Nouveau démocrates, conspicuous consumption, libertatea de exprimare, și anevoiosul drum spre modernitate

Este simplu să te pretinzi democrat și împotriva altora. E mai greu să fii democrat și să construiești bunuri publice, chiar și atunci când ești bine intenționat. E încă și mai greu ca în construcția propusă să îi incluzi și pe cei cu care nu ești de acord. Depinde de modernitatea culturală.

1. Salvatorii națiunii și tradiționalismul

Urmăresc de mult un grup dominat de oameni care vor să aducă schimbarea. Nu este primul astfel de grup. La urma urmei, dacă este să mă plasez la nivelul societății, și FSN a adus schimbarea, și CDR a adus schimbarea, și Băsescu a adus schimbarea. Deja mi s-a cam urât de oameni care vor să mă schimbă, să mă salveze sau să mă dezvolte. Prefer pe cei care au încredere că mă voi dezvolta dacă ne respectăm unii pe alții și comunicăm despre problemele noastre, comune sau nu.

Dar să revin la grupul de Facebook de care vorbesc. Administratorii sunt deschiși la minte și vor binele comunității. Pierd o grămadă de timp din timpul lor personal pentru a gestiona grupul în interesul tuturor și fac o treabă bună din acest punct de vedere.

Evident, sunt contra PSD, ca orice voluntar român care se respectă. Și ca aproape orice think-tank-ist român (cu mici excepții) sunt tradiționaliști, chiar dacă pretind altceva. Nu e nimic surprinzător sau de acuzat aici. Tradiționalismul este parte esențială a culturii române contemporane, mai e până intrăm în modernitate. (am scris cândva o carte despre acest subiect).

Pe grupul de Facebook despre care vorbesc, nu se face politică. Cu mici excepții: la ultimul referendum, cel cu familia, au fost înfierați cei care nu ar fi mers la vot. Dincolo de orice, era alegerea lor, iar o comunitate pretins democratică putea să o accepte în tăcere. Nu se face acolo publicitate electorală, dar candidații USR/Plus au voie să fie prezentați fiindcă, probabil, ... sunt de-ai noștri. Și, desigur, e voie să beștelești primarul. (nu știu exact cine e primar, tonul cu care e tratat mi s-a părut mereu ciudat)

Nu e singurul grup de genul acesta în care sunt membru, și văd multe elemente comune ilustarte în exemplul de care vorbesc.

Fără a fi suporter PSD, sunt iritat de astfel de acțiuni pentru simplul motiv că am fost mereu minoritar din punct de vedere al opțiunilor politice, trăind într-o țară unde radicalismele majoritare ale FSN/FDSN/PDSR/PSD/PD-Băsescu au fost mereu prezente. Prin urmare, nu văd de ce ai lovi în PSD doar fiindcă este acum minoritar în acea colectivitate. Nu văd de altfel de ce ai lovi în cineva verbal, indiferent cât de minoritar sau majoritar ar fi.

2. Exemplu pentru ceilalți?

Grupul cu pricina are o politică interesantă. A fi membru este condiționat de o anumită rezidență geografică. Dar a citi ce se scrie acolo este deschis tuturor. Motivația m-a uluit la început, dar a fost un bun prilej de învățare: „să ne urmeze și alții exemplul. Aici se dezbat lucruri importante, deci alții pot lua exemplu de la noi”. Apoi mi-am adus aminte de conspicuous consumption a lui Veblen. De ceea ce se petrece în zorii modernității. De nevoia de show-off a celor ce cred că au atins un anumit nivel de dezvoltare.

Povestea devine un pic mai complicată când acest lucru se petrece cu un grup de Facebook. Dacă postezi acolo, postarea apare și în feed-ul prietenilor tăi care nu sunt membri ai grupului și nu sunt interesați despre ceea ce discuți tu acolo. E ca și cum ai fi membru în asociația pescarilor și orice postare prin care întrebi alți pescari despre bălți, pește și momeli ar apărea în feed-ul iubitei tale, al mamei ei, al profesorilor tăi din liceu, al colegilor din Anglia și al medicului de familie.

În urmă cu ceva vreme, cam un an, a avut loc o dezbatere în grup pe tema acesta. Au avut câștig de cauză cei ce au optat pentru expunerea momelilor pe paginile soacrelor, ca să mă mențin în comparația de mai sus.

3. Noi vrem democrație, dar nu pentru căței

Zilele trecute, am vrut să postez o întrebare dacă nu ne răzgândim totuși. Postarea nu a fost aprobată de admin. Faptul în sine este neimportant. Dar motivul este plin de învățăminte.

Admin-ul mi-a trimis un mesaj destul de lung prin Messenger, explicând de ce nu aprobă postarea. Am apreciat faptul că a trimis mesajul. E semn că măcar a avut intenția unei explicații. Conținutul și conversația ce a urmat sunt savuroase. Mi-au amintit de Traian Băsescu, cel pentru care democrația a constituit doar o momeală de aruncat către popor.

Admin-ul a început prin a spune că a fost deja un sondaj pe tema asta: ”chiar a facut obiectul unul sondaj pe o perioada de o saptamana! “

E interesant de spus că în postarea mea neaprobată spuneam și eu că a fost o astfel de dezbatere. Nu aveam de unde ști că admin-ul fusese deranjat de dezbaterea care se întinsese „chiar” pe o săptămâni. O săptămână, pentru o dezbatere ce se derulează prin comentarii la o postare oarecare de pe Facebook nu pare a fi chiar atât de mult. Oamenii au nevoie să schimbe opinii între ei, tocmai acesta este rolul acestor grupuri de Facebook, nu?

Pentru admin, logica era să acționeze în virtutea rezultatului „covarsitor în favoarea unui grup public”. Trecem peste faptul că grup public nu înseamnă neapărat că trebuie să îi pui la curent pe ceilalți cu chestiuni care nu îi privesc. La urma urmei omul avea o decizie și voia să o respecte. La urma urmei, de ce ai modifica o decizie deja luată? Astfel de lucruri se petrec în modernitate, dar nu în tradiționalism.

A explicat mai apoi adminul că între timp grupul s-a mărit „foarte mult si rapid”. Da, exact, senzația mea este că numărul de membri s-a dublat sau s-a triplat. Cu alte cuvinte, nou veniții nu au participat la dezbatere. Deci nici nu e cazul să își dea cu părerea, nu? Vorba lui Băsescu: „Cui nu-i convine este liber să plece!” Sau vorba celor care cred că cetățeni români de origine maghiară nu ar trebui să aibă drepturi, fiindcă au venit mai târziu pe teritoriul României.

Apoi, a mai explicat Admin-ul, este o „perioada cand ne apropiem de alegerile locale” iar grupul de care vorbim este „in primul rand al comunicarii” deci nu poate permite o discuție off-topic. Să ne lămurim, grupul respectiv este un grup în care se discută despre chestiuni locale, nu despre politică. iar alegerile nu înseamnă că viața se oprește ca să admirăm cum defilează candidații la primărie.

Apoi mi-a zis că regretă că nu poate aproba postarea, dar speră ca eu să rămân un membru activ al comuntății. Și a semnat cu numele său precedat de cuvântul „Admin,”. Probabil o fi crezut că sunt un membru mai nou și nu aștiu cine este Admin-ul.

I-am răspuns că înțeleg poziția sa, dar nu văd de ce postarea nu ar fi legitimă.

Mi-a replicat ferm: „Nu este o “cenzura” ci numai evitarea unei sterile discutii fara obiect!”

Desigur, mă gândesc eu acum, ca așa-zis „membru activ al comunității” am probabil dreptul să nu zic nimic și să fiu etichetat drept inițiator de discuții sterile fără obiect. Și desigur aceasta nu e cenzură, ci doar o impunere a punctului de vedere. Că doar e campanie electorală.

Era momentul poate să ies din grupul acela și să ignor pretinsul democrat. Dar am zis să mai întind un pic coarda: „Desigur, mulțumesc pentru etichetare” a fost replica mea. M-a întrebat la ce etichetare mă refer, de parcă nu era evident. I-am spus că este o impolitețe să eticheteze problema ridicată de mine ca stârnind „discuții sterile și fără obiect”.

„Gresiti .Subiectul este steril,dvs ati ridicat corect dpdv tema. […]”

Mi-a cerut să nu fiu iritat fiind el mi-a explicat cu politețe cum stau lucrurile și îmi mulțumea pentru înțelegere.

Serios? Deci e vorba de o temă ridicată corect, dar care e sterilă. Oare cum o fi asta? Ce sofism o fi ca atunci când îi zici unuia că nu prea știe ce vorbește să îi spui că ai fost politicos? Ah, probabil că ar trebui să fiu înțelegător pentru că nu m-a înjurat?

Acum, vorbind serios, probabil că omul a prins o zi proastă. O zi proastă în care, în mod coerent cu acțiunile trecute, a arătat cum practică o democrație limitată. Și cum democrația nu înseamnă același lucru pentru toți.

4. Minoritatea tolerată și experții

Omul cu pricina e asemenea multor alți români. Asemenea majorității, în opinia mea. Nu este de blamat. Pur și simplu, a-și impune opinia, pentru domnia sa nu a constituit nimic anormal. Era în poziție de putere, eu eram un simplu pălmaș. Unul dintre mulți, deci dispensabil. Și minoritar, deci de două ori dispensabil. Mai mult, pentru felul domniei ale de a gândi, chiar mi-a făcut un favor: mi-a explicat de ce părerea mea nu contează. Și mi-a oferit și prilejul de a afla că inițiez discuții sterile.

Și are dreptate, pentru sisteme nedemocratice, discuțiile despre ce probleme comune, despre bunul public, despre ce putem face împreună sunt sterile. Mai utile sunt plângerile incriminatorii („ăștia fac rău!”) sau deciziile experților, care sunt de felul lor infailibili.

Partea proastă este că, în această perspectivă, dacă ne uităm la lucrurile despre care am tot scris academic, expertul eram chiar eu...

5. Opțiuni personale

Am trecut însă destul de des în România prin situații oarecum similare, în care cel ce avea de moderat o discuție a considerat de cuviință să își impună opiniile și a crezut că de fapt acel loc e cel în care ceilalți trebuie să execute ce dorește el. Nu am ieșit din grup, dar m-am dat la o parte, voi asista doar pasiv la ce spune pe acolo. Așa am procedat și în alte situații similare. Atunci când am sesizat abateri mai grave, dar tolerate de către ceilalți, am plecat din locul respectiv, așa cum am făcut-o recent plecând din o anumită comisie.

Nu știu dacă e bine sau rău și nici nu cred că există vreun „bine” sau „rău” în povestea aceasta. E doar opțiunea mea și sunt liniștit cu ea.

6. Calea spre viitor o trece neapărat prin populism?

Folosesc acest exemplu doar pentru a ilustra un proces mai larg despre care mă tot tentează să scriu de multă vreme: apariția noilor democrați, cu al lor comportament parțial democratic, cu nevoie de show-off, dar cu tendințe tradiționaliste, pe alocuri autoritare. Ascensiunea populismului se bazează și pe astfel de oameni, pe dorința lor de a face bine, pe voluntarismul lor. O situație similară a fost experimentată de Europa în anii 1930. Atunci aveam de a face tot cu trecerea de la modele tradiționale către modernitate, tot cu aparent haos societal care avea nevoie de ordine și de lideri luminați. Acum lucrurile sunt mai complicate, cu o trecere și spre post-modernitate, cu globalizare și, colac peste pupăză, cu Covid19. Voi reveni pe această temă, sper.

Furtul căciulii: anti-pesedismul

Asist de multă vreme la felul în care societatea românească își dă cu dreptul în stângul, la propriu.

Mai bine educată, mai avută, mai fițoasă, partea societății care se pretinde progresistă face totul ca nu cumva să progresăm.

Mai puțin plimbată prin lume, „captivă” unor baronași de mucava, partea care votează spre stânga se poartă ca în peștera lui Platon: se îndreaptă spre fărâma de lumină pe care o cunoaște neasumându-și nici un risc. Aceasta este partea majoritară. Ea ar putea vedea lumina alternativă dacă nu ar fi stimulată de partea dreaptă să nu o facă. Dreapta îi tot aruncă cu amenințări și o definește drept nătângă. Nu văd cum ar putea avea cineva încredere în cel care te ponegrește.

„Dreapta” este în fapt un concept vag, pe care l-am folosit ca să definesc mai degrabă variile curente anti-pesede. În fapt, PSD nu e tocmai un partid social-democrat, iar opozanții săi mai substanțiali sunt lipsiți de ideologie, fiind mai degrabă partide populiste (includ aici PNL). Mișcările de stânga radicală sunt subțirele. Mă amuză și mă îngrozește totodată cum se organizează ele precum cuiburile legionare.

Revenind la „dreapta”, aș zice că aceasta este mai degrabă o pătură socială, o serie de oameni ce distribuie gânduri pe social media și uneori protestează prin piețele publice. Problema postărilor lor este că sunt cvasimajoritar negative și au un aer de superioritate.

Mai mult, ele resping tot ce vine dinspre PSD, cu multă bășcălie, doar pentru că vine dinspre PSD. Spre exemplu, orice inițiativă a primarului Firea este primită cu ostilitate, indiferent de rațiunile sale. A fost ridicol valul de proteste "da' ce, pe vremea lui Ceaușescu se închideau școlile dacă era frig?". Roma făcuse exact același lucru în zilele cu ninsoare. Germania închide școlile dacă sunt mai mult de 30 de grade Celsius (sau cel puțin așa este în NRW, cel mai urbanizat și modernizat land). În Suedia, pentru a te împiedica să îngheți când e ger, programul autobuzelor este clar vizibil și respectat, iar stațiile sunt foarte dese. Oare cum ar fi fost să fie în Bcurești vreo 3 copii înghețați de frig pe drumul spre școală?

O atitudine rațională, dornică să schimbe ceva în România, ar solicita mai multă condescendență și a căuta căi de colaborare. Din păcate „dreapta” românească continuă a fi încătușată în sindromul „cine nu e cu noi este împotriva noastră” și în nevoia de a își arăta superioritatea. Și tot din păcate, o astfel de atitudine face ca prognoza lui Brucan* să pară în continuare super-optimistă, dacă nu cumva utopică. Societățile se construiesc prin comunicare, prin dialog, nu prin desconsiderarea (voită sau involuntară) a celuilalt…



++++++++
*În ianuarie 1990, Silviu Brucan, fost nomenclaturist comunist de vârf și apoi disident, prognostica o perioadă de 20 de ani până când România ar prinde din urmă Vestul…

Gică contra: furatul căciulii antipesede

De câteva săptămâni circulă pe Facebook o poveste a unui om oarecare, sunat de o companie de sondare a opiniei, și întrebat ce părere are despre PSD. Omul cu pricina răspunde în răspăr la orice întrebare, dorind să arate deopotrivă scârba profundă pe care o are față de PSD și lipsa de considerație față de operatorul de interviu, un om plătit pentru a face un job oarecare.

PSD are aproximativ 50% susținere populară*. Ceea ce face postarea omului cu pricina este să întărească opinia susținătorilor PSD că ceilalți nu vor să audă de ei și că îi tratează drept cetățeni de mâna a doua. Acesta este modul simplu în care câștigă PSD voturi constant, deși își dă în continuu cu stângul în dreptul. Mă întreb dacă nu cumva cel cu postarea o fi de fapt plătit de partidul în cauză. Despre cei ce au distribuit postarea … să auzim numai de bine, probabil ar trebui să facă la fel cu postări în care femeile sunt considerate o rasă inferioară.

+++++
*a susține că este vorba de 50% "dintre cei ce ar merge la vot" și prin urmare nu ar fi vorba de mare lucru este doar un alt mod de a-ți fura căciula. Până una alta, dacă ar fi forțați să voteze, de regulă indecișii se distribuie relativ proporțional cu cei ce au opțiuni de vot, cu un mic bonus pentru partidele mai mari. Iar PSD este cel mai mare.

Furatul căciulii academice

Prin anii 1990, universitățile se confruntau cu o problemă acută de personal: salariile mici făceau profesorii să dorească să ia mai multe cursuri/ore decât puteau duce. Fie comasau mai multe grupe de studenți, fie nu țineau pur și simplu cursurile.

Universitățile ar fi putut să scadă numărul de ore, așa cum e spre exemplu în UK, adică acolo unde azi sunt cele mai bine cotate universități europene. Dar asta era complicat: presupunea ca studenții să stea să citească în timpul astfel eliberat, profesorii să poată susține ore de consultații, și oricum, presupunea ieșirea din relația ierarhică, de putere, profesor-student.

Sau puteau crește salariile. Numai că pe vremea lui Văcăroiu și Ciorbea salariile de astăzi erau un vis. (vă rog rețineți: nu am spus că salariile de azi ar fi mici sau mari)

 Sau putea accepta mai puțini studenți. Dar România deja avea cel mai mic procent din Europa nesovietică de absolvenți de învățământ superior în populația activă.

Dintre multe alte soluții, cea aleasă a fost să descurajezi profesorii să ia cursuri depreciind constant și hotărât plata celor ce făceau ore peste normă. Implicit, a scăzut suma de bani pe care un profesor „asociat” o putea lua.

Povestea aceasta cu „profesorii asociați” nu este prea răspândită în lume. Prin alte părți, cel care predă sau face cercetare, chiar predă sau face cercetare, nu stă să i se pună o etichetă; indiferent dacă mai are și alt job, el tot angajat al universității este. Așa cum, chiar dacă e și ministru, un profesor de la UAIC* tot profesor la UAIC rămâne.

Universitățile românești practică însă această distincție amuzantă. Cei cu contract pe termen nedeterminat cu universitatea sunt titulari. Ei sunt cei luați în calcul, spre exemplu, la evaluarea universităților. „Asociații” sunt doar umplutură. De parcă pe student l-ar interesa dacă laureatul premiului Nobel care îi predă ar fi titular sau asociat!

Îmi amintesc de vremea când eram student în ASE și mergeam la cursul lui Anghel Rugină. Acesta era asociat și ținea un curs la care venea vreo trei sute de studenți din tot ASE-ul. La cursurile ținute în aceeași sală, de către profesori titulari, chiuleam pe capete. Cursul lui Anghel Rugină era unul opțional…

Dar să revenim în timpurile noastre. Practica de a considera asociații drept o clasă inferioară de cadre didactice a dus de curând la paradoxul ca, prin schimbarea modului de impozitare, cu vărsarea contribuțiilor în mod anticipat, de către angajat, o parte dintre acești asociați au avut onoarea de a preda pe gratis. De fapt ar fi trebuit să aducă bani de acasă, dar universitățile au plătit ele diferența (le obliga legea, dacă nu mă înșel). În mod bizar (sau nu), universitățile nu au părut a se gândi că soluția ar fi ca să plătească competențele certificate, nu lungimea contractului de muncă. E adevărat însă că acest lucru ar fi aruncat în aer bugetele universităților, amintindu-le eventual că marea majoritate au prea mulți profesori în raport cu numărul de lectori și de conferențiari.

Ca să vă explic altfel: în clipa aceasta, un asociat costă mult mai puțin decât un titular, indiferent de calitatea actului didactic al celor doi. Dacă ai 40 de titulari și 60 de asociați, se poate spune că cei 40 au avantajul de a exploata la maxim prestigiul de a fi într-o universitate. (exemplul nu este ipotetic)

Cu alte cuvinte, dacă Jeffrey C. Hall (laureat al premiului Nobel pentru medicină în 2017) ar veni să predea un curs la o universitate românească, conform regulamentelor universitare el ar fi plătit pe oră de câteva ori mai puțin decât un profesor „titular” la acea universitate. C-așa-i în tenis!

Firesc ar fi ca să dispară distincția dintre cele două categorii, iar contractele parțiale ale actualilor asociați să fie amendate în sensul includerii în ele și elementele de muncă administrativă pe care „titularii” le au în fișa postului. Ar fi o situație de win-win: asociații actuali sunt plătiți la nivelul muncii lor, în timp ce titularii primesc mai mult timp pentru cercetare. Numai că … bugetul alocat în prezent învățământului superior, calculat ca procent din PIB, este plasat … în jurul mediei UE. Sursa suplimentară de bani ar putea veni de la bugetul alocat cercetării, care în prezent este, tot procentual, de 11 ori mai mic decât ținta UE pentru 2020. Da, de unsprezece ori mai mic. Evident, cel mai mic din UE. Și, evident, gestionat într-un mod absolut năucitor, impredictibil, incredibil de … inuman, jignitor față de cei care fac cercetare.

Pe scurt: dacă am dori ca universitățile românești să nu mai producă Tudorei Toader și Florini Iordache, ar fi cazul să punem ordine în ele și să le oprim de la a-și fura căciula. Încă de prin anii 1870, universitatea modernă este una al cărei staff se implică continuu în a produce cunoaștere, adică a cerceta. E cazul să intrăm și noi în modernitate, stimulând producerea de cunoaștere, că se făcu deja 2018!!!

===================================
*UAIC=Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași