Plantatul panseluțelor pare a dori a continua :(

Pentru Dacian Cioloș, intervievat pe 6 februarie la Europa FM, democrația înseamnă să schimbi regula jocului oricând nu îți place rezultatul acestuia. E ca și cum, la fotbal, dacă pierzi, primești dreptul de a faulta, de a avea 13 jucători pe teren și eventual elimini și arbitru, mai ales dacă joci acasă și publicul te susține.

Mai precis, domnul Cioloș vrea anticipate și consideră constituția proastă fiindcă :
(1) nu permite anticipate când are cineva chef;
(2) nu permite președintelui dizolvarea parlamentului când are președintele chef.

A fost ca și cum i-aș reauzi pe domnii Iliescu, Năstase și Băsescu în perioadele lor de glorie, când credeau că toată națiunea este la cheremul lor și totul li se cuvine.

Întâmplarea face că avem o Constituție care, în ciuda slăbiciunilor sale, aplicată corect împiedică derapaje autoritariste și modificări ale regulilor jocului în timpul acestuia. Este fix acea constituție ce a permis trimiterea la pușcărie a unor infractori precum Dragnea, cea care a făcut ca ordonanțele Iordache să fie neaplicabile, cea care îi permite domnului Cioloș să respire liber și să exprime opinii.

Rațiunea simplă pentru care nu putem avea anticipate când are chef tabăra care conduce în sondaje este dată tocmai de nevoia de a preîntâmpina astfel de atitudini profund nedemocratice precum cele ale domnului Cioloș. Cum ar fi fost ca PSD să organizeze anticipate pe când avea mai mult de 50% din intenția de vot în sondaje? Tocmai de aceea drumul spre anticipate este al naibii de greu, solicită parlamentarilor să caute compromis pentru a avea un guvern.

Oarecum halucinant, domnul Cioloș spune că ar trebui anticipate pentru ca guvernul să aibă majoritate. Aceasta se aplică, desigur, oriunde. Numai că aplicarea presupune o condiție esențială: partidele nu pot forma o majoritate. Or nu sunt tocmai convins că ne aflăm în această situație. Dimpotrivă, strict procedural, o majoritate destul de largă a făcut guvernul Orban să pice.

Suntem 30 de ani mai târziu, iar domnul Cioloș, lider al taberei ce se pretinde reformatoare și democratice, mă face să cred că Brucan a fost mult prea optimist. Despre domnul Orban nici nu merită pomenit. Domnia sa a rămas încremenit în epoca CDR. Ne-a vorbit de greaua moștenire și a găsit țel unic în lupta cu PSD.
În aceste condiții, prefer la putere PSD, măcar mai e speranța că or veni vreodată unii mai competenți și mai democrați care nu sunt acum la putere.

A nu merge la vot este mai rău decât a vota „da”

1. Cifre

65% din populație crede că familia trebuie să fie una tradițională și trebuie o lege în acest sens
15% cred că familia trebuie să fie tradițională, dar nu e nevoie de o lege
10% nu știu ce să creadă
8% acceptă familii non-tradiționale, dar nu văd necesară o lege care să stipuleze acest drept
2% vor o lege care să permită familia netradițională

Termenul „Tradițional” de mai sus desemnează familii alcătuite din parteneri care nu sunt de același sex. Cifre sunt date de sondaj, cu marjele lor de eroare.

Dintre cei 65% cam trei pătrimi vor merge la vot; așa cred, fără să fi căutat date în acest sens. 75%*65%=49%.
Dintre cei 15%, or merge la vot măcar jumătate. Adică 7-8%.
Adunați, fac 55% prezență la vot, ba chiar un pic peste. Toate sunt voturi „da”.

Să presupunem că cei 8+2=10% nu merg deloc la vot, urmând îndemnurile unor politicieni sau politicieni în devenire curenți. Am avea atunci un referendum cu 55% participare în care vreo 99% ar fi pentru. Dar cei 55% ar fi din populația rezidentă, excluzând imigranții (cei care stau în RO fără a fi cetățeni români) și emigranții (cetățenii români care nu stau în RO).

2. Interpretarea

Interpretarea aparține cui se uită la fapte. Fiecare o poate face din unghiul său, și acela va fi adevărul simplu.

Cei ce nu vor vrea să accepte înfrângerea și vor vrea să evite soluțiile de durată (vezi mai jos), vor afirma că este o majoritate la limită și toți cei 45% absenți de la vot ar fi votat împotrivă. Mai mult, vor spune că de fapt nu e vorba de 55% ci de vreo 40%, iar dacă votau și cei din diaspora, sigur rezultatul era contrar, prin urmare legea este nulă. Nu vor avea importanță absurdul acestor asumpții (a se vedea mai sus cum stă de fapt opinia publică, garantez că și diaspora gândește cam la fel, iar într-o democrație contează cei care merg să voteze, nu elucubrațiile ulterioare).

Dar nu opinia celor ce sunt fantastic de vocali mă preocupă acum.

Cei care vor fi de partea câștigătoare, vor avea cifre care să legitimeze următorii pași: incriminarea homosexualității, interdicția avortului, legi care să descurajeze prezența femeii pe piața muncii, impunerea creștinismului ca religie obligatorie. La urma urmei, în modul în care vor vehicula ei cifrele, au 100% din populație în spatele lor, mai puțin vreo câțiva guralivi care cred că reprezintă mare lucru.

Este motivul pentru care vreau să merg la vot, să votez „NU”. A arăta fără putință de tăgadă că sunt oameni ce au alte opinii este esențial în acest joc în care fiecare parte trântește cu bocancii în ușă.

.

3. Nimic nou sub soare

Comuniștii au căutat mereu un inamic. Burghezia, chiaburii, „personalul TESA”, „agenturili străine” au constituit legitimarea acțiunilor puterii politice impuse de sovietici.

Ion Iliescu a căutat mereu un inamic, care s-a opus „oamenilor de bine”. Inamicii au fost golani, huligani, animale șamd

Traian Băsescu a căutat non-stop un inamic: neocomuniștii și Parlamentul au constituit țintele sale. Aceasta îl transformă pe Traian Băsescu în cel mai slab președinte al României: atacul împotriva Parlamentului, cu îndemnuri la linșaj din partea suporterilor săi, a constituit principala lovitură primită de o democrație ce începea să funcționeze, o lovitură de la cei care se presupuneau că ar încuraja democrația. (în contrast, Ceaușescu acționa în alte timpuri și în alt context, ceea ce îl făcea mai puțin fățarnic).

Liviu Dragnea, actualul potențat al României, caută non-stop un inamic: „statul paralel” este sintagma pe care a preluat-o, pe Soros îl promovează de multă vreme, iar de la o vreme are și Uniunea Europeană în panoplia sa de inamici.

La fel fac și alții. Este suficient să îi amintim pe Trump sau pe Putin, pe Orban sau pe Kaczyński.

4. Consecința

La fel fac și cei care se opun vocal CpF: o bună parte dintre ei refuză dialogul cu majoritatea, încălcând principiul fundamental al democrațiilor. Mai grav, acuză fățiș sau voalat pe cei care se opun CpF, dar nu agreează metodele radicale. Radicalismul acesta, exprimat în prezent prin neprezentarea la vot, constituie în opinia mea reflexul aceluiași autoritarism care îl mână pe Dragnea în luptă, care l-a transformat pe Băsescu în cel mai slab președinte, și care a făcut ca CpF să aibă amploarea de azi: când argumentul contrar este radical, oamenii au tendința de a-l evita și de a îmbrățișa acel radicalism care e mai apropriat de opinia lor. La urma urmei, în orice coliziune frontală avantajul este de partea vehiculului mai robust, mai inert, mai mare.

De aici actuala cale a României spre iliberalism. Părerea mea, parol! (vorba vulgului!)

Captcha Dăncilă?

Dăncilă is the family name of the Romanian prime-minister. Her first name is Viorica, and she is a treasure for Romanian media, which means she brings a lot of money in Facebook and Google pockets due to traffic caused by her perpetual mistakes. When I say mistakes, I refer to language errors, most of them due to her particular understanding and mastering of Romanian language, that happen to be her only mother tongue. For instance, a week ago, she miss-called “protestants” the “protesters” (i.e. protestanți instead of protestatari).

But do you know the annoying captchas, isn’t it? The company is currently owned by Google. And they ask you again and again (minutes in the row in my case!!) to click on some images in order to prove you are human. It seems that I am not human enough for Google. However, this is not a problem, I can still be amazed by their understanding of Romanian language.

For instance, they translate chimney through “șemineu”, which happens to mean "fireplace". I have looked for “șemineu” in DEX (that is the Romanian version of Webster), and it does not look as designating a chimney, but a fireplace. 

Excerpt from DEX online

While Webster says that using dialects one may also designate fireplaces as chimneys, its main meaning remains the one of pipe carrying the smoke outside the building, in particular that part on the roof that is supposed to be used by Santa Claus. In Romanian language this would be translated by coș or horn.

Excerpt from Webster.

However, Google Translate insists that chimney should be called șemineu in Romanian...

Excerpt from Google Translate.

Therefore, I suppose Viorica Dăncilă should work for Google (and reCAPTCHA), and illuminate the entire world with her intelligence, while leaving Romania to develop in peace, isn’t it?

Go Viorica!

De la fericire la Brăila, via ... Mihai Tudose

Oamenii caută în mod natural să fie fericiți, în felul lor de a fi fericiți desigur. Lucrul pe care l-am învățat în ultimii ani este că instinctul de a spune ce gândesc nu ceea ce vor să audă alții este felul de a fi care mi se potrivește. Oricât de dureros ar fi uneori pentru mine, sau oricât de anormal pentru alții, a spune lucruri doar pentru a obține popularitatea este departe de mine. Popularitatea de altfel nu este printre lucrurile care mă fac fericit. De aceea mă și încăpățânez adesea în a susține lucruri ce par a fi îngrozitoare sau dincolo de opiniile majorității. O fac atunci când știu că așa sunt ele. Iar dacă mă înșel, dau înapoi și o recunosc.

Mi-ar place să recunosc că m-am înșelat în privința domnului fost prim-ministru Tudose. Din păcate nu prea cred că mă înșel.

Domnul Tudose era unul dintre prim miniștrii pe măsura țării. Este inutil a căina România. Hai să vedem ce prim miniștri a avut în ultimii 15 ani (doar cei confirmați de Parlament, nu interimarii):

• 2000-2004. Adrian Năstase. Pedepsit de presă pentru aroganță și de justiție pentru corupție.
• 2004-2008: Călin Popescu Tăriceanu. Afectat decisiv de la bun început de intervenția în favoarea lui Dinu Patriciu. Probabil cel ce a legitimat traficul de influență mergând pe urmele lui Adrian Năstase.
• 2008-2012: Emil Boc. S-a spus despre el că îndeplinea ordinele de la Cotroceni.
• 2012, feb-mai: Mihai Răzvan Ungureanu. Cele trei luni în funcție i-au adus pe cap neelucidatul scandal „unghiera”. Ungureanu se remarcase însă mai mult ca simpatizant al lui Traian Băsescu în interiorul PNL, ceea ce a condus în cele din urmă și la numirea ca prim ministru.
• 2012-2015. Victor Ponta. Remarcat ca plagiator.
• 2015-2017. Dacian Cioloș. În mai puțin de un an, guvernul său tehnocrat și lipsit de emoții în Parlament 10 schimbări de ministru.
• 2017. ian-iun. Sorin Grindeanu. Reprezentarea despre nominalizarea sa l-a definit drept hologramă pentru Liviu Dragnea. Aflat în dilemă puternică la momentul OUG13, se poate spune că a gestionat situația meritoriu, în condițiile date. S-a remarcat însă prin a fi sigurul prim-ministru fără cabinet. Pare a fi publicat și o carte care nu există.
• 2017-2018. Mihai Tudose. A doua „hologramă” a lui Liviu Dragnea care se revoltă împotriva acestuia.

Vorbind despre demisia lui Tudose,
BBC aduce în prim plan pe Dragnea.
Asta da oglindă a ce este societatea noastră!

România seamănă din ce în ce mai mult cu Italia pre-Berlusconi. Funcția de prim-ministru este malignă, nu atrage, aduce în general oameni ce nu reușesc să aibă capital de încredere sau care asigură un interimat oarecare. Exceptându-i pe Năstase, Tăriceanu și Ponta, toți ceilalți au părut a ține de fapt locul altuia. Iar Năstase, Tăriceanu și Ponta sunt cei care au încălcat flagrant regulile formale ale societății, prin furt, trafic de influență, furt intelectual.

În această linie, Tudose era candidatul perfect. Un om simplu, cu facultate făcută târziu, de proastă calitate (UCDC nu este nici azi în prima jumătate la calitate, iar la începutul anilor 1990 nu era nici măcar cât este azi), acoperit apoi cu diplome pe la Colegiul de Apărare și alte organizații similare, seamănă multor politicieni, jurnaliști, antreprenori, universitari și corporatiști români. Iar cheia spuselor mele de la început sunt exact aceste cuvinte. Tudose este pe măsura modului de a fi al corporatiștilor, universitarilor, jurnaliștilor, medicilor, antreprenorilor și politicienilor români. Mânat de dorința de a fi popular, de a fi șef, de a impune ierarhii stricte și de a face mișto de subalterni, public, în Ședință televizată de guvern . E vorba de subalterni la care altfel sunt convins că ținea și îi ajuta dacă putea, dar fața de care nevoia sa de a fi șef era mai mare decât orice altceva. Această dorință de a fi șef este de altfel ceea ce l-a dus la a pierde șefia guvernului. Șeful lui nu a suportat asta, subalternii se voiau și ei șefi. Într-o societate ierarhică se petrece ceea ce Grindeanu (sic!) l-a avertizat pe Tudose că se va petrece.

Robert Merton, un sociolog american, are o dezvoltare a teoriei grupurilor care mi-a plăcut întotdeauna. Nu este nouă (Merton a fost la vârful științei acum 60 de ani), dar este încă validă. Într-un grup sau colectivitate oarecare, lider este cel care se conformează la cele mai multe dintre normele acelui grup. Cel care seamănă cel mai mult cu media colectivității. Cei care se abat de la normele grupului se vor izola pas cu pas și se vor plasa spre periferia colectivității în cauză.

Tudose este precum esența normei din societatea noastră. De patru ani navighez prin ea, la diverse nivele, cu experiențe personale și profesionale succesive. Privesc oameni și vorbesc cu ei. Le recunosc stereotipurile, modurile de a fi. Țin la ei. Pe unii încep a-i iubi. Învăț de la toți, sau așa îmi place mie să cred. Toți avem în noi reflexul de a ne pricepe la toate, dar de a nu fi cu adevărat buni la ceva, toți credem că ceilalți sunt mai puțin competenți, puțin acceptă să sună că s-au înșelat, unii fug de viață spunând că se ocupă doar de ei, alții vor să schimbe neamul.

Am asistat cu interes la diatribe ale unor corporatiști care se băteau cu pumnul în piept cum dau ei lecții guvernanților, fără a se pricepe în realitate la ceea ce spuneau cu emfază. Am văzut oficiali rostogolind cu greu cuvintele și universitari spunând banalități sau teorii perimate ca și cum ar fi ultimul răcnet în cunoaștere. Nicio diferență față de corporatiștii de mai sus sau față de antreprenorii care se bat în piept cu cărămida anticorupției și transparenței, dar refuză să plătească până și taxele românești, chiar dacă ele sunt printre cele mai mici din Europa. Am văzut tineri de 30 de ani explicându-mi doct ce bun era comunismul și cum eu nu am priceput nimic fiindcă nu am diplomă de la CEU, acolo unde preda domnul acela cu doctorat falsificat care e privit de o parte a noii „intelectualități” drept guru absolut.

Prin urmare, Tudose a fost o oglindă potrivită a societății noastre. Unul care vrea oamenii asemenea lui și este fericit dacă le poate da indicații publice despre cum trebuie să fie. (Tata când voia să exemplifice ceva normativ avea o vorbă: "ne dau ăia din Brăila cu vaporul în cap". Oare toți cei din Brăila sunt atât de inflexibili, mai că l-aș întreba pe Marius despre asta :p)

Lăsând gluma la o parte, concluzia este simplă. Dacă vrem altfel de prim miniștri, cel mai probabil e cazul să schimbăm societatea, să ne schimbăm pe noi. Nu avem nevoie de „salvatori”, fie că sunt ei Fronturi, Uniuni, sau tehnocrați. Avem nevoie de noi înșiși, să fim așa cum vrem să arate societatea, fără compromisuri și dublă morală. Avem nevoie să facem ceea ce pretindem altora să facă, fără a ocoli permanent legea, nici sub acoperirea că ar fi strâmbă sau că „statul” nu știe ce să facă cu banii noștri (BTW, amintiți-vă mereu că statul român controlează extrem de puțin din PIB în comparație cu orice stat european). Până atunci, conform principiului reciprocității, următorii prim-miniștri vor continua să fie după chipul și asemănarea societății. Sau la fel de nefericiți ca ea…

Colegii lui Iordache, Grindeanu, Dragnea - socialiștii europeni

Presa de stânga din Europa a fost tăcută marți seară și miercuri dimineață, probabil nedumerită de ceea ce afla dinspre România.

Mă așteptam ca Grindeanu și ai lui să invoce acest lucru. Îi puteau judeca doar colegii lor acadamicienii* ... pardon, social-democrații!.

Numai că erorile strategice în cascadă par a descrie modul de acțiune al social-democraților români.

Indiferent cum o întorci, decizia de a propune ordonanțele după ce negaseră existența lor (a se vedea declarațiile lui Dragnea din 16 ianuarie, conform Antena 3), a fost întrecută în absurd doar de adoptarea lor în secret, fără a fi pe ordinea de zi, deși un ministru declara că știa de intenția de legiferare cu câteva ore înainte. Difuzarea informației noaptea, pe furiș este cea care a arăta că promotorii sunt conștienți de faptul că ceea ce săvârșesc nu este în regulă.

A venit apoi eroarea ultimă: cea care avea să prezinte cazul la Bruxelles era comisarul european Corina Crețu. Vă dați seama ce oportunitate pentru cei pe care îi calcă acolo pe picioare? Rezultatul? O dezbatere despre starea democrației și justiției în România, programată pentru joi în Parlamentul European. Propusă de PPE , dar votată și de S&D și ALDE (adică de grupurile politice majore la nivel european: popularii, social-democrații și liberalii). Știrea apare pe site-ul Parlamentului European la 16:26 (ora Vestului).

La 16:10, Le Monde publica corespondența de la București a lui Mirel Bran: guvernul socialist de la București slăbește lupta împotriva corupției. Un cuțit în spate de la colegii francezi. Ca și cum Antena 3 ar fi spus că ordonanțele nu sunt bune.


The Guardian publicase și el un lung articol, cu câteva ore mai devreme, dar cum UK nu mai va conta în Europa, iar stânga britanică este o epavă, se putea ignora.

Der Spiegel a tot tăcut până la ora 1 noaptea, ora României. Dar când a vorbit, a făcut-o cu o duritate incredibilă. Fotografia spune totul, dar textul accentuează mulțimea demonstranților, mai ales la temperaturile de afară, faptul că este o lege cu dedicație pentru Liviu Dragnea și poziția UE. Iar asta se petrecea în prim planul paginii de Internet. Nu ajunsese niciodată acolo baronul de Teleorman.

În Spania, Público nu spune nimic. El País însă este vehement, la 18:44, ora Vestului. Dragnea este aproape înfierat. (dar El Pais este mai de centru, nu chiar de centru-stânga sau stânga).

Ambasadele la București deja trimiteau mesajele de "îngrijorare" față de actele guvernului, amintind fără ezitare că acestea erau emise ... noaptea. Germania, Franța, SUA (da, până și Trump!!!!), Canada, Olanda, Belgia...

Dar să continuăm cu presa de stânga...

În Italia, media de stânga este slabă. M-am uitat la La Republica, plasată un pic spre stânga. Un articol dur încă din titlu: "lege pentru salvarea corupților". Fără a fi foarte bine informat, textul se construiește exclusiv în jurul declarațiilor de la Bruxelles, și insistă pe a aminti că este al doilea avertisment în mai puțin de o săptămână.

Polonia, al șaselea stat ca mărime din UE, nu are cotidiene de stânga. Săptămânalul Polityka
face actualizări zilnice foarte puține și nu spune nimic de România. M-am uitat la Gazeta Wyborcka. Acolo se vorbește pe larg de manifestații, se amintesc sloganurile, se vorbește de manifestații masive la Cluj, Timișoara și Sibiu. Nu se spune nimic de UE. Dar se spune de destinația principală a legii: Liviu Dragnea. Dar e vorba de un ziar de centru-drepta, poate chiar dreapta, deci e normal. Dar e vorba de o țară cu un lider pe care probabil Dragnea îl invidiază. Un semi-dictator. Deci contează.

Mă opresc aici. Am luat în calcul doar țări mai mari decât România din punct de vedere al dimensiunii populației. Adică principalii colegi sau ocrotitori potențiali ai PSD.

Am căutat ca ziarele și săptămânalele de mai sus să fie exponente ale pozițiilor de stânga, adică în principiu prietenoase cu social-democrații români. Asta pentru că centrul și dreapta europeană oricum îi face harcea-parcea. Dar erorile consecutive ale PSD creează deja un pattern greu de contrazis.

****

Până una alta, PSD a devenit principalul agent electoral al unei opoziții care nu există. Erorile tactice și diversiunile încercate sugerează că ar fi pierdut controlul și ar avea reacții dominate de frică.

Așa cum Partidul Social Democrat și-a dat cu stângul în dreptul la eșecurile de a-i înscăuna drept președinți ai statului pe Năstase, Geoană și Ponta (toți porniți din postura de favoriți), așa pare a nu fi capabil să guverneze decent nici acum.

Poate nu va conta opinia UE, pe motivul deja invocat la sosirea din SUA, cel al "agenturilor străine". La urma urmei elemente din campania electorală a PSD a fost în bună măsură xenofobă.

A fi izolat este o stigmă greu de purtat. Nu și pentru Dragnea, dar oare toți cei din PSD vor fi la fel de dispuși să și-o asume. Reacțiile marcate de invective ale lui Șerban Nicolae și Nicolae Bacalbașa par a conduce la un astfel de deznodământ. Dar vor lupta toți membri PSD pentru șeful lor, destinatarul explicit al ordonanțelor? Aș spune că mai degrabă o vor face, cel puțin pentru o vreme. Nu cred însă că vor rezista unei descinderi a unei delegații parlamentare europene condusă de socialiști.

În acest caz, problema este prin urmare în curtea lui Grindeanu și a șlehtei sale (formal, Grindeanu este șeful).
Va renunța Dragnea la ei de teamă că va rămâne fără "coledziu"? Sau va lăsa pe dinafară doar pe deosebit de inteligentul și dispensabilul Iordache? Sau se va ajunge la cea mai profitabilă poziție pentru partid: renunțarea parțială la ordonanțe și debarcarea la pachet a lui Dragnea și Iordache, Grindeanu împărțind fotoliul de șef cu alți câțiva lideri locali?

Rămâne de văzut.


-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

*pentru cei mai tineri: În decembrie 1989, soții Ceaușescu au invocat faptul că pot fi judecați doar de Marea Adunare Națională (el), respectiv de "colegii mei, acadamicienii" (ea). Diploma ei era cam la fel cu cea a ministrului Iordache de azi: dubioasă.

Ignoranță guvernamentală?

CONTEXT

România are un deficit cert de forță de muncă. Am avut destul de mulți ani de creștere economică, dublați de emigrare și de absența aproape completă a imigrării. Sunt multe domenii în care locurile de muncă rămân neocupate luni, dacă nu chiar ani în șir. Medici și asistente, IT-iști, cadre didactice de calitate, electricieni și instalatori sunt doar câteva exemple.

Te-ai aștepta să vină din urmă o generație capabilă care să suplinească deficitul, în timp ce vârsta de pensionare ar crește. Nici unul din aceste lucruri nu se petrece. Mai rău, 4 din zece adolescenți au dificultăți de a rezolva probleme simple, de logică, de a descurca în lumea de azi, după cum o indică testele PISA aplicate în România.

Te-aș aștepta să atragem migranți. Legea românească este însă clară: avem o cotă de maxim 5500 cetățeni non-UE care pot primi drept de muncă pe an (aceasta este o cotă pe care o controlăm, nu ne-o impune nimeni). Ceea ce înseamnă că putem atrage doar cetățeni din UE (de fapt, probabil că nici aceștia nu ar fi bineveniți, dar ne impune legea UE să îi acceptăm; este aceeași lege ce permite românilor să lucreze în Italia, spre exemplu).

Dar statele UE sunt toate mai bogate și plătesc salarii mai bune decât noi și bulgarii. Ceea ce înseamnă că aici vor veni să lucreze predominant cei ce nu găsesc de lucru altundeva. Adică nu neapărat cei mai bine pregătiți.

CE SPUN PARTIDELE

ALDE este cel mai clar: nu avem nevoie de imigranți. Deloc. Se vor întoarce românii din diaspora. Am opinat de mai multe ori că această poziție este o himeră pe care Tăriceanu o tot repetă încă de pe vremea când era prim ministru.

USR este și el clar: programul său pentru educație nu există. Și nu poate invoca scuza ieftină că nu a avut timp să se pregătească pentru că ar fi un partid nou. Pur și simplu nu a avut nici un rând despre educație nici în campania de la alegerile locale.

PNL are un program subțire la educație. Subțire rău. Și nu a avut nimic în program despre migrație, fie ea imigrație sau emigrație.

Guvernul … ei bine, guvernul este decis: propunerea de buget scade bugetul alocat educației (ce e drept crește la cercetare cu triplul scăderii de la educație), alocă mai mulți bani ministerului pentru diaspora (dar nu avem practic nicio alocare pentru imigranți).

CE SE PETRECE DE FAPT

De fapt, Guvernul a mai făcut un lucru. Ar vrea să rezolve problema forței de muncă prin grațieri. Ordonanțele celebre au cel puțin șapte consecințe:
(1) Scot din închisori niște vajnici muncitori, aflați în floarea vârstei, precum Voiculescu sau Vîntu. Și îi păstrează liberi pe Dragnea și Ghiță, cei ce aduc plus valoare nației.
(2) Țin departe de țară românii plecați și încurajează emigrarea.
(3) Îi fac pe adolescenți să înțeleagă că a absolvi instituții de învățământ dubioase te duc la fotoliul de ministru.
(4) Legitimează furtul și abuzul. Creează astfel un mediu propice acelei generații din care 40% are premisele de a nu reuși să se descurce în viață prin cunoaștere. Valorile inculcate sunt adecvate susținerii unor lideri pentru care justiția este discriminatorie și unei societăți de tip tradiționalist, în care contează ce are chef unul sau altul, și cine are gura sau pumnul mai mare, nu ce spun legile.
(5) Învrăjbesc societatea. Prin aceasta continuă tradiția marilor gânditori Iliescu și Băsescu.
(6) Previn imigrarea. Nimeni nu va vrea să vină aici. Nici măcar investitorii. Ba nu, or să vină unii. Ăia care nu își doresc fair-trade. Dar stai, pe ăia tocmai ce a decis Trump că vrea să îi atragă în SUA:
(7) Prin urmare, Guvernul se asigură că nu vom mai avea creștere. Dispare astfel automat deficitul de forță de muncă.

CONCLUZIE

Punct ochit-punct lovit. Vivat Guvernul! Eficiență maximă: problema rezolvată, pacientul e mort.
Auf wiedersehen, good bye, adios speranțe de mai bine.

Pe scurt: România se află în față unui nou test al capacității instituționale de a elimina acțiunile nesăbuite ale unora. Să vedem cum rezistă.

Double morality

For long communist decades, Romanians learned to say what the Party wanted them to say, and did what they though is "good" to be done. Katherine Verdery explained the mechanism in an excellent book published 20 years ago. Alena Ledeneva depicted a similar set-up in the Russian society, and named it "double morality".

What struck me yesterday was the perpetuation of such practice.

Water and Water
Defitively alike!

On one hand, there was this guy, a young apparently socialist politician, head of a self-made IT imperium, accused to heavily corrupt Government officials. More exactly: most of his money seems to come from arranged contracts with the state. He is under investigation by various judicial bodies, apparently being on the verge to be re-imprisoned.

In this context, I watched some public declarations that he gave in a parking. The ladies-reporter to ask questions seemed to enjoy his opening misogynistic statements, meant to create some bonding with them, the reporters.

Then, he started to preach democracy, accusing almost everybody to be against Romania being like Germany. He pointed to civic society as a whole for being sold to " the American that brings Syrians to Romania" (this is George Soros). And claimed to be the one to have the courage to say the truth ...

Second, the Government proposed a change of the taxation law. Up to now, out of the budget for salaries, the employer paid a certain percentage to the public social insurance found. The transfer was formally recorded into two distinct amounts: one was said to be paid by the employer, the other by the employee. Let me take an example. Let say the total wage costs that an employer makes for Ion Popescu is 100 lei. Nowadays, the employer pays to the found something like 14 lei - labeled as "employer contribution", and 13 as " employee contribution". According to the new proposed law, Ion Popescu will pay 22 lei instead of 13+14=27. This reduced contribution is labeled as "employee contribution".

The proposed change has the obvious effect to bring salaries in public sector closer to the ones in private companies. Most likely, many private employers may want to keep the resulting 5 lei difference, since the contracts with the employee do not include the "employer contribution". In the public sector, one should expect a slight increase in the net salary: the difference will go to the employee.

Romanian media argued against the proposal. They say it increases the fiscal burden. In a way this is true: Romanian journalists are poorly paid, and they work as individual contractors, not as employees. In other words, they did not pay up to now the "employer contribution". For them, the new rule would alleviate fiscal evasion, and would decrease their incomes.

mirrored reality

The same applies to other professions as well. However, media is an interesting example. Most journalists are young and very young. They had almost anything to do with communist times. But they also learned to claim they defend rule of law. And they actually do it vocally.

For instance, it comes to mind the example of this journalist paid about 10 times the average wage, in net salaries, but who avoids paying full taxes, as other people do. The journalist constantly self-presents as defender of democracy, attacks the ones like the above politician, and subtly suggests to be the one who follows the rule of law.

We can pretend the water is clear.
But is it clear?

By the end of the day, both the journalist and the politician reproduce the dual morality, confirming what we know from social sciences ... Culture is stable overtime.

Dialogul frânt al cățelului Samurache

Am povestit acum două săptămâni despre obiceiul nătâng al oficialilor români de a mima dialogul. Vin, spun câteva cuvinte, apoi pleacă, fără a mai asista la ce spun ceilalți, nerăspunzând la întrebări, neoferind clarificări. Cu alte cuvinte nu apucă să lămurească ce au spus, deci ceilalți nu pot învăța mai nimic de la ei. Pe de altă parte, nu află ce gândesc ceilalți, deci nici oficialii nu pot învăța la rându-le nimic. Ca bonus, este atitudinea de vădită desconsiderare pe care o arată celorlalți, pe care îi tratează pur și simplu ca pe unii dintr-o castă inferioară. 

Ieri am asistat la o altă dezbatere publică. Tema: open government partnership, egidă sub care are loc "Săptămâna Guvernării Deschise". Am să insist asupra a două elemente cheie: open, adicătelea deschis, implicând transparență și dialog, și partnership, adicătelea o afacere între egali. E nevoie să ofer această traducere, fiindcă am convingerea fermă că oficialii români nu cunosc limba engleză, altfel nu ar fi plecat după ce au vorbit.

Ca să fie și mai absurd, între cei ce au plecat se afla un ministru însărcinat cu … consultarea publică și cu dialogul !!!!!

Hai să mai pun niște semne de exclamare !!!!!

Dacă eram prim ministru și aflam cum a plecat ministrul la partea de dialog, o dădeam fără remușcări afară din cabinet și îi spuneam un cuvânt în română, poate îl pricepea.

Dar nu sunt prim-ministru.

Prin urmare, am avut ocazia stranie să asist la interesantele justificări găsite de subalternii ministrului cu pricina. Le reproduc, îngroșate, urmate de motivele pentru care astfel de replici nu au nicio legătură cu politețea, pragmatismul, și respectul față de interlocutor. Schițez pe alocuri și implicațiile pe care le au afirmațiile subalternilor.

- Doamna ministru este o persoană importantă, avea altceva de făcut. Atunci ce căuta la întâlnire? Dacă avea alte lucruri mai importante decât dialogul cu cei cu care se presupune că ar trebui să dialogheze, atunci pentru ce este plătită? Dacă e așa de importantă, de ce se încurcă cu astfel de adunări? Chiar avem nevoie de oameni mai importanți decât alți oameni?

- Mai suntem trei aici din minister, avem o poziție instituțională. Dacă sunteți trei care vorbiți pe același glas, de ce ați venit aici toți patru (ministrul este a patra)? Cine plătește timpul celorlalți trei? De ce nu a fost aici unul singur, cu mandat de reprezentare? Și ce te faci dacă atunci când unul dintre voi povestește ministresei despre cele discutate la întâlnire și nu reușește să răspundă la întrebările pertinente pe care șî le pune domnia sa, minte luminată, pe care nu le-a gândit încă nimeni și la care nu a fost formulat prin urmare răspunsul. Cum o să îi spuneți că acel amănunt mic, dar esențial, ar fi devenit clar dacă domnia sa nu pleca de la întâlnire? Cât despre glasul unic al unui minister înființat acum patru luni ...

- Doamna ministru nu cunoaște toate detaliile, noi le știm. Dacă nu le cunoaște, ce a căutat aici? Dacă nu le cunoaște, poate nu ar fi rău să audă de ele, prin urmare de ce nu a stat aici? Dă nu le cunoaște și nu vrea să afle despre ele, de ce a simțit nevoia să vorbească? Toate variantele conduc la concluzia că ministrul este precum o tovarășă ca pe vremea PCR: fie incompetentă, fie vanitoasă/plină de sine, fie lipsită de politețe. Dacă asta gândesc subalternii despre domnia ei, atunci este grav, fie pentru ea, fie pentru subalterni, fie pentru ministerul proaspăt înființat ca atare.

Ca să nu fiu greșit înțeles: prezența ministrului la întâlnire nu conta. Putea la fel de bine lipsi iar dialogul să fie suficient pentru toți. Dar dacă tot a venit, plecarea prematură a constituit o manifestare lipsită de orice eleganță a atitudinii sale de superioritate față de cei ce au rămas la dezbatere. 

Și mai clar: dacă tot ai venit, de ce pleci???? Doar ca să te dai mare că ai venit? Sau doar ca să arăți cât de mult îi desconsideri pe cei care rămân?

Nu întâmplător, plecarea miniștrilor este însoțită în astfel de ocazii de reducerea la jumătate a celor ce rămân în sală. În plus, cum ar putea să dea restul aparatului funcționăresc vreo importanță proiectului desconsiderat de miniștrii, dacă ai lor iluștri șefi manifestă astfel atitudini de minimizare a importanței acțiunii respective?

Dincolo de cele de mai sus rămâne una dintre întrebările pe care mi le-a pus un subaltern, de fapt prima ce mi-a fost adresată: de unde vin eu? Am răspuns, prin urmare am fost descusut pe mai departe. De parcă conta cine sunt. Vorbeam în limba română, eram evident cetățean (de fapt nici asta nu prea conta), și discutam cu un minister care discută cu publicul, indiferent că poarte redingotă sau doar un slip. Iar ministrul este plătită și din impozitele mele și a celor pe care i-a sfidat explicit, plecând din sală după ce au vorbit somitățile. Poate primul ministru îi va redefini ministerul, drept „Oficina-de-vorbit-cu-cei-importanți”, evitând astfel atingerea imaginii dulăului Samson, și iluziile egalitare ale cățelușilor de rând. Asta așa, ca să observăm că anul este 2016, nu 1750*.

*în 1750 contau mai mult aspectele de ceremonial, deciziile fiind oricum autocratice. În 2016, România pretinde a fi o democrație participativă, iar evenimentul de care tocmai am vorbit era unul destinat dialogului, lucrului în comun, parteneriatului dintre societatea civilă și guvernul ce se pretinde legitimat prin a fi reflexia acesteia din urmă.

** Notă pentru doamna ministru, dat fiind că apărarea oferită de subalternii săi sugerează că e nevoie de această informație: Grigore Alexandrescu este un poet și fabulist român, care a publicat o fabulă numită Câinele și cățelul pe la 1840. Personajele principale sunt dulăul Samson, cățelul Samurache și "un bou oarecare".

Un mesaj interesant, darea din gură și furatul de căciulă

Cotroceni. În era Iohannis, întrunirile încep dimineața prin ascultarea imnului.

Ia cuvântul Președintele. Vorbește despre diaspora. Discursul pare scris de alții, dar este interesant. Explică despre cât de important este să ai o diaspora, de la remiterile monetare (banii trimiși acasă) la influența politică. La fel cum a făcut-o în cazul Antenelor, nici aici nu-și asumă demersul până la capăt. Vehiculează în trecere și marota populistă a reîntoarcerii, ca pe o asigurare că nu pierde votul părții conservatoare a națiunii. Chiar și așa, direcția pe care o urmează este deja mai degrabă spre conștientizarea faptului că migranții nu vor reveni. Este un pas înainte pe cale pragmatismului. Asistăm de mai multe luni la înclinarea balanței din discursul prezidențial către ideea că avem de gestionat o diasporă, nu o mulțime de oameni care se vor întoarce. Iar aceasta este bine, fiindcă există suficiente dovezi acumulate despre o probabilitate a reîntoarcerii redusă, dacă nu nulă.

Urmează cuvântul primului ministru, introdus encomiastic. Ambivalența este din nou prezentă. Discursul este mai slab, dar de astă dată pare a fi Scris chiar de vorbitor. Subliniază că jumătate din populația activă a României locuiește în afara țării. Acest lucru nu e tocmai exact, dar acoperă corect, la nivel de mesaj, realitatea în care trăim.

În timp ce smart-phone-urile îl imortalizează, președintele pleacă. Și-a îndeplinit funcția ceremonială, camerele TV au transmis deja mesajul. Nu contează că sunt prevăzute 30 de minute de întrebări si răspunsuri după discursuri.

Mai vorbește un irlandez, consultantul Președinției în materie de diaspora. Apoi un entuziast antreprenor român care face voluntariat pentru a atrage românii înapoi în țară. Acesta prezintă rezultate ale unui sondaj online, fără niciun fel de grijă la problemele de natură metodologică ce îi afectează rezultatele. Aflăm că 68% dintre migranți s-ar întoarce în țară. Pe mine mă amuză. Este mult entuziasm amestecat cu cifre produse Cineva din spatele meu spune In șoaptă colegei de alături: "ăsta a vorbit bine".

Urmează sesiunea de Q & A. Dar mai întâi pleacă primul ministru. Și membrii cabinetului (cu câteva excepții). Și Președintele Academiei. Și niște parlamentari. Doar e vorba de o dezbatere, nu?

Vă amintiți de "formele fără fond"? Sau de "noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc” al anilor 1980? Sau de „democrația originală” a plantatorilor de panseluțe?

Avem o lungă practică a furatului căciulii.

Prin urmare, de ce nu s-ar boteza "dezbatere" O întrunire a 3-400 de oameni ? (în mod evident, nu se poate dezbate de-adevăratelea nimic cu atâția oameni prezenți, dacă nu ai măcar câteva zile la dispoziție.)

Noroc că rămân în sală ambasadorul Lituaniei și un irlandez care vorbește românește. Și încă vreo 250 de inși... Pe irlandezul care stă în România îl știți, apare des în media. Și nu prea îi dă dreptate consultantului irlandez care a descris relația Dublinului cu diaspora din care face parte și irlandezul trăitor în România. Dar aici perspectiva poate fi distorsionată de implicarea în relația respectivă.

Dar să revenim la reprezentanții la vârf ai României. Plecarea în mijlocul evenimentului este o practică frecventă a oficialilor români. Este un mod de desconsiderare simbolică a celorlalți, de marcare a ierarhiilor, de a sublinia importanța propriei persoane. O practică deopotrivă anacronică, arogantă, lipsită de fundament real, nepoliticoasă atunci când o regăsim chiar la gazda evenimentului sau a vorbitori. Oficialii români o fac la București și o fac și la Bruxelles. Semnează de prezență și apoi îi găsești la Inno sau la o bere în Grand Place. La București, spre exemplu, excelează la astfel de fapte aparatul ministerului muncii. Noul ministru al muncii este însă de astă dată în sală și nu pleacă.

Ne împărțim apoi în ateliere. Vorba vine, atelier. Este un soi de loc în care vorbesc mulți, fără legătură unii cu alții, ca la televizor. La televizor - la publicitate, vreau să zic. Pur și simplu , oamenii vin și se prezintă, apoi deapănă gânduri. Pictori. Cineaști. ONG-isți. Consilieri ai unui ministru sau altuia. Avocați. Falși deținători de diplomă de doctorat. Fiecare își spune povestea. Unii dintre ei lasă senzația că sunt aici pentru a-și vinde produsul. Vorbește unul, apoi vine altul, spune ce face el, nu neapărat legat de temă. Suntem cam 90 în sală. Oricum nu aveam cum să discutăm. Și oricum unii dintre vorbitori bat câmpii cu nonșalanța farsorului de profesie. La final, doar cineastul, singurul cu un bussiness clar definit, vorbește cât de cât la obiect, urmărind punctele esențiale anunțate drept criteriu de organizare. Oare de ce nu a fost niciun vorbitor care să se priceapă la chestia asta, cu migrația???

Ce rămâne în urmă este poate doar partea de networking. Și observațiile de mai sus, ca studiu de caz despre o mulțime de oameni care vorbesc despre lucruri la care nu se pricep. Și întrebarea despre moralitatea celor ce aplaudă orice gest al Președintelui, chiar și atunci când e vorba de o impolitețe crasă. Și întrebarea despre cum faci să transformi masa aceasta de oameni entuziaști, în ceva care să își dea cu părerea cât de cât informat... Și senzația unui mesaj bine conturat, dar împachetat într-un staniol țipător de urât.

Super reprezentativ

Preşedinţia României a găsit o soluţie bizară pentru confruntarea cu mişcările sociale din zilele acestea. Preşedintele a anunțat că se va întâlni cu oameni selectaţi din piaţă. Ideea este tipul de acţiune care îmi place, fiind ieşită din tipare, deci având potențial de a duce la o soluție superioară celor date de căile bătute. În plus, arată deschiderea lui Klaus Iohannis către dialog, aşa cum i-o cere fişa postului.

Evident, iniţiativa este doar una de imagine, consecințele juridice fiind cel mult nule. Simbolic însă ar fi putut da o palmă serioasă unui sistem politic bipartid (visul lui Băsescu de la începutul anilor 2000), bazat pe concurenţa dintre coaliţia plagiatorilor şi cea a bizarului cuplu Gorghiu-Blaga (ultimul având surprinzătoarea idee de a fi portavocea unui partid în timp ce în stradă se condamnă corupţia, iar el este acuzat pe varii voci de manipulare ilegală de fonduri în mai multe campanii electorale).

Numai că implementarea ideii prezidenţiale este precum normele metodologice ce însoţesc legile de la noi: deturnează complet sensul iniţiativei.

Mai întâi,  administraţia prezidenţială este surprinsă că are de ales dintre 5200 de candidaţi. Dacă nu a prevăzut asta, înseamnă că Iohannis are de demis imediat cel puţin 3 consilieri. Este vorba de incapacitatea Preşedinţiei de a planifica acţiunile proprii.

Dacă prevăvuzuse valul de mesaje, este uluitoare afirmaţia din comunicatul public că vor selecta "cei mai reprezentativi candidaţi". Adică.... cum???? Unde e transparenţa, unde sunt criteriile,  cine decide iute că X este mai reprezentativ ca Y? Până şi Ceauşescu a fost mai dibaci la grevele minerilor din 1977! Deci, Iohannis ar trebui să demită urgent pe cel de a emis comunixatul cu pricina (link: http://presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=16110&_PRID=lazi)

Restul este istorie: lista celor mai reprezentativi a inclus cel puţin câţiva activişti profund implicaţi politic. Preşedintele ar fi trebuit să meargă direct în piaţă. Momentan am asistat la un simplu exercițiu de lipsă de îndemânare.  Sunt curios dacă va demite vreun consilier.

Cercetarea românească și deciziile dificile

Ad-Astra a inițiat o petiție adresată Ministrul Educației, reclamând neadoptarea planului național de cercetare pentru perioada 2014-2020. Acest lucru, spune pe bună dreptate Ad-Astra, face practic imposibilă derularea activităților de cercetare. Ad-Astra solicită ministrului să spună cine sunt vinovații și ce face ca să schimbe situația.

Ceea ce uită Ad-Astra să spună este că nici planul 2007-2013 nu s-a desfășurat absolut deloc conform planificării. Mai exact, el este încă în derulare, fiind amânat parțial până în 2016. Mai mult, tratamentul aplicat granturilor este profund discriminatoriu: unele tipuri de proiecte primesc finanțare completă, altele primesc sferturi sau treimi de finanțare, autoritatea care le gestionează anunțând că România nu are banii, ignorând creșterile PIB; mai mult, pe granturile ID, spre exemplu, am primit anunțul că sunt disponibili 80% din bani, prin urmare tuturor le-a fost alocat câte 30% sau mai puțin, independent de performanță (!!!).

Astfel de exemple pot continua, și aruncă asupra acțiunii Ad-Astra suspiciunea că de fapt este un simplu gest politic sau, în cel mai bun caz, unul care nu se bazează pe cunoașterea realității din cercetarea românească.

Pentru științele sociale planul de cercetare respectiv este și mai complicat. Din câte îmi amintesc, el decide implicit că România nu va acorda practic deloc atenție cercetării din acest domeniu*.

Prin urmare apare  triplă dilemă:
- a avea un plan este absolut necesar;
- acțiunea Ad-Astra poate fi de fapt lipsită de interes real pentru cercetare, fiind dominată de politic;
- științele sociale sunt practic excluse de la finanțare dacă planul este adoptat*.

Oare câți social scientists vor semna petiția?
De urmărit.



* Planul este completat de Strategia Națională de Cercetare și Inovare. El preia principiile acesteia. Am argumentat cu mai bine de un an în urmă cum științele sociale sunt excluse în mod ciudat de la finanțare. Nu am observat în spațiul public nicio explicație a acestei atitudini, ceea ce mă face să îmi mențin opinia că este vorba de aceeași obsesie pe care și Ceaușescu o avea cu referire la știință: noi trebuie să rupem norii, nu are importanță cum o facem și de ce.

Păcăliciul, Repetentul, Plagiatorul şi Mituitorul >>> Brand de ţară

Dorind să atragă simpatia populaţiei, Preşedintele României a declarat cu două săptămâni în urmă că salariul său e mic şi nu îşi permite un credit de un milion de Euro. „Am încercat să îl iau şi, datorită veniturilor, banca nu mă putea finanţa la o asemenea sumă” a spus Traian Băsescu, arătând că domnia sa doreşte să devină fermier. Prin urmare, neîndeplinind condiţiile legale pentru a cumpăra o astfel de proprietate, a apelat la un subterfugiu pentru a ocoli legea. Apoi s-a plâns că e greu pentru „un notar tânăr, ca Ioana” să plăteşti rate de 30.266 lei pe lună. Pentru comparaţie, 30.000 lei reprezintă mai mult decât salariul anual al unui conferenţiar universitar.

Eu am reţinut două lucruri: preşedintele s-a gândit să înşele legea, accesând un credit pe care nu şi-l permite. Aceasta este una dintre căile care au condus la declanşarea crizei financiare mondiale curente. Pe de altă parte, preşedintele, plângându-se că e greu să plăteşti o rată de 6666 Euro din venitul de „notar tânăr” a dovedit că nu prea are habar în ce ţară şi pe ce lume trăieşte. 6666 Euro e o rată destul de inaccesibilă pentru non-antreprenori oriunde în lume!

[la acest link găsiţi câteva venituri anuale brute pentru notarii din Germania. Ioana Băsescu ar fi probabil cea mai bogată dintre ei]

Oricum ar fi, a încerca să păcăleşti legea şi să justifici acest lucru căutând să fii ghiduş nu e tocmai o carte de vizită onorabilă. Acest lucru consolidează imaginea de Păcălici a președintelui: unul care face simpaticul, încercând să adoarmă atenția şi căutând să încalce legea.

Domnia sa se află într-o companie selectă: preşedintele Senatului (al doilea om în stat), se făleşte că ar fi Repetent. Şeful Camerei Deputaţilor a repetat şi el câţiva ani de facultate. Primul ministru este un Plagiator notoriu, justificând gestul prin "așa se făcea pe vremea mea" (pe vremea lui Ceaușescu, dictatorii terorizau poporul, deci conform logicii lui Ponta, Ceaușescu ar trebui să fie şi acum în funcție, răspunzând în faţa Marii Adunări Naționale). Trecând la reprezentații exponențiali nealeși direct sau indirect, antrenorul echipei naționale de fotbal a fost condamnat în timpul exercitării funcției, fără ca aceasta să îl facă să renunţe la poziţia deţinută, astfel că România este reprezentata de un Mituitor.

Păcăliciul, Repetentul, Plagiatorul şi Mituitorul. Mi se pare doar mie sau ar fi brand de ţară remarcabil?

Problema ministrului transporturilor

Presa a vuit în urmă cu câteva luni despre faptul că pe atunci noul ministru al transporturilor nu ştia cât costă biletul de metrou sau cât face trenul de la Bucureşti la Constanţa.


În opinia mea, faptul relevă două lucruri simple. Mai întâi e lipsa de profesionalism a presei. Aceasta nu ştie ce întrebări să pună, astfel încât se agaţă de nimicuri. Pe de altă parte este slaba pregătire politică a ministrului, care nu ştie să răspundă la întrebări prosteşti, probabil şi din cauză că nu
a pregătit un program minimal sau nu a citit programul de guvernare.


E simplu: în Romania norma socială spune că, dacă ai cum, e bine să eviţi transportul public: aglomeraţia, transpiraţia semenilor, cearta lor cu săpunul, datul din coate în preajma bisericilor, orarul imprevizibil al autobuzelor, tramvaiului şi metroului fac automobilul personal mult mai atractiv. Reţeaua de cale ferată este subdezvoltată ca acoperire, iar calitatea precară a liniilor face ca trenurile să nu poată dezvolta viteze mai mari decât în prezent.


Asta le putea spune ministrul, arătând că e lipsit de relevanţă preţul biletelor: urmând norma socială de la noi, domnia sa merge cu maşina.


Transportul public este în sarcina primăriei (iar in unele oraşe chiar este decent!). Ministrul putea însă spune ce politici va implementa pentru a sprijini administraţiile locale în dorinţa lor de a furniza un transport de calitate. Sau putea spune ce va face sa ii determine sa trateze altfel transportul public pe acei primari sau şefi de consiliu judeţean nepreocupaţi de acest aspect.
Şi putea întreba jurnaliştii dacă ei au habar cât costă o coală de hârtie A4 sau care sunt costurile asociate unui minut de emisie. La fel de relevant ca şi costul unei călătorii cu metroul.


Jurnaliştii o puteau întreba pe doamna ministru despre cum va face să dezvolte reţeaua de cale ferată, dacă are în plan să refacă liniile, să propună centuri peri-urbane, conexiuni regionale care să susţină descentralizarea, dacă e posibil să se schimbe sistemul dublu de taxare a combustibilului (vinietă plus accize), dacă având autostrăzi va propune facilităţi fiscale să încurajeze transportul rutier de persoane (autocare de lungă distanţă) sau dimpotrivă, va căuta să stimuleze fiscal circulaţia pe calea ferată şi zeci de alte chestii care fundamentează lipsa de dezbatere despre strategia românească în materie de transporturi, ca să nu zic de vizibilitatea nulă a oricărei viziuni în domeniu.


Morala: avem miniştrii pe măsura presei. Dacă vrem unii mai buni, trebuie să ii schimbăm şi pe ceilalţi. Şi cum toţi seamănă cu noi, am putea începe prin a ne uita cu sinceritate în oglindă...

Imaginea care spune ce e în spatele gardului?

Politicienii au învăţat în ultimele sute de ani, dacă nu cumva milenii, că imaginea este importantă. Acel "pâine şi circ" era un mod de a făuri imagine. Broşuri, pagini de Internet, afişe electorale sunt doar câteva instrumente ce şlefuiesc imaginea. Modul în care arată sediul partidului şi locul unde alesul se întâlneşte cu alegătorii săi dă un semnal despre cît de bun gospodar este alesul, despre cât de multă atenţie dă detaliilor. 

Prin urmare m-a surprins total felul în care arată faţada clădirii ce adăposteşte sediul europarlamentarului Elena Băsescu având pe frontispiciu numele Partidului Democrat-Liberal şi indicaţia "Organizaţia Sibiu".

Sibiu, str. N.Bălcescu, sediul PDL şi EBA (foto: 20.09.2013)

Pereţi scorojiţi, de pe care curge zugrăveala, lăsând impresia de delăsare, ruină, chiar prăbuşire iminentă. Chiar dacă o fi un sediu închiriat, renovarea ar trebui să fie prioritară pentru un chiriaş atât de important precum fostul partid de guvernare şi fiica fostului său şef. 

(o căutare pe Internet pare a spune că un fel de mini-reşapare ar fi avut loc în urmă cu doar 4 ani. Nu e însă prea clar ce vrea să zică jurnalistul cu pricina. Dacă o fi vorba de renovare, faptul că azi faţada clădirii arată cum arată spune încă şi mai multe despre spoirea în grabă a gardului :(.)

PS. Am înţeles că sediul central al PSD, principalul partid de guvernare, şi care a dominat scena politică de la noi începând cu 1990, ar contrasta puternic cu clădirea alăturată, similară arhitectonic, la fel de veche, dar renovată, frumoasă, pe alocuri strălucitoare. Dacă informaţia este corectă, atunci se explică multe în ce priveşte modul în care arată România.

Finanțarea căţelului vagabond

Indiferent de opinia fiecăruia faţă de animalele, toți românii par a fi de acord că problemă câinilor vagabonzi necesită o soluție. Indiferent care va fi soluţia, este clar că aceasta nu poate veni din adoptarea masivă. Vor exista mereu suficienţi iubitori de animale care nu vor ţine sub control fertilitatea patrupedului propriu, vor avea un exces de pui, care, din motive " umanitare" vor sfârşi pe stradă...

Problema care va să zică rămâne şi are nevoie de un remediu, dar şi de o modalitate de prevenire a reapariției. Şi, indiferent de soluție, ea necesită finanțare.

Pornind de la un articol din The Economist, despre parcurile din Marea Britanie, am început să mă gândesc la o soluție fiscală.

1. se taxează fiecare posesor de animale cu o sumă modică, ceva de genul 30-50 de lei pe an pentru fiecare animal. Aceasta e taxa răuvoitoare, mai greu de explicat celor ce au animale şi le țin în curte. Împreună cu cea de la nr. 2 (vezi mai jos), taxa previne ajungerea de pui pe stradă. La sate se colectează de primărie, poştă, RENEL, sau fisc... La oraş e obligatoriu să o plăteşti online. În schimbul ei primeşti un certificat de proprietar. Serviciul furnizat imediat este o evidenţă publică a efectivelor de animale de companie. Nu plăteşti, amenda dublează suma.


2. Ai animalul gestant, anunți la primărie/asociație abilitată (ONG-urile se pot abilita în acest sens, primind o parte din taxele anuale pe care le pot colecta chiar ei). Aici primeşti îndrumare (gratuită) despre ce să faci ca să eviţi complicaţiile. La o lună după ce se nasc puii, eşti taxat pentru cei pe care nu i-ai vândut. Te-a prins cu pui nou-născuţi nedeclaraţi, plăteşti taxă triplă.


3. Cei care vor să plimbe căţelul, pisica, girafa etc. pe stradă sau în parc, cumpără de la primărie o licenţă anuală de 100 lei pe animal (exact ca în alte ţări). Eşti prins în parc fără licenţă, dai amenda 300 de lei. Nu ai pungă neagră cu tine, mai dai 40 de lei amendă.

Totul se poate implementa rapid, având organizaţiile de protecţie a animalelor ca pion principal. Aceasta ar asigura colectarea şi degrevarea primăriilor mari de sarcini suplimentare. Jandarmeria ar fi cea care ar amenda în parc. Ş.a.m.d.

În câteva luni de la începerea implementării, ai deja bani să te ocupi de animalele aflate pe stradă. În plus (şi mult mai important), ai prevenit apariţia altora, şi ai asigurat finanţarea pe termen lung a procesului, precum şi colaborarea iubitorilor de animale.