Yann Martel, Life of Pi

I will be really short. This is the only Yann Martel’s book that I red. Yann Martel is a Canadian writer. The Life of Pi is really amazing. Even more amazingly, it won a Man Booker Prize in 2002! In my view, it really deserved it. Even if they made a film out of it (not released yet, not interested in viewing it) it is a really good novel.

The story is vivant despite the lack of variation of the environment. It grows fast in the beginning then it gives the impression that the author lost himself too much into details, particularly when describing zoo gardens and animal habits. However, almost all details come in handy later on in the book. So, if you want more action, after the first hundred pages you will get it. You just need to be patient! If you want epic poetry, it is plenty all over the novel. If you prefer philosophical questions, take a spoiler here: “I don’t see why I can’t be all three. Mamaji has two passports. He’s Indian and French. Why can’t I be a Hindu, a Christian and a Muslim?”. If you prefer romance and erotic stories, or fight and war, then nope, this is not a novel for you. If you like humor, well, in this case, there is plenty all over the book. An educated one!

For me, the book was really nice, and the last 50 pages or so were truly unexpected. I should confess that I quite rarely find a novel to surprise me as much as this did when it came to a conclusion. Therefore, I thank Alexia who recommended the book to Mălina, who said that it is a nice novel that I may enjoy. So I did!

PS1. When reading this post, it is appropriate to use some Hoegaarden’s Le Fruit Defendu beer (yes, it is strong, take only one 33 cl bottle and poor it in a large cup - I used a Leffe glass).  You might also take a look at the bottle which caused uproar in the US, due to the almost naked bodies represented on it – in fact an adaptation of Reubens’ Adam and Eve). Finally, the coriander-spiced Belgian ale goes just nice with some early French organ music, or it did for me when writing this post ;)

PS2. Hint: Do not read Wikipedia’s entry about The Life of Pi! It has too many spoilers. Better read the book!

PS3. A good description of the Forbidden Fruit (the beer :p), in Spanish, is to be found in the blog Para Que Você Cerveza

Minoritar

În aprilie 1990 am fost la un pas de a mânca bătaie la mitingul opoziţiei. Cele trei partide istorice îşi prezentau candidaţii pentru Prahova în primele alegeri libere după mai bine de 50 de ani. Totul se petrecea pe platoul din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti. Noi eram o mână de oameni. Cam o sută. În jurul nostru erau cam la fel de mulţi poliţişti, foşti miliţieni. Pe atunci nu existau jandarmi. În jurul poliţiştilor erau susţinătorii puterii. Aruncau cu ouă. Fie văzuseră reclama de la TVRL (Televiziunea Română Liberă), cea cu „două ouă, energie pentru o zi!”, fie, aşa cum spunea zvonul, la sediul FSN aflat în apropiere, la parterul clădirii „Şapte Etaje”, se distribuiau ouă. Şi linguri de lemn, confiscată din piaţa din spatele Halelor. FSN e partidul acela care avea să promoveze drept miniştri oameni de soi, precum Năstase şi Băsescu.

Am plecat de la miting cu câteva minute înainte să înceapă bătaia. Am scăpat nevătămat, aşa cum s-a întâmplat şi cu prietenii mei, colegii de clasă. Aveam 18 ani. Era prima întâlnire violentă postcomunistă la care asistam oarecum pe viu. Era un semn că eram în minoritate într-o ţară intolerantă, dar pe atunci eram prea idealist pentru a nu crede că se poate schimba ceva.

Şi s-a schimbat. În 1996, de exemplu, am votat PNL-AT. Vorba lui Cristi care mi-a zis pe atunci că ăia de votăm cu PNL-AT ne cam ştim între noi. Înotam ămpotriva curentului, nu votam nici CDR, nici FDSN. În 1996-1998 am fost convins că Ciorbea este o nulitate frustrată. Sunt la fel de convins de acest lucru şi acum. Mulţi credeau însă că individul cu pricina e un geniu. Se lăuda cu faptul că fusese şef de promoţie în facultate. Un tocilar obtuz, în opinia mea.

În 2000 ar fi trebuit să votez la locale în Bucureşti. Ar fi trebuit să aleg între Băsescu şi Oprescu. Merdre! Noroc că nu eram în ţară! L-aş fi votat pe Oprescu: nu mi-au plăcut niciodată autocraţii. Îmi amintesc că Lucian îmi zicea pe atunci că nu pricepe cum aş putea vota un FSN-ist. Câteva luni mai târziu mergeam să îl votez pe Iliescu, ca nu cumva să mă trezesc în ţara lui Vadim!

În 2004 a fost teribil de greu la preşedinţie, în turul II. A trebuit să votez din nou autocratul mai mic, pe Băsescu. Pe când toţi se aruncau orbeşte în braţele noii puteri, lăudându-o că e inteligentă, eu eram din nou minoritar. Minoritar total, nici cu puterea, nici cu opoziţia. Mă îndoiam că e corect ca DA să facă guvernul: pierduse alegerile. Spiritul Constituţiei spunea că PSD trebuie să propună un prim ministru. Preşedintele folosea însă chiţibuşării avocăţeşti ca să propună ceea ce tot el avea să denumească drept „soluţia imorală”.

Guvernul Năstase subordonase presa prin şantajele legate de distribuţia de contracte publicitare. Cel puţin aşa se spunea în jurul meu. Preşedintele Băsescu era şi mai rău: distrugea constant credibilitatea Parlamentului, singurul garant autentic al democraţiei. Dar lumea era fericită. Aveam creştere economică, adică pâine. Aveam 325 de parlamentari de tras în ţeapă. Adică circ. Ca pe vremea lui Carol al II-lea, nu-i aşa?

Băsescu avea să câştige din nou preşedinţia. De astă dată în faţa prostănacului. Eram din nou minoritar. Atât de minoritar încât până şi Iliescu devenea simpatic în raport cu ce vedeam că se petrece.

La Educaţie numiseră un ministru care se bătea cu pumnul în piept că e şcolit în vest. În fapte însă, intenţiile bune se transformau uşor-uşor în opţiuni dubioase. Guvernul Năstase dusese la rang de normă evitarea parlamentului prin ordonanţe de urgenţă. Asta fusese una din acuzele PNL şi PD. Guvernul Boc brevetase propria sa experienţă originală: asumarea răspunderii. Prima dată mi se păruse interesant, era un experiment la care speram prin 1993, în timpul lui Stolojan. A doua oară deja era o încălcare flagrantă a spiritului constituţiei. Legi fundamentale precum cea a educaţiei sau cea a sănătăţii trebuiau dezbătute de societate, altfel nu puteau fi implementate. Nu asta era însă poziţia majorităţii. Vorbesc aici şi de majoritatea parlamentară şi de populaţie. Curtea Constituţională, docilă, aproba orice, aşa cum aprobase şi cele N la puterea Ţ mandate ale lui Ion Iliescu.

Demiterea lui Băsescu în 2009 ar fi fost îndreptăţită în opina mea. Omul încălca flagrant legile bunei cuviințe, ca să nu mai zic de democraţie. „Ţigancă împuţită” şi „păsărică” ar i fost de ajuns. Românii iubeau însă bădăranii. Da, eram minoritar.

Nu m-am bucurat la venirea la putere a alianţei USL. Dimpotrivă, m-a uimit prostia acestora de a accepta guvernarea şi de a nu forţa alegeri anticipate. Comportamentul anticonstituţional al Guvernului Ponta m-a ororizat la fel de mult ca şi Guvernarea Boc. Sau Guvernarea Ciorbea. Până şi Văcăroiu mi se pare azi un tip decent în comparaţie cu urmaşii săi mai sus amintiţi. Pe Văcăroiu tata îl antipatiza puternic. Pe Mang şi Ponta, hoţi prin definiţie (asta e plagiatul: hoţie pe faţă) probabil i-ar fi urât cu înverşunare. A scăpat de asta, a murit pe neaşteptate acum câţiva ani.

Prin 2007 sau 2008 am fost la o emisiune la TVR. Aveam de a face cu un susţinător înfocat al Catedralei Nemurii Neamului (un alt punct în care sunt minoritar). Individul, jurnalist, ulterior parlamentar (ofensă maximă: din partea judeţului meu :(((), semidoct cu pretenţii intelectuale, şi acum susţinător înfocat al proiectelor autocratice băsesciene, dar pretinzându-se şi atunci şi acum drept garant al democraţiei, a tăcut abia când am adus în discuţie participarea mea la primul eveniment amintit mai sus. Ce importanţa mai avea acesta după aproape 20 de ani??

Asta e ţara mea, o ţară în care am fost şi rămân minoritar. Acum votez cu toate mâinile împotriva plagiatorului Ponta şi a autocratului Băsescu, aşa cum am votat împotriva Adrian Năstase şi Ion Iliescu, aşa cum nu mi-a plăcut aroganţa lui Nicuşor Dan (un program gol, dar pretenţii de mare gânditor), aşa cum mi se pare că PNL are un preşedinte nepotrivit. Mă uit pe analiza lui Barbu Mateescu şi văd că de fapt nu mă regăsesc defel în categoriile de acolo, aşa cum se întâmplă cu aceia care „ne cam ştiam între noi”, şi care par a avea şi azi păreri apropiate de cele expuse mai sus. Asta e, îmi place sau nu, sunt minoritar. Voi vota la referendum împotriva Băsescu şi voi susţine din răspunderi eliminarea lui Victor Ponta din viaţa publică. Cred că aşa se construieşte o societate democratică: penalizând pe cei ce încalcă legea. Altfel nu se poate. Şi nu aveţi încotro, trebuie să suportaţi minoritarii, chiar dacă vă deranjează constant prin existenţa lor, și nu sunt neapărat frizeri, plagiatori sau autocrați ;)



PS. La postarea asta a mers un Histoires Sans Paroles de la Harmonium (dacă nu ştiţi, asta e o trupă psyhedelică care s-a desfiinţat după 4 albume, constatând că deja a spus ce avea de spus, ceea ce le doresc şi lui Ponta şi Băsescu) şi un Leffe Radieuse (ca să radieze optimism), băut pe îndelete la cele 8,5 grade ale sale, că doar nu încurajez alcoolismul, minoritar fiind ;). Ah, pe la sfârșit merge și un EL&P, cu "Lucky Man" (nu mai dau link, că e clasică :p)

Am fost sau nu am fost securist??

Mă tot frământă această întrebare, legată de o întâmplare din trecutul meu pe care am povestit-o mai multora, dar pe care nici azi nu o înţeleg pe deplin. Ca să mă lămuresc, m-am adresat CNSAS. Iată mai jos scrisoarea pe care le-am trimis-o acestora, descriind de ce nu am idee ce poate scrie în prezumtivul meu dosar de la fosta Securitate. [WARNING: postarea e lungă şi poate fi plicticoasă dacă nu vreţi să aflaţi detalii despre sfârşitul anilor 1980, în Prahova. Click pe titlu dacă vreți să vedeți toată postarea]

Égalité? Facebooké? Costumé?

Mark Zuckerberg este un tip care apare des prin ziare zilele astea. Pe prima pagină. Parcă săptămâna asta a fost ziua lui. Şi tot zilele astea, compania sa, Facebook pe numele ei, vinde pentru prima oară acţiuni. Probabil nu este o coincidenţă, ci un pas menit să atragă publicitate. Facebook va scoate probabil o grămadă de bani din listarea la bursă. Acţiunile se vor vinde cu mult peste preţul nominal (initial price offer IPO). Investitorii vor spera în câştiguri exorbitante, chit că experienţa anterioară spune că în cazul companiilor online, preţurile au scăzut sub IPO în mai puţin de un an.

Mark Zuckerberg este zilele astea peste tot, la fel cum like-urile sale sunt pe mai toate paginile de net, inclusiv în subsolul acestei postări preluate oricum automat de atotputernicul Facebook, cel cu 9 miliarde utilizatori. Presa luxemburgheză de exemplu este înnebunită după el. Sau mai corect ar fi să spun că e înnebunită de el. Vă reamintesc că Luxembourg este un paradis fiscal care a decis de câţiva ani ca să devină transparent, ca parte a UE. În plină criză financiară, Marele Ducat a început şi el să cunoască probleme, altfel greu de imaginat la cei 1500 de Euro lunari/om cât este ajutorul social sau 1800 de Euro cât e salariul minim.

Băncile rămân însă importante, iar statul le-a sprijinit recent să se menţină pe linia de plutire. Şi dintr-o dată apare pe prima pagină Mark Zuckerberg. 28 de ani, în şlapi, blugi şi hanorac. CEO. Patron. Multimilionar. Sau multimiliardar. Cu bani mulţi carevasăzică. Şi fără costum. Fără cravată legată până în gât. Un fel de Steve Jobs, dar mai rău, dacă e posibil aşa ceva. Atât de rău că L’Essentiel, unul dintre cele două cotidiane ce se distribuie gratuit în Luxembourg, îl pune pe fondatorul Facebook pe prima pagină în ediţia printată. Bancherii se înfioară. De ani de zile, mai exact de multe secole..., distincţia dintre pălmaşi şi oamenii cu adevăraţi valoroşi este marcată de pantaloni de stofă, costum şi, mai nou, cravată.

Vara, la 35 de grade, cămaşa stă încheiată până la ultimul nasture, iar nodul de la cravată se urcă până în mărul lui Adam. Aerul condiţionat se învârte harnic, aducând mediul ambiant la 17 grade, nu cumva să relaxăm nodul de cravată. La naiba cu protecţia mediului, asta e pentru idioţi, nu pentru bancheri, staruri TV sau politicieni. Deşi, la TV, au început să urmeze exemplul dat de mediul academic şi să treacă la casual, sau, mă rog, smart casual. Între politicieni, puloverul lui Petre Roman rămâne o excepţie. Starurile TV au momente când devin mai umane, dar atunci înlocuiesc uniforma de servici cu costumaţii scumpe, deci sunt de partea bună a baricadei. La fel şi avocaţii. Nu renunţăm noi aşa uşor la uniformă, chit că un ziar italian (da, italian, adică de la ăia care se pricep la modă!) scria acum doi ani că dacă am renunţa la cravată vara, am reduce consumul de energie electrică cu câteva procente importante.

Acum, vorbind serios, mă aştept ca nebunia cu înregimentarea anumitor profesii (funcţionarii bancari, reprezentanţii de vânzări, cei din asigurări, avocaţii, notarii, politicienii, CEO de la firme mai răsărite) să ia şi ea sfârşit în următorii 10-15 ani, dacă nu cumva mai devreme. Mişcarea indignaţilor, care aniversează zilele astea un an, e doar un mic semn că lumea s-a cam saturat de aşa ceva. Ţinuta lui Zuckerberg spune că deghizarea în mare om nu mai e la modă în societatea cunoaşterii. Banii încep să fie mai puţin relevanţi decât capacitatea de a înţelege, aşa spun studiile sociologice din ultimii 40 de ani. E adevărat însă că sociologii nu sunt economişti, dar nu ei au eşuat lamentabil în a prezice şi preveni recesiunea.

Mă uit la vecinii din clădirea vecină, sediul central al unei bănci, o clădire masivă, în care toată activitatea se petrece fără relaţii cu clienţii. Bărbaţii sunt cu toţi „costumaţi” de parcă ar trăi pe vreme lui Ceauşescu. Sunt în fapt funcţionari la o bancă salvată de la faliment prin injectarea a 6,4 miliarde de Euro de către trei state europene, şi apoi prin vânzarea filialei luxemburgheze către nişte qatarezi. Surprinzător, uniforma femeilor e mai puţin strictă: văd zilnic destule care poartă chiar blugi! Îmi vine în minte vremea când 'ororizam' şefii mergând, vara, în bermude, la biroul de la o agenţie internaţională din sistemul ONU ;). Asta era însă pe când eram tânăr şi chiar şi azi ar fi socotit mult prea revoluţionar. Mâine va fi însă altceva.

Întrebarea este cine din domeniul bancar, ce jucător important, va îndrăzni să renunţe la reminiscenţele conformismului medieval şi să urmeze exemplul lui Zuckerberg, cu menţiunea că mie nu îmi plac papucii săi de plajă. Aş prefera nişte sandale de calitate. Evident, la Bucureşti nu ar merge nici acelea: e prea mult praf după gustul meu.

[Postarea aceasta se potriveşte la a doua bucată de pe albumul de debut al trupei Yes, apărut în 1969 şi intitulat simplu: YES. A doua piesă se cheamă „I See You” şi are un debut fascinant, o ironie simpatică la melodiile siropoase, deşi piesa este un cântec romantic în sine: I see you/La la la, la la la, la la la, la la la/I see you. Se potriveşte contextului şi o bere belgiană interesantă, Kwak, cu o etichetă kitschoasă, dar cu un pahar fantastic (vezi poza) şi un gust bun. Şi, din nou, în ton cu postarea, un vers din aceeaşi piesă a celor de la Yes: Tell your friend, I’am aware that she care!. Glorious isn’t it? Precum o sută de like-uri ;)]

Sarkozy şi scorul PDL în alegeri

WinAmp rulează Roby Lakatos, Time of Gipsies Djelem, Djelem, din 2002. Nu e deloc rău. Ţinând cont de starea de moment, merge cu un Hoegaarden Rosée, uşoară şi parfumată ca o zi de primăvara. Nu am pahar adecvat, aşa că folosesc unul de Leffe. Mă gândesc la Sarkozy.

Din motive pe care nu stau să mi le clarific, individul îmi este antipatic. Nu a avut o guvernare dezastruoasă: economic e greu de apreciat, a trecut prin criză economică 5 din cei 7 ani de mandat. Franţa nu a clacat, chiar dacă nu stă nici pe roze. În politica externă, a menţinut ţara la vârf, un soi de junior partner pentru Germania, dar nu de partea Londrei, ceea ce menţine Uniunea Europeană. (Pentru francezi nu e chiar aşa uşor de înghiţit statul de partener secund al Germaniei. Din fericire pentru ei, adesea nu par a realiza că asta e situația,și se gândesc la Franţa că ar fi buricul pământului.) Pe urmă, Sarkozy a fost inspirat să conducă la o soluţie neaşteptat de bună în cazul libian, probabil evitând un nou Afganistan.

Guvernarea sa a majorat vârsta de pensionare oarecum împotriva voinţei populare. E o măsură progresistă, puternică, başca faptul că protejează sistemul de pensii sau cel puţin îi amână colapsul.

Şi totuşi, individul îmi este antipatic. O fi opţiunea pentru protecţionism? O fi elitismul şi propunerea unui grup de control al Europei care să excludă unele dintre ţările UE de la decizie? Să fie declaraţiile recente prin care încearcă să preia electorat de la Marianne Le Pen (ceea ce e bizar, el însuşi fiind fiul unui imigrant)?

Nici francezii nu îl iubesc prea mult. A declarat pentru Paris Match că va fi un prezident diferit în noul mandat, recunoscând implicit că nimeni nu l-ar vota dacă ar fi la fel ca în primul mandat.

graficul complet: aici

Franţa are alegeri prezidenţiale duminică, 22 aprilie, cu turul II pe 5 mai. Sarkozy se confruntă cu François Hollande, candidatul socialist şi favoritul sondajelor. Acesta este practic candidatul de rezervă, înlocuitor pentru celebrul Strauss-Kahn, cel cu camerista de la hotelul din New York. Prin toamnă, Hollande era departe de ceilalţi, conducând în topul preferinţelor, în timp ce Sarkozy se lupta cu Marianne Le Pen pentru locul 2. Dar Sarkozy (sau Markozy, cum i se mai spune dat fiind suportul Angelei Merkel) a început să recupereze în ultimele 2-3 luni procent după procent. Mai mult, un sondaj de acum 3 săptămâni îl dădea ca fiind primul în turul I, însă Holland continuă să îl bată cu 6-10 puncte în turul II. TNS Sofres, cu un sondaj din 11-12 aprilie, îi dă la egalitate (28% Hollande, 26% Sarkozy, adică în marja de eroare). Mai sunt trei săptămâni până la turul II, iar Sarkozy este recunoscut ca unul ce poate câştiga mult în campanie. Un soi de Traian Băsescu.

Similitudinea nu se opreşte aici. Vă amintiţi cum a câştigat Băsescu în faţa lui Năstase, cel ce plecase cu aproape 20 de puncte procentuale avans cu şase luni-un an înainte de alegeri? Şi guvernarea Băsescu s-a descurcat binişor cu criza: România nu a clacat, stă mai bine în ochii multora decât Ungaria, spre exemplu. Ce e drept, pentru asta a optat pentru măsuri inechitabile, menţinând trendul de creştere al inegalităţii propus de regimul Iliescu în anii 1990, şi manifestându-se în favoarea distrugerii coeziunii sociale (mă refer aici la atacurile împotriva presei, a parlamentului, a „mogululilor”, a oricui îşi permite o altă opinie, la „ţigancă împuţită” şi „păsărică”, ca să dau doar câteva exemple). La fel ca în cazul francez, și guvernarea Băsescu are opţiunile ei extrem de deranjante pentru cei care, ca mine, şi-o reprezintă drept înclinată explicit către autoritarism.

Mai apare o similitudine, ce e drept mai îndepărtată. România are şi ea alegeri, însă nu prezidenţiale. Preşedintele în România are mai puţină putere decât în Franţa, dar Traian Băsescu pare a fi dorit să fie la fel de puternic precum Nicolas Sarkozy. PDL, partidul prezidenţial, este departe de a avea un scor care să îi permită să guverneze în continuare.

Apoi, chiar dacă nu avem alegeri prezidenţiale, prezidenţiabilii români reproduc destul de bine cazul francez: un preşedinte nepopular (PDL neavând alt candidat, Băsescu este prototipul candidatului lor, iar precedentul Putin este prea apropiat ca alternativa cu pricina să fie luată în seamă); un contracandidat principal „de rezervă” (nici PNL, nici PSD nu reuşesc să propună o figură carismatică puternică, fiind practic în situaţia de a propune un Hollande); alţi 3-4 candidaţi fără şanse reale.

Oare dacă Sarkozy câştigă sufragiile pe 5 mai, va avea acest lucru vre-un efect pentru PDL? Va putea PDL să invoce precedentul, spunând că un guvern nepopular, din aceeaşi familie politică, a fost reconfirmat datorită capacităţii sale de a se descurca în criză? (în Franța sunt și alegeri legislative, n iunie, dar e probabil ca scorul de la prezidențiale să fie cel decisiv și ăn cazul acestora) Va avea acest lucru capacitatea de a convinge electoratul?

Oare dacă Holland câştigă alegerile, şi se dovedeşte neinspirat (deja a dat mai multe declaraţii contradictorii, de aici şi parte din ascensiunea lui Sarkozy), mai ales în jocul european (mai vizibil la noi) sau în încercarea de a reduce vârsta de pensionare (parte aberantă a programului său politic), va putea PDL să arate cu degetul către riscul de a respinge soluţia care a funcţionat pe vreme de criză? Sau nu va avea cum să contracareze eventualele afirmații ale PSD și PNL care vor invoca tocmai precedentul respectiv?

Eu cred că PDL ar trebui să mizeze mai ales pe prima variantă, în ciuda antipatiei Băsescu-Sarkozy despre care se vorbeşte. Oricum, alegerile franţuzeşti sunt de urmărit şi cred că, bine exploatate, vor conta pentru măcar 1-2 puncte procentuale în campania pentru alegerile legislative din România.

Iar vioara lui Roby Lakatos se aude bine, sunt deja la al doilea Hoegaarden Rosée şi îmi dau seama că şi Sarkozy e un pic maghiar. Poate de aici să fi făcut legătura?