Reiau o idee despre care cred că am scris prin teza de doctorat, cândva, în altă viață.
O idee esențială, mai ales în vremurile acestea pandemice, în care mulți se văd rar cu alți oameni sau îi văd mai rar decât altcândva.
E vorba despre rolul prietenilor.
Cândva, oamenii trăiau în familii tradiționale, claie peste grămadă, cu bunici, copii, mătuși, într-un mediu social mai degrabă închis, în care relațiile sociale se derulau mai ales în interiorul grupului de rudenie. În plus, oamenii nu prea vorbeau unii cu alții, nu aveau experiențe extrem de diferite de împărtășit, nu aveau ce conținut bogat să schimbe între ei. Făceau zilnic același lucru, la nesfârșit, și asta era viața: o plictiseală.
Dar timpurile acelea au trecut. Ne-am obișnuit între timp să călătorim și să vedem lucruri noi, o parte le aflăm pe Internet, nu mai locuim in familii extinse, in care totul e monoton, joburile sunt diverse si aduc experiențe mereu altfel, iar toate acestea simțim nevoia să le împărtășim cu ceilalți. Să vorbim despre ele, înțelegându-le mai bine, să auzim oameni vorbind despre faptele lor, să le privim fețele, să simțim când nu au măști, să le citim privirile, să ne bucurăm de frumusețea lumii.
Devine ca un drog, o dependență de frumosul oamenilor, a poveștilor lor. Un drog al interactivității, fiindcă poți întrerupe acei oameni, le pui întrebări, conversația o ia în direcții surprinzătoare...
Aceasta este unul dintre lucrurile pe care Covid19 le pune la grea încercare. Distanțarea socială atacă în mod direct acest drog bun, al socializării, al dezvoltării personale prin acces la experiențele celorlalți si prin a avea public pentru experiențele tale.
Aici apare rolul prietenilor. Cei cu rețele extinse de prieteni trec mai ușor prin telemunca și izolarea completă sau parțială ce te pun zilnic în postura de a întâlni doar privirea partenerului și a copiilor, de a te plictisi împreună la infinit. Prietenii mai scapă de la rigorile distanțării sociale, fie măcar telefonic.
În acel trecut istoric invocat mai sus, oamenii nu simțeau nevoia și nici nu aveau voia să vorbească despre ei. Tabuurile discutării chestiunilor private în public era deosebit de puternic. Dezvoltarea personală era inhibată, pentru că nevoile de siguranță societală și materială primau. Preotul avea rolul de confesor și de a menține normele sociale neschimbate, rigide.
Azi, terapeutul a înlocuit parțial preotul, dar nu poate înlocui prietenii. Dacă ai fix doi, și fiecare dintre ei are propria depresie sau deziluzie, e greu ca tu să îți menții echilibrul. Dacă ai 10, deja ai teme de comparație variate, oameni diferiți care să te asculte si să reacționeze la ceea ce le spui.
Sau poți opta să închizi totul în tine ca stil de viață. Să plângi doar în spațiul tău închis, când ești cu tine. Să te auzi doar tu. Covid e atunci și mai rău: îți ucide posibilitatea de a-i auzi pe alții, cea care îți dădea termeni de referință, oameni cu care să te compari, ca să înțelegi posibilitățile tale reale. Riști atunci să te pierzi în propria ta minte, familia și partenerul devin un soi de dușmani, o povară greu de dus în monotonia zilnică. Toate neîmplinirile reale sau imaginate devin copleșitoare și te pot dărâma. Și vei găsi vinovați în locuri altfel inocente.
Ai nevoie de prieteni să te scoată de sub molozul Covidului, sau de un partener care să poată să se reinventeze, altfel. Sau de un vaccin împotriva Covid 😉
----------
PS. Cartea care m-a condus cu 20 de ani în urmă spre o conceptualizare mai bună a rolului prietenilor este una semi-academică, ușor de citit, scurtă: Ray Pahl, On friendship (2000). E tradusă și în românește, dar pare indisponibilă.
În științele sociale, pe la cursurile de metode, înveți sau ar trebui să înveți despre cum nu formulezi întrebări astfel încât să induci opinie. Cu alte cuvinte, dacă vrei să auzi vocea cuiva, nu îi sugerezi ce versiune de răspuns să îți ofere, ci, păstrând neutralitatea, îi lași deschisă întreaga paletă de răspunsuri posibile.
Tot pe la cursurile de metode înveți să nu incluzi asumpții în întrebările tale („știind că XXXX, ce părere aveți despre YYY”. Asumpția că cel cu care vorbești știe XXXX deformează răspunsurile primite.)
Din păcate, în viața reală, mă lovesc aproape zilnic de oameni care îți impun propria opinie și apoi te întreabă ce părere ai, împiedicând astfel dialogul. Acest lucru se petrece printre social-scientiști, și poate presupune o discuție despre profesionalism. Și se petrece în spațiul public a modul general, în presa care nu reușește să informeze nedistorsionat, sau în campaniile civice ce includ versete precum cel despre care povestesc mai jos.
Am semnat o petiție, popularizată de către un grup care se definește a fi ”o comunitate ce militează pentru o societate mai justă”, ceea ce mi se pare legitim. Metodele pe care le folosește sunt de tip guerilla marketing, cu tot arsenalul lingvistic de rigoare.
Iar la finalul semnării petiției online, atunci când bifezi că totul este completat corect, ni se oferă o mostră despre încălcarea simultană a celor două principii din științele sociale pomenite mai sus:
Fără îndoială, aici nu era vorba de a fi interesați în opinia mea, ci de o simplă campanie de marketing, dar … scopul era de a face România „mai justă”. Fraza de mai sus este un simplu act de agresiune: el implică acuza că nu îți pasă dacă nu semnezi să primești emailuri, include asumpția implicită a faptul că trebuie să îți pese, și exclude opțiunea de a-ți păsa dar să nu dorești a primi mesaje.
Era simplu să ți se solicite acordul de a primi SPAM. Simpla includere a acelui „îmi pasă” mă determină să cred că, dincolo de scopul legitim al petiției, avem de a face fie cu necunoaștere, fie cu rea intenție…
Inteligența nu conduce la cunoaștere. Iar cunoașterea nu se reproduce singură, e nevoie de transpirație, intuiție, dorință. Cu atât mai mult, dobândirea de cunoaștere aduce gratificații extraordinare.
Necunoașterea, în schimb, se autoreproduce. Cu cât cel ce nu știe își dă mai mult cu părerea, cu atât i se pare că știe mai multe și își dă și mai
mult cu părerea, reproducând la infinit propria necunoaștere. E interesant ce se petrece cu cei ce ajung în situația de a decide asupra altora: devin din ce în ce mai fermi în afirmațiile lor eronate, le impun altora, creează discipoli dintre cei ce vor rezultate rapide și parvenire urgentă. Se mulțumesc cu puțin, adesea nu fiindcă nu pot mai mult, ci fiindcă nu știu că se poate mai mult.
Lungul drum către cunoaștere. Detaliile sunt cele care contează...
Să presupunem cazul unui profesor prost, unde adjectivul se referă la cunoaștere, nu la inteligență. Pentru simplitate, voi asuma că e bărbat, dar la fel de bine poate fi femeie. Pus în contextul unora asemenea lui, profesorul nostru, cel cu cunoștințe reduse, va avea tendința de a reproduce la infinit propria cunoaștere. Va impune studenților sau elevilor săi propriile păreri, recurgând la autoritatea poziției, pe care o va transforma în autoritate epistemică. Chiar animat de motivații legate de schimbare, va perpetua starea deplorabilă a sistemului în care a aterizat, dintr-un motiv simplu: nu va avea cine să îi spună că poate greșește, că poate nu știe. În timp, va deveni din ce în ce mai convins că de fapt știe, deține cunoaștere. Lipsit în fapt de instrumentele care să îl conducă spre cunoaștere, va rămâne cu ideea că el este de fapt ce reformează sistemul în bine. Și se va bate cu pumnul în piept în acest sens.
Mediul academic, viața politică, companiile românești sunt populate din plin cu astfel de oameni. Ei constituie majoritatea: oameni simpatici, bine intenționați, dar lipsiți de resursele care să poată să îi ajute cu adevărat să înțeleagă cum pot transpune în viață bunele intenții. Orgoliul de a fi buni îi face vocali. Mă izbesc de ei pe Facebook (aproape pretutindeni), în viața profesională (idem), îi aud la radio (idem; nu consum TV), îi întâlnesc în evenimente publice. Văd la ei mereu acea satisfacție de a fi buni. Și aceleași banalități sau erori flagrante rostite cu emfază.
Oamenii aceștia, majoritari în opinia mea, nu sunt de acuzat. Ci ar trebui împinși într-un fel sau altul spre un proces de auto-reflecție. Spre a-și valida propriile opinii, spre a privi și la ce au făcut alții și, mai ales, spre a înțelege de ce au făcut sau o fac altfel.
Observ de câțiva ani cum generații întregi sfârșesc în mediocritate, deși sunt animate de bune intenții. Partide ce au reformat România din temelii, salvând-o, au apărut la fiecare 2-3 ani: FSN (PDSR), PD (FSN), NPL, PNL-At, ApR, PLD, ALDE, MpR, PPR, USR, Plus. Fiecare din acestea a propus o alternativă la clasa politică cea coruptă. Cele mai vechi din lista care e departe de a fi exhaustivă au devenit clasa politică cea coruptă de care ne-au promis a ne salva cele ce au venit după ele…
La fel se petrece peste tot, cu mici excepții, desigur incluzând pe cei câțiva cititori ai acestor rânduri, în aproape orice colțișor al societății, de la multinaționale la spitale publice, de la micile afaceri private la cluburi de fotbal, de la departamente guvernamentale la ONG-uri activiste guralive.
Rămâne doar să mă întreb: Eu când m-am uitat ultima oară la ceea ce știu ca să aflu dacă știu cu adevărat ceva?
În UE sunt 68 de orașe peste 500000 de locuitori. o bună compilație a cifrelor privind dimensiunea lor și densitatea de locuire poate fi regăsită în ediția italiană a Wikipedia. De acolo preiau și eu numerele, precum și o parte din etichetele din graficele de mai jos.
Dintre aceste 68 de orașe, 21 au populații peste un milion, iar 6 au peste 2 milioane. Numerele cresc dacă luăm în considerare și aria metropolitană, așa cum ar fi firesc. Aria metropolitană în acest context este dată de localitățile din jur care sunt conectate organic la metropolă și fără de care metropola nu există. E vorba, spre exemplu, de localitățile din centura Bucureștiului – Chiajna, Domnești, Glina, Voluntari șamd.
Lucrând însă doar cu cifrele raportate pentru metropola în sine
(pentru că doar asta am la îndemână), e interesant de observat relația
dintre înghesuială și mărime, așa cum o ilustrează primul grafic.
Bucureștiul este singurul oraș românesc dintre cele 68, fiind al șaselea
ca mărime din Europa Vestică (sic!) și al cincilea ca înghesuială.
Dar
dacă ne uităm la orașele peste 2 milioane de locuitori, doar Parisul
este ceva mai înghesuit (al doilea grafic).
La ce ajută aceste cifre?
(1) spun unde sunt orașele românești în comparație cu altele. În fapt, eu aș zice că primăriile orașelor de peste 180-200.000 ar putea fi preocupate despre cum să se integreze în arii metropolitane mai extinse, spre 500.000 de locuitori, în care să integreze serviciile sociale, entertrainmentul, să genereze infrastructură de transport comună etc.
(2) dau modele de urmat. Pentru o metropolă extrem de aglomerată ca Bucureștiul, a pricepe modelele de parcare și transport public din Paris, Londra sau Munchen poate fi un pas esențial, mai important decât a plăti pentru luminițe de Crăciun care să dureze până spre finalul lui ianuarie...
Toată lumea se pricepe la pusul de faianță, nu? Adică toți știm cum ar trebui să arate produsul final. Un meșter bun reușește să folosească corect distanțierele și să pună toate plăcile paralel. Dar, dacă are o zi rea, mai greșește cu juma de grad la câte una.
Așa e și la sondaje. Un social scientist decent, formulează întrebările din chestionar în așa fel încât nu induce răspunsul celor chestionați, acoperă complet posibilitățile existente în societate, evită măsurarea distorsionată. Într-o zi proastă, mai poate scăpa o întrebare incompletă, nu-i bai, o rezolvă prin faptul că măsoară corect în rest.
Dar când observi un sondaj online în care trei sferturi dintre întrebări sunt formulate cu erori flagrante, atunci este clar că agenția respectivă nu se pricepe la ceea ce pretinde a face.
Cum am completat ieri două chestionare submediocre de la aceeași agenție, recomand celor ce cumpără astfel de produse să verifice de două ori înainte de a-și arunca banii pe fereastră. Mai bine își bazează strategia de marketing sau de vânzări pe propria intuiție decât să apeleze la date distorsionate by design…
Ghid (preliminar) de evitat agenții de sondare incerte
Solicitați chestionarele de la 2-3 cercetări recente.
Completați-le.
Observați dacă:
Sunt întrebări a care nu ați avut ce răspunde fiindcă nu se potriveau situației dvs.?
Sunt întrebări la care o persoană pe care o știți nu avea ce răspunde?
Lipsesc variantele "nu știu" și "nu răspund" (separate una de alta, fiindcă au sens diferit)?
Sunt întrebări care asumă o poziție prealabilă a respondentului?
Sunt întrebări la care ați fi ales două răspunsuri, care se suprapuneau parțial?
Dacă răspunsul este pozitiv la oricare din cele de mai sus, ar fi util să vă gândiți să căutați un alt sondor...
Societatea românească cunoaște de câțiva ani buni un val de salutări și apelări publice care sună mai degrabă post-emo sau/și political correctness. Cel mai vizibil este acel „cu drag” aruncat la finalul unei conversații și mutat adesea și prin mijlocul ei, unde se trezește chiar repetat de mai multe ori. La concurență apar „te îmbrățișez”, „dragule” și … „cu mare drag”.
E o mare diferență față de anii 1990 când nici nu se punea problema de a ți se zice „la revedere” într-o interacțiune întâmplătoare, cum ar fi prin magazin, iar președintele țării folosea apelativul „măi dragă” cel puțin ușor peiorativ.
Saltul de la o extremă la alta poate fi benefic sau doar o altă fațadă a vestitei duble morale mioritice.
Hai să explorăm un pic subiectul.
Am mai povestit despre cum „cu drag” îmi scrijelește creierul ca un șrapnel. Este evident o chestiune de preferință personală. Pentru mine, a-i spune cuiva „cu drag” implică un anumit conținut asumat, nu doar o comunicare convențională. De altfel așa ne explică și dicționarul cu privire la „drag”, după cum se vede în extrasul de mai jos, preluat din dexonline.ro.
Locuțiunea adverbială subliniată cu verde indică o folosire mai degrabă în construcții pe care le precizează, decât de sine stătător. Dar în zilele noastre ea a devenit cu totul altceva. A devenit un salut care golește de conținut cuvântul pe care îl adresai cândva iubitului sau iubitei. Aștept și momentul în care voi interacționa cu casierul de la Metrou, care îmi va vinde un bilet, iar ca răspuns la a-i mulțumi îmi va ura „cu toată iubirea inimii mele”...
Expunerea societății la un astfel de val de declarații de dragoste poate avea un efect pozitiv important. Este vorba de ceea ce s-a încercat adesea prin soluții de labelling impregnate cu political correctness. Adică s-a căutat a se defini pozitiv o situație sau un grup social, cu scopul de a elimina stigma asociată. Spre exemplu, spunem azi romi în loc de țigani, încercând să eliminăm conotațiile negative ale ultimului termen. În acest sens, invazia emo post-factum a lui „cu drag” ar putea avea efectul de a face oamenii mai empatici la nevoile celorlalți -- asumând desigur că ești empatic față de persoana iubită (!). Expunerea constantă la a rosti „cu drag” ar putea avea ca efect interiorizarea rostirii și transformarea ei în preferință proprie spre a fi deschis și plin de iubire față de ceilalți.
La fel de bine, la polul opus, auzind mereu o astfel de exprimare golită de conținut ai putea interioriza de fapt golirea de conținut a ceea ce ai de spus persoanei iubite. Ai putea spune în timp ce faci sex „iubita mea” și „iubitul meu” în neștire, pentru ca o oră mai târziu cuvintele să nu mai conteze, fiindcă ele de fapt nu contează, la urma urmei spui mereu „cu drag” și „dragule” tuturor, ca pe niște efemere balonașe de săpun, drăgălașe dar reci.
Am făcut o referire implicită la modul în care cred eu că a apărut „cu drag” printre noi. Când am plecat în Germania/Luxembourg, îmi amintesc că acest cu drag practic nu exista. Era însă momentul când sub-cultura „emo” ieșea din modă aproape complet. Ea se ivise cu adevărat prin anii 1990, ca un curent muzical, se suprapusese bine cu tendința postmodernă a exprimării sentimentelor (și a personalității la modul general), a acceptării celorlalți. Pe la începutul anilor 2010 subcultura emo se stingea (intrarea din Wikipedia e chiar decentă), dar rămânea autoexprimarea postmodernă, mereu și mereu mai actuală, fiind generații mai vechi ce o experimentează ca pe o explorare a sinelui, ca pe o redescoperire personală sui generis.
În România, postmodernitatea pare a avea încă mult de așteptat. Vom vedea în câteva luni ce spun în acest sens noile date ale echipei noastre. Până atunci însă să notăm că la noi subcultura emo a dăinuit un pic mai mult, iar apogeul său a coincis cu generalizarea lui „cu drag” în interiorul păturii celei mai expuse la tendințe postmoderne. A fost practic o expresie fără fond, un simplu împrumut făcut mecanic, fără atenție la conținuturi.
Revenit în țară acum câțiva ani, „cu drag” m-a izbit în toate părțile creierului. Nefiind expus la influența respectivă zi de zi, apariția sa în limbă mi-a sărit în ochi, urechi și inimă într-un mod neplăcut. Obișnuitele „cu plăcere” sau „bucuros” mi s-ar fi părut mai interesante, fiind și mai apropiate de echivalentele din alte limbi.
Și mai nefirească mi se pare generalizarea lui „cu drag” la final de email formal. Dacă aveți dubii în privința a cum se încheie în mod obișnuit o comunicare, și în ce condiții poți trimite îmbrățișări sau dragoste către destinatar, puteți găsi multe exemple pentru italiană, engleză, franceză, germană și cu siguranță fix aceleași reguli le veți regăsi și prin alte limbi.
Părerea mea este simplă: renunțați la „cu drag”, spuneți mai bine ceva din suflet! Poate de la un punct încolo vom putea spune din nou persoanei iubite, celei pentru care simțim lucruri adânc în suflet … „cu drag”, pentru că ea sau el ne sunt cu adevărat dragi și chiar vom prinde cu adevărat drag de ei ... ;)
In recent months, there was an uncontrolled attack almost every single week. People died all over the world. People could not enjoy life because other people believed they do not follow a traditional rule.
The US experience every few months an armed attack, in which Americans use guns against Americans, just for showing their power. Typically, the aim is a high school or a college.
Killing youth and children has this ancestral symbolic meaning that one cuts the roots of the evil, by expelling the heritors out of this world. This was pretty much the most important survival rule in the dark ages of the Middle Age. Bloody examples may be found in the Bible and Quran. And this is the most simplistic way to solve an imaginary problem: killing.
Breivik is the best-known example, since he was coming from a society that puts less price on such habits, and actually ejects them. But he occurred and acted in a “barbarian” way...
The more such killings, the more examples one has to follow ...
Parties such as UKIP and FN, politicians of various orientations constantly exploit the niche. They provide traditional individuals with traditional ways of solving problems. Keep the borders closed, send people to churches, eliminate freedom of speech, blame the liberals as being the enemies, and the socialists to be against the traditional law as well. Blame the system is the newer manifestation of such tendency, a sort of extremism à la carte.
Pierro Ignazi explained it 20 years ago, discussing about the silent-counter revolution. When important parts of society move towards more freedom, trust, and focus on the individual as a human being, not just another …. part of the society, the most traditional people voice up. They back traditional solutions to restore the old order. The one in which all are the same, as an army of identical soldiers. The new chaos, of whose rules they do not master, is proposed to be replaced by the old order. They attempt to block freedom of movement and speech. They call for religious obedience. They ask for less liberal education. They provide populism. They promise development. Hitler did it the same way. He is the salient example. But his not an exception. Au contrary. As Inglehart and Baker noted, when a threat is visible, many retreat to more traditional values. This is what populists of all orientations are awaiting. They seize the opportunity, start blaming “the other”, find the exploit in the weakness of a political system rotten by corruption and mediocrity, but forget saying they are the same in this respect. They attempt to take power and in many cases they manage to. Eventually, their failure leaves a huge paying bill for society, and regular people start asking how it was possible that they get deceived.
The new social war hits modern civilization in its basic foundations: tolerance, rule of law, trusting people, individual freedom, pursuing knowledge. This is the great ISIS victory: we turn back towards traditionalism, we choose a new Middle Age. See the Brexit, to coin a single example. (I do not refer Brexit as the separation of the UK from the EU, but as an act to legitimize the interests of the traditionalist camp).
===========================
Social science can teach us about such stories. Social science can explain how societies fail, and can enable prevention of such failure. Social science cannot fully prevent terrorist attacks, but can enable societies to defend against them and to minimize the effects. This why one needs studying societies, in particular in a comparative perspective. One needs to consider all variables, to contrast what happens somewhere else with what happens in one’s own courtyard, and to quickly react by enabling decision makers and regular people to understand where they are and follow informed solutions and policies.
This is part of what we tried to explain the Romanian Agency for Scientific Research, a couple of months ago, in the context of the almost total exclusion of social science from financing in the national research plan valid until 2020. The reaction was polite, but we learned that we were not convincing enough to persuade the Agency to allot about 120,000 Euro yearly for comparative research (this is less than the total yearly expenses of a Romanian football team to play and avoid relegation from the 4th League!!). Therefore, I start today a series of public postings that aim to provide compelling examples. If anyone wants to join, please e-mail me. Any collaboration is more than welcome.
România se bate adesea în piept cu meritocrația. Hai să vedem cât de
meritocrat este mediul academic. Iau ca exemplu un organism de care v-am mai povestit: Comisia de Sociologie, Științe Politice și Administrative a CNATDCU. Comisia respectivă evaluează teze de doctorat și teze de abilitare între altele, amendează și supraveghează respectarea criteriilor de promovare. Este prin urmare un actor important, care stabilește de fapt standardele minimale de performanță a celor ce devin profesori, conferențiari, lectori, doctori șamd. dacă ei stabilesc standarde înalte, sunt șanse să avem un învățământ performant.
Cine contează în știință
Și la noi, ca mai peste tot în lume, important este cât de influent ești în știință. Adică cu cât ai contribuit la creșterea cunoașterii în domeniul tău. Iar acest lucru se vede prin câte citări ai și cât de mult ai publicat în jurnale de top.
În științele sociale se publică mai rar ca în alte științe. Românii au și handicapul c a științele sociale să fi fost interzise în comunism și sub-finanțate după aceea. România are alte priorități: IT-ul, nanotehnologiile, cucerirea spațiului și medicina sunt între ele. Trăind într-o țară în care societatea se schimbă sau ar dori să se schimbe, românii au decis să nu investească în științe sociale care să le spună cum ar putea să se schimbe.
Având puțini bani la dispoziție, sociologii, politologii, antropologii și alți români asemenea lor nu prea apucă să scrie bine și să fie publicați de jurnale de top.
Jurnalele acestea de top se plasează pe o listă alcătuită de Thompson-Reuters, o organizație privată, listă denumită generic „ISI". În ultimul deceniu, au pătruns și câteva reviste românești pe listă. Dintre ele, una a fost în centrul unui scandal serios: se chema Metalurgia International și publica articole contracost, de o calitate mizerabilă, din tot felul de domenii pretins științifice. Cei de la Thompson au declasat-o, revista a dispărut, dar încă produce efecte: sunt destui cei care au devenit profesori și sunt plătiți bine în urma unei activități pretins academice desfășurată în paginile acelei reviste.
Criterii de analiză
Este greu să publici în reviste din afara României, unde criteriile de selecție sunt destul de drastice. Acest lucru mă face să judec calitatea membrilor comisiei amintite după patru criterii:
Număr de citări în orice publicație, așa cum este el redat de Google Scholar.
Indicele H calculat pe baza indicatorului amintit: cu cât H e mai mare, cu atât ești mai influent (H=număr de publicații citate de cel puțin H ori: ordonezi publicațiile în ordinea descrescătoare a numărului de citări; apoi te uiți care e cel mai mare număr de ordine al publicației care are cel puțin atâtea citări cât e numărul de ordine; acela este scorul H)
Număr de articole ISI.
Indicele-H calculat pe baza articolelor ISI citate de alte articole ISI.
Teoretic, ultimul criteriu este cel mai dur.
Mod de calcul și prime rezultate
Am procedat astfel: m-am uitat la membrii comisiei. Sunt 17. Câte 4 de la Cluj (UBB) și Universitatea București (UB), trei de la SNSPA, doi de la Iași (UAIC) și câte unul de la Oradea (UO), Tg.Jiu (UCBTgJ), ASE, Craiova (UCrv) și Academia Română (AR). Am căutat pentru fiecare o „pereche”, adică pe unul din aceeași universitate, de preferință din același departament/facultate sau măcar de la o universitate similară (doar în cazul UCBTgJ). Nu am împerecheat doi dintre membrii comisiei care, în opinia mea, nu au ce căuta acolo: unul este jurist, altul este economist, ramuri de știință care sunt plasate la alte comisii și în care se publică mai puțin, respectiv mult mai mult decât în științele sociale, deci nu sunt comparabili cu ceilalți.
Pentru cei 15 rămași am ales 15 perechi. În total 30 de inși, pentru care am calculat indicatorii amintiți mai sus. Perechile sunt oamenii pe care îi știu a fi în universitățile respective, și știu că ar fi întrre cei mai buni de acolo. Nu dau nume, pentru că nu numele sunt importante.
M-am uitat pe site-ul CNACTDU dacă cei din comisie au CV-uri acolo. 6 au, 11 nu au.Dintre cei 17 din comisie, 5, marcați cu albastru în tabelul de mai jos, au pagină de Google Scholar (extins mai nou ca Google Academic), care permite calculul imediat al numărului de citări și al indicelui H aferent (primii doi indicatori amintiți). Dintre cei din lista alternativă, doar cei de la UBB nu au pagină oficială de Google Scholar, ceea ce mă face să trag concluzia că este vorba și de o cultură organizațională proprie Clujului. Trebuie însă spus și că cei din lista alternativă sunt mult mai tineri în comparație cu cei din comisia CNACTDU (cu o singură excepție, cel cu cele mai multe citări din tot tabelul care e mai tânăr decât perechea sa, deși ambii sunt pensionari).
Pentru cei ce nu aveau cont de GoogleScholar, am folosit Publish or Perish pentru a le calcula numărul de publicații. Pentru cei cu cont, am verificat să nu raporteze din eroare citări ce nu le aparțin. A fost cazul doar pentru jurist.
Pentru toți cei 30 la care m-am uitat în amănunt, am folosit Web of Science să le calculez numărul de artciole ISI și factorul H aferent (indicatorii 3 și 4). Nu am inclus publicații în proceedings, fiindcă acestea nu sunt specifice științelor sociale, deși au început a fi populare în ultima vreme.
Rezultate
Hai să vedem ce a ieșit din această mică joacă.
În tabel, fiecare rând e un membru al comisiei (la stânga), respective perechea sa (la dreapta). Cum spuneam, pe cei doi din afara domeniului nu i-am împerecheat. Cifrele de pe prima și ultima coloană sunt identice, reprezentând numere de ordine. Dacă membrul comisiei are CV pe site-ul acesteia, am bifat cu un x. În rest regăsiți informația despre universitatea de unde vin cei analizați și indicatorii lor de performanță. (H-WoS= indicele H bazat pe ISI/Web of Science)
* pagina de pe Google Academic indică și alte citări, dar la publicații ce nu aparțin autorului (sunt citări la volume coordonate de alții, în care are și autorul contribuții; dar în acest caz citarea este la editor, nu la autor...)
** de la USM-Sv, universitate similară ca dimensiuni
*** Numele este foarte comun, e posibil să fi subestimat numărul de citări, dar nu indicele H
****ISI: nu am inclus proceedings Cu roșu: cifrele unde „perechile” sunt mai performante decât titularii comisiei. Cu albastru: cei ce au cont de Google Scholar. Subliniat și cu italice: cei care au exclusiv sau aproape exclusiv publicații ISI și citări ISI în revistele românești
Scurtă discuție
Nu trag concluzii, ci doar descriu ce am observat:
Dintre cei 17 membrii ai Comisiei ,
2 nu sunt din domeniu;
10 au CV-uri mai puțin atractive decât colegii lor de disciplină din aceeași organizație;
4 sunt mai buni decât alternativele existente la ei în universitate, dar CV-urile lor sunt inferioare multora dintre cei ce nu fac parte din comisie;
Unul singur ar fi fost parte din comisie dacă am fi folosit drept criteriu impactul său în știință;
Niciunul nu vine de la o universitate privată.
Avem însă o comisie din care fac parte:
un autor cu factor de impact 0 (!!!!!);
2 care nu sunt pregătiți în domeniul pe care îl gestionează;
5 foști miniștri;
10 ale căror publicații ISI sunt în aceleași 4 reviste românești, iar citările ISI vin exclusiv din aceste reviste.
cu două excepții, majoritatea nu au deloc sau au cel mult o publicație ISI în afara României.
Implicații
Sunt curios dacă va fi cineva să comenteze aceste observații, cum o va face și dacă lucrurile stau la fel în alte domenii.
E adesea util să te uiți la greșelile altora ca să înveți din ele.
Deschid cu acest post o rubrică în care voi sublinia din când în când erori mai mult sau mai puțin flagrante în sondaje ce devin publice.
Pentru a sparge gheața, cel mai potrivit este să încep cu un sondor online, al cărui slogan ("Părerea ta contează") mă îndeamnă să îi prezint opera.
Iată cum suna "întrebarea zilei" de marți, 20 octombrie 2015:
Aha, deci trebuie să spunem dacă ne-a afectat scandalul în care a fost implicat constructorul german VW. Un social scientist ce a trecut prin măcar trei semestre de facultate ar trebui să constate deja, din variantele de răspuns, cel puțin trei erori grave:
1) sunt două întrebări în una;
2) variantele de răspuns sunt dezechilibrate;
3) există o supoziție implicită în întrebare.
Cum însă nu toată lumea studiază științe sociale, iar mulți din cei ce o fac nu o fac așa cum trebuie, hai să vă explic ce e în neregulă cu întrebarea de iVox.
Voi spune de la bun început că această întrebare nu măsoară nimic și, în plus, este de natură a induce o reprezentare negativă asupra VW.
Dacă Volkswagen o face mașini bune sau nu, nu am habar. Cert este însă că, probabil din nepricepere, iVox încalcă un principiul etic de bază în meseria de sondor: furnizează informație ce denaturează realitatea. Acest lucru se petrece deoarece folosește o modalitate inadecvată prin care întreabă respondenții despre subiectele pe care le ia în considerare (scandalul VW, încrederea în VW și dacă scandalul a afectat respondentul).
Să o luăm pe rând:
3) există o supoziție implicită în întrebare.
Cum întrebarea nu acceptă variantă de "Nu știu ce e cu scandalul acesta", cel ce răspunde este forțat să spună ceva despre un lucru față de care nu are o părere. Cum toate cele trei variante de răspuns sunt negative sau includ negații, probabilitatea de a deforma realitatea este implicită: respondenții neutri față de scandalul cu pricina vor fi forțați să declare că imaginea VW este acum mai degrabă negativă (sau, mai exact, vor bifa ceva ce sugerează acest lucru - vezi mai jos).
2) variantele de răspuns sunt dezechilibrate;
În cazul în care considerăm variantele de răspuns ca fiind corect formulate (nu e cazul, vezi mai jos), ar fi două variante negative față de una ce ar fi cât de cât pozitivă. Acesta este o modalitate de influențare a răspunsului absolut condamnabilă (aș pica fără să clipesc un student ce ar face o astfel de gugumănie la examen).
Mai grav de asta însă, nu se știe ce semnificație au răspunsurile.
Hai să luăm cazul lui Ancăi care avea în prealabil o încredere ridicată în VW, iar acum are o încredere mai redusă. Ea va bifa varianta din mijloc: "Oarecum, nu mai am aceeași încredere în mașinile lor". Aparent, dar numai
aparent, aceasta ar fi o variantă neutră. Dar ea precizează clar că
încrederea nu mai e aceeași și este formulată negativ, ceea ce o face ca să constituie o variantă negativă de răspuns.
Să ne uităm și la Bebe: lui i-a crescut ușor încrederea în VW. Atunci va bifa același răspuns ca Anca, deși se plasează pe cu totul altă poziție.
Cât despre Cristina, ea nu avea deloc încredere în VW, iar acum are multă de tot. Bifează și ea aceeași variantă ca Bebe și Anca, ceea ce face să nu avem habar ce au vrut de fapt să spună cei ce au ales varianta din mijloc.
Și mai complicată este ultima variantă de răspuns. Acolo pot fi oameni care au încredere mare, extrem de mare, mică sau extrem de mică în VW. Nu avem la ce folosi răspunsurile lor, pentru că nu știm dacă scandalul i-a afectat pe cei cu încredere mare sau pe cei cu încredere mică.
1) sunt două întrebări în una singură
Pe de o parte întrebăm dacă subiectul "a fost afectat de scandal", pe de alta dacă "în urma acestui fapt s-a modificat încrederea". În primul rând regula simplă de tot este să nu pui două întrebări deodată. Corect metodologic era să observăm separat cele două fapte, apoi să le punem în relație.
În plus, există asumpția că toți cei ce răspund au auzit de scandalul VW.
Hai să acceptăm însă că au fost constrângeri de spațiu și nu au avut încotro, punând o singură întrebare. Atunci, era cazul să acopere exhaustiv toate variantele teoretic posibile de răspuns. Altfel, întrebare va influența răspunsul neoferind posibilități de alegere. Să zicem că am avea trei răspunsuri posibile pentru prima temă, în care includem și cunoașterea despre evenimentul în cauză (m-a afectat, nu m-a afectat, nu știu despre scandal) și trei pentru a doua (încrederea a crescut, a rămas la fel, a scăzut). Să zicem că cei care nu știu despre scandalul VW nu au de ce să răspundă la a doua temă din întrebare. Rămânem atunci cu 2*3+1=7 variante de răspuns (respondentul poate fi afectat în altfel decât cu privire la încrederea în VW). iVox pierde 4 dintre ele. Dacă se renunță la cuvântul "afectat" și se optează pentru varianta C de mai jos, tot avem 4 variante de răspuns (reprezentarea asupra schimbării de încredere și informarea cu privire la scandal).
Alternative (relativ) corecte la formularea întrebării
Varianta A
1) Sunteți la curent cu scandalul în care a fost implicat VW: da/nu. (dacă răspunde "nu", sondajul se oprește aici)
2) Ați spune că acesta v-a afectat încrederea? i) da, a crescut-o; ii) da, a scăzut-o; iii) nu, a rămas pe loc.
Varianta B
1) Câtă încredere aveți în VW: foarte puțină/puțină/multă/foarte multă
2) Ați auzit de scandalul VW: da/nu (dacă răspunde "nu", sondajul se oprește aici)
3) în urma scandalului VW, încrederea dvs. în VW a crescut/a rămas la fel/a scăzut
Varianta C
Cum s-a schimbat încrederea dvs în VW în urma scandalului recent (legat de ...):
1) a crescut
2) a rămas la fel
3) a scăzut
4) nu am auzit de scandal
Varianta D
1) Câtă încredere aveți acum în VW: foarte puțină/puțină/multă/foarte multă
2) Ați auzit de scandalul VW: da/nu (dacă răspunde "nu", sondajul se oprește aici)
3) în urma scandalului VW, încrederea dvs. în VW este mult mai mică/mai mică/la fel/mai mare/mult mai mare
Varianta E
1) Câtă încredere aveți acum în VW: foarte puțină/puțină/multă/foarte multă
2) Câtă încredere aveați acum o lună în VW: foarte puțină/puțină/multă/foarte multă
3) Ați auzit de scandalul VW: da/nu
4) în urma scandalului VW, încrederea dvs. în VW este mult mai mică/mai mică/la fel/mai mare/mult mai mare
Varianta E este cea care studiază problema complet. Varianta A constituie soluția minimală. Varianta C aduce totul într-o singură întrebare. Niciuna din variante nu face referire la al treilea concept pe care îl propunea întrebarea iVox: dacă există vreo influență al scandalului VW asupra respondentului.
Morala:
iVOX a propus publicului acel tip de întrebare de expus ca exemplu negativ la cursuri de introducere în cercetarea de piață. Formularea "sondajului" incumbă un număr incredibil de mare de erori, ceea ce ridică probleme serioase de legitimitate și probitate a companiei cu pricina.
Dacă aș fi manager, aș trimite imediat la școală pe cel ce a răspuns de item. Dacă aș fi acționar, aș solicita demisia managerului, care a riscat jucându-se cu imaginea companiei. Dacă aș fi cumpărător de date de sondaj online, aș căuta un alt loc de la care să cumpăr.
Deontolog este un cuvânt pe care nu l-am găsit în dicționarele românești, dar asta nu înseamnă că nu ar exista. De regulă limba română se dovedește foarte conservatoare. Webster îl pomenește (deontologist), într-un subsol pe la deontology.
Dar cuvântul place tare unor români care vorbesc la TV. Cum nu prea mă uit la TV, am ajuns să aflu cuvântul de pe un site al suporterilor petroliști. Cineva l-a folosit, făcând un mișto mitocănesc.
Folosea acea șmechereală ce pare a vrea să ascundă inteligență, dar în fapt relevă altceva.
Așa am descoperit cât de prezent este cuvântul – deontolog –, fiind folosit de către acel tip de jurnaliști pentru care în fapt deontologia nu prea există. O căutare pe Google vă poate arăta la ce mă refer.
Astfel am reușit să mă lămuresc ce îi adună laolaltă pe jurnaliștii foarte vocali din România, ce îi face ca să promoveze sistematic lipsa de deontologie și să se opună fățiș profesionalismului. Explicația este cea din DEX:
SEMIDÓCT, -Ă,semidocți, -te, adj., s. m. și f. (Om) care are cunoștințe puține și superficiale (dar se crede cult); (om) puțin instruit. – Semi- + doct. Sursa: DEX '98 (1998)
Un paznic de la o companie privată îi cere unui tânăr să nu mai stea întins pe o bancă aflată pe domeniul public. E soare, iar celelalte bănci sunt libere, dar în opinia paznicului a sta întins în aproprierea vitrinei pe care o păzește, undeva pe Victoria Socialismului, constituie o încălcare a ordinii publice.
La coadă la pateuri, în apropriere, două persoane se bagă nonșalante în fața mea. Deja încep să mă obișnuiesc cu astfel de obiceiuri. Domnișoara blondă îmi spune înțepată că ea era oricum "după doamna". Nu îmi rămâne decât să mă bucur: probabil sunt într-atât de suplu încât devin invizibil ;)
La o conferință științifică, un participant apărut în mijlocul unei sesiuni, mă întreabă dacă X se află în sală. Îi spun unde este, în sală, pe ultimul rând de scaune. „Poți să te duci să o chemi?” îmi adresează o rugăminte ce sună însă mai degrabă a cerere imperativă. Îi spun că este nepoliticos să o scot în toiul prezentării. „Nu te duci să o chemi???”, se miră. La urma urmei, domnia sa este ditamai lectorul universitar, ce contează că i-ar deranja pe ceilalți, că îmi dă mie ordine, sau că este posibil ca persoana cu pricina să se afle în sală ca să audieze o prezentare interesantă. Sau că el însuși se presupune că a venit să mimeze că se ocupă cu știința.
Dar toate acestea sunt firești într-o societate profund tradițională, unde fiecare caută să arate cât de important este, dând ordine celor care par în situație inferioară, stabilind cine și ce trebuie să facă, sau pur și simplu făcând legea după cum are chef în clipa aceea.
E firesc.
Și la fel de firească este dorința mea de a pune în aplicare ceea ce Irina a învățat la școală, la ora de științe sociale: cum să devii invizibil într-o mulțime.
După ce am explicat premisele, e momentul să vorbesc despre cauzele crizei exit poll-urilor. Am trei factori de care o să vă vorbesc: lipsa de resurse, preocuparea redusă pentru imaginea publică, group-think-ul.
Hai să recapitulăm. Principala grijă a unui sondor, conform manualului WAPOR/ESOMAR e să nu scadă încrederea publicului în ceea ce face. Pentru asta e nevoie în primul rând de transparență mare și explicații atente, și în al doilea rând de calitate ridicată a produsului.
Argumentul meu este că prima, reflectată în respectarea strictă a manualului WAPOR/ESOMAR o atrage pe a doua. Asta fiindcă obligă sondorul să își amintească ce are de făcut.
Am mai spus că la noi piața te obligă să lucrezi la costuri foarte mici. Acest lucru implică automat rabat la calitate. Dacă vii cu preț mult mai mare decât restul concurenților, nu ai cui să vinzi produsul, indiferent de faptul că este infinit mai bun decât al celorlalți.
Mircea mi-a atras atenția asupra marjelor de eroare în postarea sa de pe site-ul Romanian Election Studies (v-am zis că acolo nu am avut bani să vedem cum au decurs alegerile acestea, deși îi câștigasem și aveam contract în acest sens? Abilitatea celor ce gestionează cercetarea în România ne-a fost din nou de mare folos.) Marja de eroare, spune el, e un pic mai mare decât la simplu aleatoriu pentru că eșantionarea este de fapt cluster.
O să fiu un pic tehnic, non-sociologii pot sări acest paragraf, deși îl scriu simplificând enorm lucrurile: ceea ce se eșantionează sunt secții de votare. În interiorul lor se selectează indivizi. Dar cum acești indivizi nu sunt selectați din populația de votanți potențiali, ci din cea care votează efectiv, secțiile acționează ca și clustere, nu ca și straturi. Este prin urmare vorba de o eșantionare mai degrabă cluster decât stratificată. E adevărat că stratificarea (în selecția secțiilor) mai reduce din erori și dacă ai cunoaște a priori ratele de participare la vot ai putea ajusta (prin ponderare) (în opinia mea) eșantionul în așa fel încât să fie stratificat, însă acest lucru nu ar fi posibil la ora închiderii urnelor. Prin urmare rămâi cu o eroare mai mare.
Ca să scazi eroarea de eșantionare, ai nevoie de mai multe secții. Acest lucru înseamnă mai mare dispersie geografică, deci mai mulți bani. Dar ești pe acea piață de yesmeni de care am vorbit în postarea anterioară. Așa că ai șanse bune să dai chix în imaginea publică dat fiind că așteptarea este să ai o eroare mică, când tu lucrezi cu una mare.
Dar problema mea, ca sociolog, nu sunt problemele care explică de ce imaginea publică a sondării a avut de suferit, ci mai ales cum se poate face ca aceste probleme să nu mai apară. Și mă întorc la manual:
Niciuna din firmele de sondare nu a publicat numărul de secții în care a operat. Niciuna dintre ele nu a anunțat că lucrează cu un eșantion cluster. Exceptând IRES, nici o firmă nu a publicat eroarea estimată. Exceptând IRES, niciuna nu a indicat public, în scris, pe site-ul propriu sau pe cel al beneficiarului, mărimea eșantionului cu care lucrează. Informații despre cum au fost realizate interviurile, tipul de selecție în secție, întrebările adresate, procedurile de ponderare folosite, acoperirea geografică a sondajului, în fine, tot ceea ce spune manualul WAPOR/ESOMAR … ei bine, acestea sunt inexistente din păcate.
Poate astfel de informații par prea complicate. Uite aici un link către raportări din SUA: 2014, 2004. Parcă 2004 e anul acela când exit-poll-urile au estimat greșit rezultatele la americani? Dar parcă la ei casele de sondaj au dat detalii despre ce au făcut și s-au asigurat că își respectă profesia, ca să prevină scăderea încrederii și a plăților dacă greșesc cumva.
ARP a atins culmile non-raportării: întreaga presă i-a făcut publicitate vorbind despre un exit-poll care nu a existat, dar nici nu a fost negat foarte hotărât.
Al treilea factor este group-think-ul. E interesat de observat că toți eram convinși că Ponta va fi învingătorul. Mulți spun că până și Iohannis era sigur de asta. Era greu de crezut că staff-ul PSD va fi atât de prost și de nerod (da, acestea sunt cuvintele potrivite) încât să piardă a treia oară la rând alegerile prezidențiale pe care le avea în mână. Dar PSD și-a manifestat din nou aroganța, contagioasă, incredibilă pentru un partid de stânga (dar chiar sunt Năstase, Geoană sau Ponta oameni de stânga?? Oare refacerea lui Ponta în Dubai chiar este un gest de om echilibrat în condițiile în care Guvernul care îi plătește salariul nu a propus un buget??). Ca și în 2004 sau 2009, staff-ul PSD a celebrat victoria după turul I, așa cum dinamoviștii s-au pregătit cândva de Liga Campionilor.
Sondajele au indicat constant în cele două săptămâni dintre tururi că lucrurile vor sta altfel. E adevărat că nu au devenit publice, dar sondorii observaseră, din câte știu, încă de la finalul rimei săptămâni dintre tururi că diferența dintre cei doi era deja în marja de eroare. Numai că ce devenea public era imaginea falsă despre victoria lui Ponta. Și pe acest fond sa instalat group-think-ul, făcând ca două dintre sondaje să dea rezultatul despre care credeau că este credibil sau în care sperau, sau poate chiar făcând ca operatorii de teren ale acestor case să raporteze ce credeau că șefii lor vor să audă.
E meritoriu în acest context faptul că CURS și IRES au indicat rezultate în direcția corectă. Dar, în opinia mea, cele două case sunt de blamat că, la fel ca acum 5 ani, la fel ca acum un an, la fel ca mereu, nu încearcă să pună presiune pe piață pentru a crește nivelul de profesionalism al acesteia și, implicit, al lor. Acest lucru este simplu, așa cum am argumentat mai sus. Presupune doar respectarea simplă a manualului ESOMAR/WAPOR care nu arată întâmplător așa cum arată.
Bref, România nu a pedepsit doar aroganța Marelui Plagiator, dar ne-a oferit din nou ocazia să învățăm că yesmenii se pârlesc până la urmă, că nu e suficient să ne ducă mintea ca să fim profesioniști, ci e nevoie de multă muncă, iar a face politică simultan cu a sonda opinia nu prea merge. Am mai învățat că trebuie să avem încredere în rezultatele bine culese și să le prezentăm ca atare. Nu este suficient faptul că, spre exemplu, CURS a fost cel mai apropriat de rezultatul corect, dacă nu l-a prezentat ca atare.
O campanie de presă prin care să discutăm despre marja aceea de eroare, despre cum faci să crești numărul de puncte de eșantionare și prin care IRES și CURS să explice cum ar putea să fi fost mai aproape de rezultatul final, ar mai curăța și piața de firmulițe de sondare care fac treaba după ureche: ele ar învăța cum se fac lucrurile, iar prețurile pe piață ar crește.
România este o țară interesantă. Oamenii din ea se bucură adesea așa de tare să audă ce își doresc, că nu sunt dispuși să plătească pentru o evaluare corectă.
Uite un exemplu: să zicem că ești o agenție publică, comanzi un sondaj, și prezinți rezultatele public. Ai făcut sondajul pentru că vrei să îmbunătățești calitatea serviciilor pe care le oferi, fiindcă vrei să te asiguri că acei cetățeni care vin la tine pleacă mulțumiți de modul în care au găsit soluțiile pe care le căutau, pentru că vrei ca ai tăi angajați să aibă un serviciu mai liniștit.
Dar când faci sondajul, decizi că te pricepi mai bine și tai din chestionar tot ce ți se pare inutil, că, la urma urmei, te pricepi mai bine decât cei de la casa de sondare. Iar când faci publice rezultatele, în conferință de presă, ceri să vezi PowerPoint-ul cu multe zile înainte, și tai din el tot ce crezi tu că nu e relevant. Întâmplător, ce crezi tu că nu e relevant sunt părțile despre care consultantul insistă să îți spună că sunt esențiale. Dar ce contează asta, din moment ce acelea pot fi interpretate ca fiind locuri în care poți să îți îmbunătățești activitatea iar tu ești o agenție care funcționează perfect?
Prin urmare, sondajul e maltratat de la început, de la designul chestionarului. Cenzura apare apoi la rezultatele care nu sunt conforme cu ce știai tu dinainte. Și plătești bani pentru asta doar fiindcă nu ai încotro, așa că preferi o firmă ieftină. Cât mai ieftină.
Mi-a fost simplu să dau exemplul beneficiarului agenție publică. Dar sunt atât de multe momentele în care publicitatea pe care o văd la TV include erori flagrante, încât îmi amintesc de creativi, bine plătiți, acceptând ca rezultate a testărilor lor doar acele sondaje sau interviuri de grup care confirmă propria creație. Iar ele, firmele de publicitate și agențiile publice sunt cam principalii clienți pe piața de sondaje și analize sociale.
O piață care prezintă prin urmare o nișă fantastică pentru yesmen și „merge și așa”. De ani de zile, dacă vrei să organizezi o licitație de atribuire a unui contract pentru un sondaj, cum dovedirea calității în domeniu e complicată, iar singurul criteriu acceptabil legal la departajare e cel al prețului cel mai mic, riscul de a ajunge să lucrezi cu o firmuliță complet deprofesionalizată este enorm.
Astfel de firme împânzesc piața, oferind prețuri mici, mici de tot, și creând așteptări clare din partea clienților în ce privește costul real al sondajelor. Ceea ce pune presiune pe orice alt concurent să se alinieze la costurile cu pricina.
Dar costuri mici, înseamnă... Logan versus Megane, dacă vreți o comparație.
Sau să nu poți avea un staf un pic mai numeros.
Iar asta se va vedea dacă ajungi să faci un exit-poll. Fie dai rezultate la întâmplare, cum bănuiesc că au făcut unele agenții de sondare, convinse însă că fac lucrurile profesionist, fie te lupți cu lipsa de bani și scoți ce poți din puținul cu care ești silit să lucrezi, așa cum s-a petrecut cu altele.
Credeați că voi vorbi direct despre rezultatele de la exit-poll-uri? O fac peste două ore ;)
În septembrie, Petrolul a schimbat antrenorul, l-a cedat ușor pe Hoban, l-a marginalizat pe Cristi Vlad, l-a adus pe Dorobăț, l-a eliminat pe unul dintre cei mai vechi oameni din staff, adulatul MN. Spre ușurarea mea a plecat și Mutu.
Tribunele au vuit, așa cum o fac de măcar nouă luni. Lucescu, Cristi Vlad (revenit între timp), Hoban s-au adăugat pe o lungă listă de plecări ciudate, deschisă acum doi ani de Zerka și Osiako. S-a invocat din nou necesitatea ca primăria să intervină, ca să se meargă peste conducere. Câțiva dintre forumiștii de pe DoarPetrolul.ro au spus că e momentul unei intervenții energice a suporterilor. Alții au observat un scenariu tip „Divide et Impera”. Curente radicale și mai împăciuitoare s-au suprapus peste acuze între fani. Amintirea epocii Luca/Bercea este încă vie, iar tradiția dezbaterilor de la Pomul Verde și Dealu Mare puternică.
Au suporterii ceva de spus? Au vreo legitimitate să o facă? Dacă da, cum ar putea să o facă? Acesta este subiectul pe care îl adresez pe scurt în postarea de față. În fapt, nu e vorba de o postare despre fotbal, ci despre cum proiectele de dezvoltare comunitară pot eșua dacă nu evoluează. Cred că acest mini-studiu de caz ilustrează bine, cu elemente cât se poate de concrete, părți ale cursurilor de dezvoltare comunitară pe care le-am susținut destul de multă vreme.
Contextul, istoria, un pic de sociologie
Am argumentat de multe ori în trecut că modul cum arată clubul Petrolul astăzi este rezultatul unui proiect sui generis de dezvoltare comunitară. La începutul anilor 2000, echipa era în mâinile unui sindicat condus de persoane controversate. Ca în mult e alte cazuri, interesele personale ale acestora și producerea bunului public intrau în conflict vizibil (un club sportiv ce are performanță este în bună măsură un bun public; el contribuie la a oferi, dincolo de entertainment, un loc în care colectivitatea se întâlnește, un subiect pentru pasiunile comune, un instrument prin care alte proiecte comunitare pot lua naștere). Identitatea locală este însă una deosebit de puternică în Ploiești, în Prahova la modul general. Aproprierea de București nu o pune în umbră, ci dimpotrivă, iar dezvoltarea istorică din ultimii 150 de ani, bazată pe exploatarea petrolului, a făcut ca modernizarea să vină mai iute decât în alte părți. Amintirea Republicii este prezentă undeva în fundalul memoriei colective, chiar dacă prea puțini au de fapt habar ce s-a întâmplat cu adevărat cu ocazia acelui eveniment istoric punctual.
Clubul de fotbal a fost adoptat de orașul aurului negru la aproape 30 de ani de la înființarea sa de către niște inimoși bancheri de varii etnii, la București. Performanțele sale l-au impus în timp ca principala echipă a județului. În acest context, conflictul cu patronii sindicaliști a venit oarecum firesc. Echipa era deja plimbată să joace în afara județului, iar suporterii cu buletin de Ploiești au fost explicit excluși de la meciuri. O mână de oameni a inițiat un protest, s-au strâns semnături, au fost mitinguri. S-a întâmplat mai tot ce spune teoria că se întâmplă în cazul unor mișcări sociale. Grupul inițial a crescut, arătând cum schimbarea pornește de la mici comunități critice. Primăria a intervenit, preluând după negocieri acțiunile echipei, apoi construind un nou stadion, și încredințând acțiunile unui nou acționariat. Consiliul Local păstrează însă marca și însemnele clubului, care sunt doar concesionate societății ce administrează astăzi Petrolul. Condiția impusă acesteia este să realizeze „performanță". Principalul acționar este angajat al clubului, nu finanțator, însă activitatea sa este una departe de romantismul voluntariatului, ci din afară pare a fi una cât se poate de pragmatică.
Legitimitatea acțiunii suporterilor – perspectiva administratorilor societății pe acțiuni
În mod normal, conducerea clubului ar trebui să fie preocupată de modelul economic al afacerii. Managementul societății îi aparține, iar Primăria are doar o pârghie minimală realizată de realizarea de performanță. Cum „performanța” constituie un criteriu greu de judecat, administratorii clubului au libertate aproape totală. Asta înseamnă că au o afacere de pus pe picioare. Au cheltuieli: plătesc salarii, bareme către arbitri, taxe și amenzi către federație și ligă, investesc în transferuri, plătesc chiria stadionului, finanțează echipe de juniori, le oferă terenuri de antrenament de mare calitate, au o a doua echipă, echipament performant pentru toate nivelele șamd. Sau asta ar trebui să facă. Primesc bani de la sponsori (oferind în schimb publicitate), din biletele vândute, din merchandising, din drepturile de televizare, din participarea în grupele Europa League și Champions League șamd.
Veniturile directe de la spectatori sunt mici, dar acoperă măcar plata chiriei stadionului. Dar prezența lor în tribune este cea care atrage sponsori, poate pune presiune pe Primărie să plătească primele de performanță, și pe DNA să le accepte, este cea care împinge echipa de la spate. Pentru cei ce au uitat cum se face asta … se vede ușor în primul clip preluat de pe Youtube. Sau la meciul cu CFR din finala Cupei. Sau în anul în care echipa a promovat, iar galeria a dominat fondul sonor pe orice stadion. Așa cum a făcut-o mai apoi la Arnhem și la Plzen.
O realitate simplă, pe care a o ignora înseamnă să pierzi mai tot profitul potențial al afacerii. Pe de altă parte, administratorii clubului vin din aceeași cultură românească, în care dialogul, participarea civică, transparența sunt simple sloganuri pe care le adoptăm ca în comunism: „zicem ca ei, facem ca noi!” Asta înseamnă că este probabil ca să lipsească abilitățile de a dezvolta parteneriate și dialog acolo unde nu există deja instituția aceasta. Este suficient să îi asculți pe cei din conducerea clubului vorbind, pentru a înțelege cât de greu le este să poarte un dialog.
Lucrurile sunt simple aici. Petrolul contemporan este o creație 100% a suporterilor, a comunității ploieștene. A fiecărui contribuabil ce a acceptat, prin cei pe care i-a votat în Consiliul Local, să finanțeze stadionul, cu bunele și relele sale. A celor ce se văd în clipul de mai jos, cu ceva ani mai tineri. Nu vă uitați la primar, consilieri sau la Răchită. Ei sunt trecători. Cei ce rămân, cei ce legitimează suporterii ca partener în gestionarea clubului, sunt acele fețe pe care le recunoști și azi în tribune, sau în spatele unor nick-uri de forumul pe care se întâlnesc susținătorii echipei galben-albastre.
Este însă un lucru esențial pe care îl spun acești suporteri la finalul ședinței, în cântecul ce-i însoțește către ieșire: Niciunul dintre ei nu contează individual, ci grupul. Niciunul nu are legitimitate, aceasta este asociată cu grupul pe care îl reprezintă.
Întrebarea centrală este însă cum ar putea fi realizat dialogul…
Cum
Soluția simplă, am spus, e cea a transparenței. Aceasta e aparent asigurată: când apar tensiuni, câte un reprezentant al clubului se vede cu un grup de 30 de suporteri furioși.
Mie asta îmi aduce aminte de istoria sindicalismului. Sindicatele nu au existat mereu. La început aveai manufacturi cu 2-3 angajați, ca ucenici ai unui meșter mai răsărit. Apoi au crescut la mici afaceri familiale. Când celor 10 inși angajați nu le convenea ceva, intrau peste patron, o puneau de o grevă spontană, își desemnau un reprezentant în conducere, eventual pe post de PR. Relativ recent – la scală istorică – începem să avem fabrici mari. Și acestea aduc cu sine observația simplă că un grup mai mare de 6-7 oameni cu greu găsește o cale de a soluționa rapid probleme practice, iar dialogul în grupuri de 10 inși e practic imposibil. Ați stat vreodată la o masă de 10 inși? Și ați dialogat ceva cu toți ceilalți comeseni deodată, astfel încât fiecare să își spună punctul de vedere, ceilalți să îl comenteze, primul să replice, să explice în detaliu ce a vrut să spună, ceilalți să apuce să îi înțeleagă perspectiva, să o explice pe a lor, să se ajungă într-un fel sau altul după o vreme la un consens minimal pe baza căruia să se clădească ceva?
Răspunsul corect la întrebările de mai sus este: NU. Pentru un dialog, părțile au nevoie de timp să își expună argumentele, este o perioadă de tatonare care e necesară. Aceste lucruri nu se pot petrece când sunt mai mult de 5-6 inși la masa discuțiilor. Sau când deja s-a atins un punct de mare tensiune.
Ei bine, nevoia de a dialoga cu adevărat a dus la apariția sindicatelor. Grupuri mai mici de oameni desemnează unul dintre ei să discute cu alți oameni. Fluxul informațional e complicat, merge permanent de sus în jos și jos în sus, trebuie dublat de acces la informație pentru toți, e un drum anevoios, dar e singurul posibil în afara deciziei fără colaborare cu alții. În cazul Petrolului nu e vorba de sindicate, ci de relația complicată suporteri-club-Primărie, dar u astfel de dialog tripartit seamănă în esența sa cu dialogul patronate-sindicate.
Soluția aplicată în cazul Luca/Bercea a avut nevoie de mulți ani pentru a conduce la ceva. Iar acel ceva se dovedește instabil. Preistoria cooperării umane era de genul recomandat foarte vocal adesea pe DoarPetrolul.ro, forumul unde se întâlnesc suporterii petroliști: „haideți peste ei!” Haideți să ce? Ca să pui ceva în loc, ai nevoie de structuri pregătite din vreme, cu o legitimitate solidă.
Astfel de structuri, care facilitează în primul rând dialogul, sunt, în cazul nostru, grupurile de suporteri, organizate, de preferință formalizate în asociații, dar și grupări recunoscute. Knot și ADGA sunt exemplele care îmi vin imediat în minte. Primul este format în bună măsură oameni ce participau cu ani în urmă la eliminarea grupului patronal de sindicaliști bogați și redau astfel echipa comunității. Ca și atunci, și azi acționează aproape exclusiv ca grup de suporteri ce încurajează echipa pe stadion. Bine intenționat, unit, cu un anumit prestigiu, dar fără alte acțiuni în afara scopului de a susține echipa. ADGA este o asociație inițiată de suporterii din diaspora. Gradul de sofisticare și formalizare este superior, asociația este sancționată legal, are acțiuni mult dincolo de prezența pe stadion, fiind efectiv o pârghie de dezvoltare comunitară. Cum însă membrii sunt mai degrabă în afara României, ADGA nu constituie un grup de presiune.
Astfel de grupări, active, ar putea furniza câte un reprezentant pentru o discuție cu administratorii clubului. Sau câte un reprezentant în federații ale suporterilor, care să furnizeze apoi partenerii de dialog cu conducerea clubului. Acolo, într-un soi de întâlniri lunare, păsurile și argumentele ar putea fi ascultate, promovate, explicate, înțelese.
Problema este însă că, dacă ar fi sindicaliști, suporterii Petrolului s-ar afla încă în perioada romantică a sindicalismului. Nu există momentan o tendință de a formaliza dialogul cu conducerea, ci doar simulacre. O parte a suporterilor (recunoașteți sintagma?) se radicalizează când apare câte o decizie netransparentă. Iar deciziile la Petrolul sunt mai toate lipsite de transparență. Atunci când se adună mai multe astfel de nemulțumiri apare o întâlnire ad-hoc cu în care un reprezentant al conducerii se vede cu ce suporteri au timp să ajungă la întâlnire. Cum întâlnirea este stabilită de pe o zi pe alta, aparent nu vin mulți. Cam 30. Cum arată însă un dialog cu 30 de inși ... am comentat mai sus.
Înainte de a merge mai departe e nevoie și de alte detalii. Conducerea a angajat doi lideri de galerie, și a început să finanțeze parte din deplasări. De exemplu, la meciul de la Craiova, biletele pentru ploieștenii din tribune au fost gratuite. Aparent un gest frumos al craiovenilor, la reciprocitate cu clubul ploieștean. Dar reciprocitatea înseamnă că Petrolul va oferi gratis biletele celor de la CSU. Cu alte cuvinte nu va lua banii pe ele. Adică, dacă e să ne uităm atent, conducerea clubului Petrolul este cea care, făcând un barter, a plătit biletele pentru suporterii ce au mers în Oltenia. Partea frumoasă este că nemulțumirile adunate în timp nu au împiedicat aceeași suporteri să conteste vehement conducerea la meciul cu Steaua. Rămână însă ideea că o parte a galeriei va depinde de conducere, și chiar dacă o va contesta, o va face în anumite limite pe care administratorii clubului le impun. Iar legitimitatea poziției suporterilor, finanțați de cei care ar trebui să câștige de pe urma lor, se zdruncină. Și crește, spre exemplu, legitimitatea unei conduceri ce ar putea face, eventual, transferuri … la negru, în detrimentul echipei, dar în beneficiul buzunarelor proprii.
Ca să previi așa ceva, e nevoie de un câine de pază, de un mecanism care să instituționalizeze neîncrederea și să asigure faptul că administratorii își controlează tendințele de a acorda prioritate propriului buzunar. Argument acțiunii de aur a primăriei și al criteriilor de performanță nu este suficient. Este nevoie de un dialog cu comunitățile de suporteri.
Numai că în perioada lui „haideți să haidem”, neprogramatică, lucrurile se fac la un impuls de moment și toți vor să vorbească în același timp. Nu este o pornire, neomenească, ci dimpotrivă, este cea instinctuală, firească. Dar nu are cum conduce la soluții viabile pe termen lung. Cam asta ne învață istoria … colectivităților umane.
Revoluție și reformă
Pe la 1900 a avut loc schisma dintre comuniști și socialiști. Primii voiau să schimbe societatea radical, dintr-o dată, mergând peste establishment și dându-i la cap. Lui Lenin i-a plăcut ideea. Ceilalți, socialiștii, preferau negocieri, calea parlamentară. Opțiunea lor a dus la apariția unei chestii bizare pe atunci, numită social-democrație, și plasată la stânga liberalismului. Azi, în Europa, social-democrații sunt în competiție cu creștin-democrații (apăruți ca și curent ca 50 de ani mai târziu).
Agitatori, mercenari, fripturiști
Vor fi mulți din aceștia peste tot, mereu. Ei sunt principalul element de manipulat atunci când vrei să aplici „divide et impera”. Pe mulți nu trebuie să îi plătești, ci doar să îi zgândări. Cel mai ușor de folosit sunt cei care ți se opun vehement. Le arunci un pont, undeva, că ai avea un om al tău printre ei și lași, ca din greșeală, impresia că acela ar fi X. Dacă ești suficient de abil, X îți este potențial adversar. Agitatorii îl vor sfâșia și astfel foamea lupilor se potolește, iar tu îți vezi de treabă nestingherit. Îmbătați de victorie, agitatorii vor strica: hai pe ei, dar haita va fi fost deja sătulă. Eventual le dai temporar pe un membru al staff-ului, mai împrumuți un jucător pe undeva… :)
Concluzie
Pornit ca proiect de dezvoltare comunitară (chiar dacă nu a fost niciodată definit în acești termeni), Petrolul actual e la răscruce și riscă să se întoarcă de unde a plecat. Complexitatea proiectului a crescut și are nevoie de soluții complexe. Perioada romantică a trecut și oamenii așteaptă mai mult de la proiect, atât sportiv cât și uman. Probabil toți își doresc același lucru, dar pentru a armoniza acțiunile și a preveni derapajele e nevoie de o bază pentru comunicare informată.
Dacă suporterii ploieșteni vor să aibă controlul firesc asupra a ce se petrece cu clubul, au nevoie să iasă din copilărie și să se organizeze. Apoi pot impune clubului un dialog sistematic, instituțional. A aștepta acest lucru de la club înseamnă să te plasezi din start într-o permanentă situație de inferioritate.
Până una-alta însă, nu are cine prelua inițiativa: Knot e în conflict cu Peluza 1; LSCT (Liga Suporterilor Constantin Tabarcea) nu are transparența sau marketingul care să o facă să pară a fi vie; ADGA (cea mai bine organizată, deși democrația internă o împiedică să aibă reacții rapide) este, prin definiție, la distanță de Ploiești. Și încă ceva: nu întâmplător, în lumea de azi, liderii sindicali nu mai sunt angajați ai celor cu care negociază, ci sunt remunerați de sindicaliști…
Mai mult, entuziasmul se risipește. Tăcerea tribunei la meciul cu Rapid a fost … grăitoare. Și dacă tot vorbesc despre tribune și rolul suporterilor, am lăsat la final, o opinie mai personală, astă dată profană, despre întreținerea principalului atu al suporterilor – modul cum este susținută echipa: Refrenul dominant în tribune acum, repetat și zeci de minute, este „Suntem aici, cântăm pentru tine”. O scandare monotonă, cu sunete joase, care merge o dată, sau – hai – de două ori pe meci. Altfel e un soi de doină de jale, nu una mobilizatoare… „Alé, Alé!”, din primul clip e cu totul altceva. La fel și tradiționalul „Hai Petro-o-o-lul, Hai Petro-o-o-lul, ole, ole, olee”.
Pe scurt: la cum arată lucrurile acum, dacă evoluția firească este refuzată, iar clubul nu aduce măcar un titlu, suporterii - dezbinați - au toate șansele să piardă atuul zidului galben de acum un an și jumătate, iar proiectul de dezvoltare comunitară riscă să rămână doar un experiment ce a strălucit doar o vreme. Diversitatea de opinii este firească și se poate exprima natural doar într-un cadru cât de cât formalizat, civilizat, în care părțile se respectă reciproc și dialoghează. Altfel, corabia re toate șansele să se scufunde.
Una dintre explicațiile formării valorilor sociale asumă importanța instituțiilor. Familia, Statul, Piaţa oferă modele pe care oamenii, tineri sau mai puțin tineri, le observă, le învață prin repetarea expunerii la ele, le interiorizează și le convertesc involuntar în valori personale.
Am argumentat săptămâna aceasta despre modelele promovate de România ca un adevarat brand de ţară. Am arătat că personalităţile exponenţiale pentru viaţa publică de azi respectă arhetipurile Păcăliciului, Plagiatorului (Hoţului, care va să zică), Repetentului şi Mituitorului.
Cam acestea sunt modelele pe care românii le preferă în ce priveşte respectul faţă de ceilalţi, corectitudinea, atitudinea faţă de educaţie, responsabilitatea faţă de propriile fapte. Atunci nu ne putem aştepta ca, definite prin oamenii ce le pun în mişcare, şi care preferă să fie reprezentaţi de arhetipuri precum cele amintite, instituţiile să arate altfel.
Există câteva discipline fascinant de frumoase, extrem de complexe, fantastic de utile, excitante intelectual, dar şi foarte accesibile publicului larg, prin familiaritatea subiectului. Semiotica, antropologia, științele comunicării sunt astfel de domenii. Sociologia şi științele politice nu sunt nici ele departe.
Accesibilitatea acestor științe are asupra lor un efect de bumerang. Pe de o parte le asigură o largă piaţă de desfacere. În lumea academică contemporană, ca şi în trecut de altfel, este important să convingi societatea că produsele tale sunt utile. Altfel nu primeşti finanţare. Principiul implică erori de neincluziune, riscând să lase subfinanţate domenii de nişă ce încă nu au atins masa critică pentru a fi recunoscute drept esenţiale. Cu toate acestea el se dovedeşte un instrument destul de eficace pentru cei ce trebuie să aloce resursele destinate cercetării, astfel încât societăţile să prospere material şi cognitiv.
Implicaţia imediată ar fi că științele amintite au un bun motiv de a justifica finanțarea: oamenii consuma produsele lor intelectuale.
Apar însă doua probleme: devaluarea şi ermetismul.
Devaluarea este ușor de explicat. Accesibilitatea obiectului de studiu, unul pragmatic, familiar oricui prin interacţiunea din viața de zi cu zi, ușor de înţeles, va lasă senzaţia că e facil să studiezi astfel de discipline. Expansiunea educaţiei superioare este de altfel însoţită de o explozie a studenţilor ştiinţelor în cauză. Inevitabil va apărea o diminuare a calităţii medii a predării (nu va gândiţi la cazul universităţilor de top, deşi şi acestea sunt expuse procesului): elevii mai slabi vor opta în mod natural pentru facultăţile care par mai uşoare. (aceasta este o lege simplă în sociologia educaţiei, nu are rost să o argumentez aici). Şi în afara universităţii calitatea medie a produselor ştiinţelor despre care vorbesc se va diminua prin inflaţia de subproduse ale mulţimii de absolvenţi mai slab pregătiţi ca în trecut.
Facultăţile au multe opţiuni de reacţie. Două sunt însă mai probabile. Prima ar fi să pice repetat mulţi dintre studenţi, reducând astfel publicul ţintă şi diminuând implicit finanţarea curentă şi potenţială. A doua, mai simplă, este să reducă nivelul, preferând eventual o selecţie ulterioară, la nivel de doctorat. A doua soluţie e cea atractivă, însă ea conduce la o invazie de absolvenţi de o calitate mai redusă. Ei vor defini imaginea ştiinţei cu pricina (iar reprezentarea aceasta va ghida ulterior modul de alocare fondurilor de cercetare între discipline şi facultăţi). În prezent, aproape oriunde în lume, ne confruntăm cu un astfel de fenomen. Mai mult, o parte din aceşti absolvenţi mediocrii au devenit universitari ce instruiesc noi generaţii de învățăcei. Fenomenul este mai puţin vizibil în societăţile unde inegalitatea mai redusă a veniturilor face cariera universitară să fie în continuare atractivă în sine, şi nu pentru apelul la tertipuri care să umfle exagerat de mult veniturile totale. (România nu face parte dintre ţările cu inegalitate scăzută)
Ermetismul, în acest context, este un soi e reacţie elitista. Pentru a arăta că produsul lor este cu adevărat sofisticat, în ciuda aparentei accesibilităţi, dar şi pentru a atrage studenţi dintre elevii mai bine dotaţi intelectual, va apărea tentaţia de a folosi un limbaj cu încărcătură simbolică specială. Va fi un limbaj aproape codat, savant, în care mesajul va fi acoperit de încrengături adesea imprevizibile. Vor fi fraze lungi, în care subiectul este adesea abscons. Vor fi introduse concepte vag definite, însă afirmate răspicat în construcţii ce proclamă adevăruri absolute şi îi desfid pe cei care nu le stăpânesc cognitiv. Se va vorbi de gnoseologie şi teleologie, iar metateoria non-reflexivă va defini standardul în domeniu. Eventual se vor arunca enunţuri eshatologice împănate cu temeni de rară circulaţie în limbajul comun, pentru a indica atribute estetice.
Consecinţa simplă va fi încetinirea progresului în ştiinţa respectivă. Va fi o banala problema de timp disponibil: producerea limbajului codat şi decodarea acestuia vor consuma ore bune pentru cercetătorii din domeniu. În plus, deşi produsele vor constitui obiecte de artă, la propriu, în multe cazuri va apărea riscul ca în spatele lor să nu se afle mesaje veritabile, ci simple baliverne. Urmarea? Lipsite de instrumente de atestare a autenticităţii contribuţiei la cunoaştere şi cu un progres frânat substanţial, astfel de ştiinţe se vor confrunta cu diminuarea finanţării. Nimănui nu-i place să cumpere produse dubioase, chiar dacă ştie că unele dintre ele sunt perle sui generis.
Totul pare un mecanism de feedback, o enorma buclă de reglare, prin care societatea îşi asigură echilibrul şi evită riscul unor schimbări bruşte pe o singură dimensiune...
Asta dacă societatea este suficient de matură. Altfel nu sunt excluse bucle în care o elită dubioasă cumpără produse spirituale pe care le defineşte drept înalte, se făleşte cu kitschul lor, îl proclamă drept adevăr absolut şi îl finanţează regeşte. Reacţia societăţii poate fi pe măsură: elita este deposedată de obiectul de joacă şi vin la putere non-elitişti profund materialişti, traditionalişti în spirit şi cu definiţii originale ale democraţiei. Din punctul meu de vedere ambele categorii sunt de blamat, însă prima, cea care se va pretinde „intelectuală”, este mai primejdioasă: fiind altceva decât pretinde, iar ceea ce se pretinde a fi sună a calea către dezvoltare autentică, pur şi simplu stopează progresul pe un termen mai îndelungat.
Vi se pare că aici, la final, am descris România de azi? Dacă da, nu v-aţi înşelat şi probabil înțelegeți de ce am avut nevoie de un lung preambul.
[Precauţie: am scris acest text pe e-book reader, într-un tren, şi deşi am mai corectat la el, cu siguranţă au mai scăpat greşeli de ortografie. Dacă le observaţi, vă rog să nu ezitaţi să îmi spuneţi. Mulţumesc anticipat!]
