-a explicat cu politețe cum stau lucrurile și îmi mulțumea pentru înțelegere.

Serios? Deci e vorba de o temă ridicată corect, dar care e sterilă. Oare cum o fi asta? Ce sofism o fi ca atunci când îi zici unuia că nu prea știe ce vorbește să îi spui că ai fost politicos? Ah, probabil că ar trebui să fiu înțelegător pentru că nu m-a înjurat?

Acum, vorbind serios, probabil că omul a prins o zi proastă. O zi proastă în care, în mod coerent cu acțiunile trecute, a arătat cum practică o democrație limitată. Și cum democrația nu înseamnă același lucru pentru toți.

4. Minoritatea tolerată și experții

Omul cu pricina e asemenea multor alți români. Asemenea majorității, în opinia mea. Nu este de blamat. Pur și simplu, a-și impune opinia, pentru domnia sa nu a constituit nimic anormal. Era în poziție de putere, eu eram un simplu pălmaș. Unul dintre mulți, deci dispensabil. Și minoritar, deci de două ori dispensabil. Mai mult, pentru felul domniei ale de a gândi, chiar mi-a făcut un favor: mi-a explicat de ce părerea mea nu contează. Și mi-a oferit și prilejul de a afla că inițiez discuții sterile.

Și are dreptate, pentru sisteme nedemocratice, discuțiile despre ce probleme comune, despre bunul public, despre ce putem face împreună sunt sterile. Mai utile sunt plângerile incriminatorii („ăștia fac rău!”) sau deciziile experților, care sunt de felul lor infailibili.

Partea proastă este că, în această perspectivă, dacă ne uităm la lucrurile despre care am tot scris academic, expertul eram chiar eu...


5. Opțiuni personale

Am trecut însă destul de des în România prin situații oarecum similare, în care cel ce avea de moderat o discuție a considerat de cuviință să își impună opiniile și a crezut că de fapt acel loc e cel în care ceilalți trebuie să execute ce dorește el. Nu am ieșit din grup, dar m-am dat la o parte, voi asista doar pasiv la ce spune pe acolo. Așa am procedat și în alte situații similare. Atunci când am sesizat abateri mai grave, dar tolerate de către ceilalți, am plecat din locul respectiv, așa cum am făcut-o recent plecând din o anumită comisie.

Nu știu dacă e bine sau rău și nici nu cred că există vreun „bine” sau „rău” în povestea aceasta. E doar opțiunea mea și sunt liniștit cu ea.


6. Calea spre viitor o trece neapărat prin populism?

Folosesc acest exemplu doar pentru a ilustra un proces mai larg despre care mă tot tentează să scriu de multă vreme: apariția noilor democrați, cu al lor comportament parțial democratic, cu nevoie de show-off, dar cu tendințe tradiționaliste, pe alocuri autoritare. Ascensiunea populismului se bazează și pe astfel de oameni, pe dorința lor de a face bine, pe voluntarismul lor. O situație similară a fost experimentată de Europa în anii 1930. Atunci aveam de a face tot cu trecerea de la modele tradiționale către modernitate, tot cu aparent haos societal care avea nevoie de ordine și de lideri luminați. Acum lucrurile sunt mai complicate, cu o trecere și spre post-modernitate, cu globalizare și, colac peste pupăză, cu Covid19. Voi reveni pe această temă, sper.

24 martie 2019

Ne-schimbarea României

În științele sociale, pe la cursurile de metode, înveți sau ar trebui să înveți despre cum nu formulezi întrebări astfel încât să induci opinie. Cu alte cuvinte, dacă vrei să auzi vocea cuiva, nu îi sugerezi ce versiune de răspuns să îți ofere, ci, păstrând neutralitatea, îi lași deschisă întreaga paletă de răspunsuri posibile.

Tot pe la cursurile de metode înveți să nu incluzi asumpții în întrebările tale („știind că XXXX, ce părere aveți despre YYY”. Asumpția că cel cu care vorbești știe XXXX deformează răspunsurile primite.)

Din păcate, în viața reală, mă lovesc aproape zilnic de oameni care îți impun propria opinie și apoi te întreabă ce părere ai, împiedicând astfel dialogul. Acest lucru se petrece printre social-scientiști, și poate presupune o discuție despre profesionalism. Și se petrece în spațiul public a modul general, în presa care nu reușește să informeze nedistorsionat, sau în campaniile civice ce includ versete precum cel despre care povestesc mai jos.

Am semnat o petiție, popularizată de către un grup care se definește a fi ”o comunitate ce militează pentru o societate mai justă”, ceea ce mi se pare legitim. Metodele pe care le folosește sunt de tip guerilla marketing, cu tot arsenalul lingvistic de rigoare.

Iar la finalul semnării petiției online, atunci când bifezi că totul este completat corect, ni se oferă  o mostră despre încălcarea simultană a celor două principii din științele sociale pomenite mai sus:


Fără îndoială, aici nu era vorba de a fi interesați în opinia mea, ci de o simplă campanie de marketing, dar … scopul era de a face România „mai justă”. Fraza de mai sus este un simplu act de agresiune: el implică acuza că nu îți pasă dacă nu semnezi să primești emailuri, include asumpția implicită a faptul că trebuie să îți pese, și exclude opțiunea de a-ți păsa dar să nu dorești a primi mesaje. 

Era simplu să ți se solicite acordul de a primi SPAM. Simpla includere a acelui „îmi pasă” mă determină să cred că, dincolo de scopul legitim al petiției, avem de a face fie cu necunoaștere, fie cu rea intenție…

Așa nu se va schimba România în veci.

10 martie 2019

România de azi și lungul drum către cunoaștere

Inteligența nu conduce la cunoaștere. Iar cunoașterea nu se reproduce singură, e nevoie de transpirație, intuiție, dorință. Cu atât mai mult, dobândirea de cunoaștere aduce gratificații extraordinare.

Necunoașterea, în schimb, se autoreproduce. Cu cât cel ce nu știe își dă mai mult cu părerea, cu atât i se pare că știe mai multe și își dă și mai
mult cu părerea, reproducând la infinit propria necunoaștere. E interesant ce se petrece cu cei ce ajung în situația de a decide asupra altora: devin din ce în ce mai fermi în afirmațiile lor eronate, le impun altora, creează discipoli dintre cei ce vor rezultate rapide și parvenire urgentă. Se mulțumesc cu puțin, adesea nu fiindcă nu pot mai mult, ci fiindcă nu știu că se poate mai mult.

Lungul drum către cunoaștere. Detaliile sunt cele care contează...
Să presupunem cazul unui profesor prost, unde adjectivul se referă la cunoaștere, nu la inteligență. Pentru simplitate, voi asuma că e bărbat, dar la fel de bine poate fi femeie. Pus în contextul unora asemenea lui, profesorul nostru, cel cu cunoștințe reduse, va avea tendința de a reproduce la infinit propria cunoaștere. Va impune studenților sau elevilor săi propriile păreri, recurgând la autoritatea poziției, pe care o va transforma în autoritate epistemică. Chiar animat de motivații legate de schimbare, va perpetua starea deplorabilă a sistemului în care a aterizat, dintr-un motiv simplu: nu va avea cine să îi spună că poate greșește, că poate nu știe. În timp, va deveni din ce în ce mai convins că de fapt știe, deține cunoaștere. Lipsit în fapt de instrumentele care să îl conducă spre cunoaștere, va rămâne cu ideea că el este de fapt ce reformează sistemul în bine. Și se va bate cu pumnul în piept în acest sens.

Mediul academic, viața politică, companiile românești sunt populate din plin cu astfel de oameni. Ei constituie majoritatea: oameni simpatici, bine intenționați, dar lipsiți de resursele care să poată să îi ajute cu adevărat să înțeleagă cum pot transpune în viață bunele intenții. Orgoliul de a fi buni îi face vocali. Mă izbesc de ei pe Facebook (aproape pretutindeni), în viața profesională (idem), îi aud la radio (idem; nu consum TV), îi întâlnesc în evenimente publice. Văd la ei mereu acea satisfacție de a fi buni. Și aceleași banalități sau erori flagrante rostite cu emfază.

Oamenii aceștia, majoritari în opinia mea, nu sunt de acuzat. Ci ar trebui împinși într-un fel sau altul spre un proces de auto-reflecție. Spre a-și valida propriile opinii, spre a privi și la ce au făcut alții și, mai ales, spre a înțelege de ce au făcut sau o fac altfel.

Observ de câțiva ani cum generații întregi sfârșesc în mediocritate, deși sunt animate de bune intenții. Partide ce au reformat România din temelii, salvând-o, au apărut la fiecare 2-3 ani: FSN (PDSR), PD (FSN), NPL, PNL-At, ApR, PLD, ALDE, MpR, PPR, USR, Plus. Fiecare din acestea a propus o alternativă la clasa politică cea coruptă. Cele mai vechi din lista care e departe de a fi exhaustivă au devenit clasa politică cea coruptă de care ne-au promis a ne salva cele ce au venit după ele…

La fel se petrece peste tot, cu mici excepții, desigur incluzând pe cei câțiva cititori ai acestor rânduri, în aproape orice colțișor al societății, de la multinaționale la spitale publice, de la micile afaceri private la cluburi de fotbal, de la departamente guvernamentale la ONG-uri activiste guralive.

Rămâne doar să mă întreb: Eu când m-am uitat ultima oară la ceea ce știu ca să aflu dacă știu cu adevărat ceva?

5 octombrie 2018

Ca pe vremea lui Ceaușescu ...

Fariseismul unora dintre cei ce promovează boicotarea referendumului pentru familie mă mâhnește profund. Pentru unii, tema referendumului este doar un prilej de a-și promova propria ideologie. Pentru alții, doar un prilej de a ignora realitatea.

Unul dintre infograficele ce îndeamnă la boicotarea referendumului spune că România alocă doar 1,3% din PIB pentru familiile cu copii, ceea ce este jumătate din media europeană. Pentru a da mai multă greutate spuselor sunt invocate surse Eurostat, Ministrul Muncii și Agerpress. Cifrele nu sunt eronate, dar ele nu furnizează și cauza reală a situației menționate.

Cu alte cuvinte, este la fel ca atunci când, în 1989, la TVR, aflam de la emisiunea „În lumea capitalului” că Vestul este populat cu drogați și cu oameni săraci, fără a se spune că acei săraci erau mai bogați decât românul mediu.

În cazul nostru, ponderea redusă a cheltuielilor cu aproape orice în PIB este dată de faptul că statul român controlează 33% din PIB (cifre pentru 2017), adică cel mai puțin din UE exceptând Lituania care e egală cu noi și Irlanda (26%), sub media europeană de 46% și departe de țări precum liberala Mare Britanie (40%) sau Belgia (52%).

Consecința este simplă: nu referendumul pentru forma cuplului împiedică alocarea de bani către familii cu copii (care oricum nu sunt subiectul referendumului!), ci taxele mici pe care le plătim…

Sursa: https://ec.europa.eu/eurostat/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=en&pcode=tec00023&plugin=1



În tabăra opusă, unul dintre banere afirmă că votul este unul pentru copii („Nu vă luați după prostii, / Votați da pentru copii!”), în realitate votul fiind despre forma de legalizare a cuplului, nu despre copii. Cu alte cuvinte este aceeași formă de minciună prin omisiune... De fapt, mai toate argumentele CpF sunt prin natura lor presupuneri despre ce ar fi dacă oamenii ar fi liberi să gândească cu propriul cap și eludează părți consistente de realitate. A le contrapune același fel de a argumenta este la fel de nociv.


21 septembrie 2017

Imperbii și furtuna



M.Tudose a observat corect că sistemul bancar are o problemă. Domnia sa a oferit soluția cea mai simplă, cea mai naivă, cea a întoarcerii la trecut: hai să nu mai folosim cardul. Se petrece într-o epocă în care, în Suedia, aproape că nu poți lua taxi-ul sau cumpăra pâine dacă nu ai card, iar doar 7% din valoarea totală a tranzacțiilo

r se face cu cash. Orice comentariu este probabil inutil.

L.Pop a observat corect că sistemul de educație are o problemă. Prin urmare a propus manualul unic, probabil succesor al manualului de sport. O listă lungă de indivizi respectabili au adresat o scrisoare publică. Niciunul dintre ei nu pare a avea o diplomă în științele … educației. Ca și în cazul domnului Tudose, acesta este cel mai simplu mod de a goli o problemă de conținut și de a o perpetua. Dacă nu ar urma al treilea caz, cel de mai jos, te-ai putea întreba precum Medea, eroina lui Seneca: "cui prodest scelus, is fecit".

G.Firea s-a gândit că viața e o scenă, iar D.Trump are nevoie de rivali. A golit astfel de conținut avertizarea de dezastru. A observat corect că autoritățile sunt responsabile să acționeze pentru a preveni efectele dezastrelor naturale atunci când există premisele ca acestea să se petreacă. Probabil însă că nu este obișnuită cu a verifica o știre din trei surse, așa că a preferat să pună rapid eticheta "SENZAȚIONAL, intră AICI ca să vezi ce va fiiii!!!!", alegând soluția lipsită de efort a suflatului în iaurt.

Consecințele faptelor celor trei sunt complexe.

1. Fiecare pare a fi încercat să își impresioneze colegii, precum o fac adolescenții prin clasa a VII-a sau a VIII-a. Îmi amintesc despre unul dintre stereotipurile din filmele americane cu revederi de după 20 de ani, în care fostele majorete descoperă că ele și băieții șmecheri au sfârșit prin a nu reuși în viață.

2. Fiecare dintre ei este un simplu epigon, încercând să egaleze ghidușiile lui Tr.Băsescu, cel care dacă apărea o chestie simplă și nemaifăcută, se repezea imediat să o clameze. Ar putea fi o cale bună pentru domniile lor: la urma urmei și Tr.Băsescu a câștigat glorie temporară.

3. Toate soluțiile sunt ultra-conservatoare. Este în spiritul vremii: valul de schimbare către o lume mai deschisă coroborat cu absența unui război global a făcut ultraconservatorii să își unească forțele într-o tentativă de a ține lumea pe loc sau de a o întoarce spre trecut. Trump, Farage și alți populiști cu varii fațete sunt doar vârful aisbergului. De ce nu ar fi și România în pas cu moda?

4. Gesturile amintite perpetuează încrederea redusă în instituții. Încrederea se construiește prin stabilitatea instituțiilor, prin mesaje clare și care nu se dovedesc eronate, prin exemple de succes. Cele trei fapte de mai sus se adaugă noianului de inițiative pitorești (care nu pot fi legate de un singur partid sau doar de politică), care par a transforma scena publică într-un loc de joacă și care garantează menținerea încrederii în instituții la un nivel redus. La rândul său, încrederea redusă legitimează ocolirea regulilor impuse de instituții, iar printre aceste reguli se numără la loc de cinste o chestie care se cheamă lege. Dura lex, sed durex.

23 ianuarie 2017

Lista lui Dragnea? Poate nu...

În anii 1930, legionarii împușcau cu sânge rece pe cei ce îndrăzneau să gândească.

În anii 1940, fruntașii PCR îl forțau pe Regele Mihai să abdice, șantajându-l prin amenințarea de a linșa studenții și amenințându-l cu pistolul.

În anii 1950, comuniștii își executau opozanții fie după procese contrafăcute, fie puțin câte puțin, în pușcării. Un nou regim al terorii s-a instalat timp de patru decenii.

În 1990, Ion Iliescu cheamă de mai multe ori minerii în ajutor, explicit sau nu, și le mulțumește (explicit) pentru că au plantat panseluțe.

În anii 2000, Traian Băsescu îndeamnă la a trage în țeapă parlamentari, un atac la democrație ce părea a nu mai fi posibil în acest mileniu.

Anii 2010. În 2016, Liviu Dragnea postează pe pagina sa de Facebook: „M-am întors de la instalarea președintelui Americii și l-am găsit pe președintele României în fruntea unei noi mineriade, o manifestație neautorizată, împotriva guvernului României, împotriva ordinii constituționale și împotriva votului popular din 11 decembrie, sabotând legalitatea care stă la baza statului de drept.” Mesajul continuă în termeni ce amintesc deopotrivă de Ion Iliescu și Traian Băsescu, de atitudinea acestora față de orice nu era precum își doreau, față de dialog în sine.

În unele localități din România, primari precum PDL-istul din Ploiești, au interzis cu desăvârșire orice manifestație publică în zona centrală a orașului. În numele ordinii. La fel ca în perioada comunistă, nu-i așa? În 1990, Ion Iliescu a invocat aceleași circumstanțe pentru actele sale de o violență subumană. În anii 2000, Traian Băsescu s-a bătut cu pumnul în piept că apără democrația, dar procedând în sensul opus celui clamat. În fapt, absolut toți s-au lăudat că apără o cauză justă, cauza poporului…

Violența se exprima cu un secol în urmă prin împușcarea și exterminarea adversarilor. Mai apoi a însemnat să îi instigi pe alții să o facă. Mai apoi a urmat doar tragerea simbolică în țeapă a 322 de inși ce aveau altă părere decât președintele, o violență însă neimaginabilă în lumea pe care unii dintre noi o dorim.

Vor urma PSD și Dragnea calea predecesorilor lor, așa cum mesajul lui Dragnea pare a sugera? Este încă timp să se oprească. Sau poate că mesajul este doar o penultimă expresie a temerii că va ajunge la închisoare? Dragnea poate evita să fie următorul nume de pe lista alăturată.

7 septembrie 2016

Double morality


For long communist decades, Romanians learned to say what the Party wanted them to say, and did what they though is "good" to be done. Katherine Verdery explained the mechanism in an excellent book published 20 years ago. Alena Ledeneva depicted a similar set-up in the Russian society, and named it "double morality".

What struck me yesterday was the perpetuation of such practice.

Water and Water
Defitively alike!
On one hand, there was this guy, a young apparently socialist politician, head of a self-made IT imperium, accused to heavily corrupt Government officials. More exactly: most of his money seems to come from arranged contracts with the state. He is under investigation by various judicial bodies, apparently being on the verge to be re-imprisoned.

In this context, I watched some public declarations that he gave in a parking. The ladies-reporter to ask questions seemed to enjoy his opening misogynistic statements, meant to create some bonding with them, the reporters.

Then, he started to preach democracy, accusing almost everybody to be against Romania being like Germany. He pointed to civic society as a whole for being sold to " the American that brings Syrians to Romania" (this is George Soros). And claimed to be the one to have the courage to say the truth ...

Second, the Government proposed a change of the taxation law. Up to now, out of the budget for salaries, the employer paid a certain percentage to the public social insurance found. The transfer was formally recorded into two distinct amounts: one was said to be paid by the employer, the other by the employee. Let me take an example. Let say the total wage costs that an employer makes for Ion Popescu is 100 lei. Nowadays, the employer pays to the found something like 14 lei - labeled as "employer contribution", and 13 as " employee contribution". According to the new proposed law, Ion Popescu will pay 22 lei instead of 13+14=27. This reduced contribution is labeled as "employee contribution".

The proposed change has the obvious effect to bring salaries in public sector closer to the ones in private companies. Most likely, many private employers may want to keep the resulting 5 lei difference, since the contracts with the employee do not include the "employer contribution". In the public sector, one should expect a slight increase in the net salary: the difference will go to the employee.

Romanian media argued against the proposal. They say it increases the fiscal burden. In a way this is true: Romanian journalists are poorly paid, and they work as individual contractors, not as employees. In other words, they did not pay up to now the "employer contribution". For them, the new rule would alleviate fiscal evasion, and would decrease their incomes.

mirrored reality
The same applies to other professions as well. However, media is an interesting example. Most journalists are young and very young. They had almost anything to do with communist times. But they also learned to claim they defend rule of law. And they actually do it vocally.

For instance, it comes to mind the example of this journalist paid about 10 times the average wage, in net salaries, but who avoids paying full taxes, as other people do. The journalist constantly self-presents as defender of democracy, attacks the ones like the above politician, and subtly suggests to be the one who follows the rule of law.

We can pretend the water is clear.
But is it clear?
By the end of the day, both the journalist and the politician reproduce the dual morality, confirming what we know from social sciences ... Culture is stable overtime.

27 iulie 2016

Magna cum summa

Accepți să faci parte dintr-o comisie de doctorat. Citești teza. 100 de pagini. Cât timp vă ia în mod normal să citiți 100 de pagini? Adăugați acum timpul pentru a le înțelege ca atare, pentru a te duce la alte lucrări din același domeniu pentru a-ți reîmprospăta amintirile despre ele, pentru a vedea dacă este ceva de reținut din spusele candidatului. Este o teză de doctorat, candidatul a muncit și merită să fie citit cu atenție, are nevoie de comentarii pertinente pentru a putea crește.

În Anglia, aproximativ 75% din teze sunt respinse la prima citire, fie în comisia internă, fie în cea cu referenți externi*. Respingerea a doua sau a treia orară sunt practici frecvente în științele sociale. În România, senzația mea este că procentul de respingere este de sub 2%. Este vorba, fără îndoială, de o altă cultură a doctoratului. Ea poate avea în spate o calitate mai ridicată a activității doctorale la noi. Sau o toleranță mai mare.

În România, nu am reușit să persuadez nicio comisie să dea mai puțin de „foarte bine”, indiferent cât de slabă a fost lucrarea candidatului. Calificativul maxim ce poate fi acordat este „excelent”.

Pentru o teză bună, de 100 de pagini, un referent care o citește cu atenție petrece măcar o zi lecturând-o. O teză bună este plăcută la lectură, fiindcă înveți din ea, îți pune mintea la contribuție.
Se mai adaugă scrierea referatului, îndeplinirea procedurilor birocratice, participarea la susținere. Cam încă o jumătate de zi.

Ești și plătit pentru asta. Dacă ne gândim că petreci minim 12 ore cu o teză de 100 de pagini, plata este exact la nivelul salariului mediu pe economie. Dacă este vorba de o teză de 300 de pagini, plata ajunge sub jumătatea salariului mediu. Mai ales dacă este o teză proastă sau mediocră, tentația de a minimiza lucrul este imediată. Nu citești totul, iei un referat gata făcut și schimbi câteva fraze. Dai notă mare, ca să previi nemulțumirea candidatului. Apoi nu poți da notă mai mică unei teze un pic mai bune, fiindcă deja ai impus un standard de notare ridicată. La final, toți sunt câștigători: și-au furat cu grație căciula unii altora.

La fel sunt și notele date de români pe site-uri precum booking.com. Majoritatea evaluărilor merg de la 8 în sus, de parcă notele mai mici ar fi ciumate. Relevanța ratingurilor scade automat: nu mai este suficientă variație. Informația adusă de aceste note este minimă. La fel să fie și acoperirea cu calitate a titlurilor de doctor?

Universitatea îți cere și ea niște hârtii pentru onoarea de a face parte din comisie:
• O copie după cartea de identitate
• O declarație pe proprie răspundere
• O adeverință de salariat
• O hârtie de la bancă din care să reiasă ce cont ai
De ce nu o fi suficientă declarația ta care specifică și locul de muncă, și detaliile din cartea de identitate, și contul bancar??? 

Toate aceste hârtii se printează. Trăiască copacii și spațiile de depozitare! Dacă revii peste două săptămâni la altă comisie de doctorat la aceeași universitate, trebuie să le produci din nou. C-așa-i în tenis, vorba lui Toma Caragiu.

Ceremonialul hârtiilor pare a avea simplul rost de a ascunde ceremonialul susținerii. Un eveniment plat, în care întrebările și răspunsurile sunt lipsite de rost, din moment ce rezultatul se știe de dinainte.

În Anglia, dacă primești un „minor revisions” (adică „refă câteva aspecte din lucrare și vino din nou”) ești un candidat de succes. În România, dacă unul dintre cei trei referenți din comitetul de susținere propune un calificativ mai jos de „foarte bine”, înseamnă că acel referent este unul de disprețuit. „Nu se face așa ceva în public”, mi s-a spus.

Poate de aceea atrage România atât de mulți studenți străini. Dar eu oricum nu mă pricep, prin urmare nu este cazul să mă băgați în seamă …



PS. Revin peste câteva zile cu o postare despre cum cred că s-ar putea restructura ceremonialul școlilor doctorale.



* Nu am o statistică oficială cu privire la această cifră. Mă bazez doar pe ceea ce am aflat de la varii colegi. Orice corectură este binevenită.

Convorbire telefonică cu ... un hoț??

Sună telefonul, de pe un număr necunoscut, vizibil (adică nu este ascuns), iar o voce de bărbat mă angajează în următoarea convorbire: -  ...