Meteora

Din faţa altarului vine o voce fermă, feminină. “Ştiţi de ce iconoclastul a zugrăvit astfel pe fecioara neprihănită?” Se lasă câteva momente de linişte. „Nu ştiţi niciunul?” Pauza subliniază retorica. „Aş fi mulţumită dacă aţi reţine trei lucruri: …” Ascultători, turiştii, cam 40 la număr, dau umili din capete. Bărbaţii poartă bermude, însă nu din cele înflorate, ci în culori neutre. Nu au voie în pantalon scurţi. Femeile au braţele şi picioarele acoperite de şalurile urâte din cele care se distribuie la intrare. Vocea femeii spune explicaţii pe un ton răspicat ce solicită supunere.


Desfrâul nu este permis în mănăstirea din vârful muntelui golaş. Cândva, pentru a ajunge aici îţi încredinţai viaţa în mâna călugărilor. Nu existau scări, nu existau poduri. Sunt mai bine de 100 de metri de la baza stâncii, în fapt o bucată de sandstone ridicată de pe fundul mării cu mii de ani în urmă şi până la mânăstirea din vârful ei. Călugării, toleraţi de turci, aruncau frânghii şi te ridicau sus. Dacă li se părea că eşti suspect te lăsau să cazi în gol.


Un rege sârb s-a călugărit în urmă cu sute de ani şi a venit aici, în una din mănăstirile din Meteora, donând toată averea comunităţii monastice. Mă gândesc că o fi fost vrăjit de peisajul absolut fascinant, de neratat în opinia mea.


În prima încăpere a bisericuţei din mănăstire sunt doi preoţi greci, vizitatori. O aroganţă specifică preoţilor ortodocşi atotcunoscători, deţinători ai adevărului absolut. E imposibil să nu o vezi, să nu o recunoşti (asta nu înseamnă că nu am văzut şi preoţi umani, inteligenţi, cei doi greci se încadrează însă perfect în acel patern al aroganţei atotştiutoare al preoţilor ortodocşi).


În faţa altarului, fătuca blondă, cu tricoul cu barete ce îi lasă părul să se răsfeţe pe umerii goli, cu siguranţa ei şi stilul răstit de învăţătoare din perioada comunistă ce se zdroșește la nişte elevi puşi în bănci pentru a învăţa obedienţa, îşi continuă reprezentaţia. O chem pe Mălina să o vadă, încercând să nu se vadă că vorbesc româneşte. E în mine un amestec de stupefacţie, oroare, amuzament, ruşine. Nu ştiu dacă să râd sau să plâng văzând atâta înapoiere. Turiştii aceia au plătit bani buni să ajungă aici, au mers un drum lung cu autocarul ca să fie snopiți cu vorbe, al căror conţinut informaţional este de altfel redus. Nu aud nimic nou faţă de ceea ce citisem în Lonely Planet. Aud în schimb pilde bisericeşti cu nemiluita. Dar turiştilor le place şi ceea ce aud şi modul în care sunt trataţi.


Ne desprindem să admirăm priveliştea cu adevărat fascinantă a Meteorei. Sunt formaţiuni muntoase rezultate din încreţirea fundului mării, pe când aici era o mare. Sunt prin urmare munţi de fund de mare topit, având consistenţa şi culoarea macadamului. Munţi golaşi, fără nici urmă de vegetaţie pe coaste. Doar în vârf sunt mănăstiri şi copaci răzleţi. Localitățile din vale înfloresc din turism.


Incredibil de multe autocare cu români vin aici în pelerinaj. Limba română deţine probabil majoritatea absolută printre turişti. Habar nu aveam despre asta. Sunt femei şi bărbaţi, tineri şi vârstnici, în pelerinaj religios. Par că nu au timp să observe cu adevărat frumuseţea locului, mănăstirile sunt cele fascinante.


Dar nu, aceasta din urmă pare o impresie falsă. E un tur mai lung după cum aflăm. Revedem grupul cu fătuca blondă cu braţele dezgolite. Ea este ghidul lor atotputernic. Acum sunt în subsol şi le arată portretele grecilor importanţi ce au trecut pe aici. Mesajele ei au o tentă destul de pronunţat naţionalistă. Le arată un poet şi e spune că e un soi de Eminescu. „Să ţineţi minte asta, să ştiţi mâine când mergem pe insula unde s-a născut el!” le porunceşte. Mă aştept mereu să îi văd luând notiţe asudaţi, dar nimeni nu scoate notesul şi creionul…

Noi ne suim în maşina închiriată şi fugim, departe de aici, departe de lumea asta, spre soarele plajelor greceşti.

Driving in Greece

This summer I have discovered that driving in Greece is different than what I thought. My previous experiences included holiday destinations: In the islands of Crete, Rhodes, and Corfu, the summer traffic largely consisted of rented cars of even foreign ones. Although not majoritarian, they contributed to setting up social norms of driving close to Western Europe. Thessaloniki and Northern Greece, along Ignatia Odos, were not much different than the pattern that we met in the islands.

This summer, it happened that we came again to Greece, for a wedding. Therefore, we took some time to do sightseeing. We landed in Thessalonikki and headed south towards Athens. It was like in a different country. The traffic made Romania look Western, and definitively much Northern than Greece. Drivers do not bother to follow speed limitation, to obey interdictions to overtake, or to wait until you finish your overtake on the highway. There were moments when, driving 20 kilometers faster than the speed limit, I apparently was the slowest car on the national road.

In Athens, if turning right in a crossroad, they horn even when you let pedestrians cross on their green light.

They tax incredibly heavy the usage of the erratic highways. From Thessalonikki to Athens we stopped at least 8 times to pay highway tolls to sum up to around 20 Euros. Out of the 550 kilometers, half were not on proper highways, even if they claimed to be on a highway. Ironically, you may easily predict when approaching a toll point: speed limitation becomes normal (130 km/h), and one may use two lanes for each direction. After no more than two kilometers, one should decrease speed, and stop to pay a new tax of 1-3 Euros.

When arriving to Athens, you end up in the most chaotic traffic that I ever experienced, except Istanbul, where, however, I have been only as pedestrian or passenger. In Athens, rules loosely apply, horning is part of the normal habit, parking your car in the middle of the street is frequent, while cars, pedestrians, and taverna’s tables share the same narrow streets.

The sad face of Greece

In front of our hotel, in Plaka, just a whisker to the very heart of Athens, there is a tiny restaurant. Its keeper, a milk-chocolate-skinned woman, tries to summon customers in: "hello, my friend", "how are you tonight my friend?", "have a good night my friend". She wears a slightly loose yellow shirt and makes large gestures. A big smile. No fat, the bony type, but not skinny. I have no idea what she wears as trousers or skirt. The face, the contrasting yellow shirt and brownish skin, the large gestures are the ones to put for the show. Two young kids complete the picture. The eldest is around 4 and wanders around wearing a large transparent plastic container around his head. It is large enough to avoid involuntary suffocation, but the original function was to hold some five liter of water.

The yellow-shirt lady looks in her mid-40s, but should be 30, 35 at most. Not a beauty, but pleasant. She started saluting us two hours earlier, when we arrived. This is the local custom, to lure or even push customers in the taverna. The other shop-keepers on the street did the same, promising to entice us with their amazing dishes. After all, we have a booking in the next door hotel.

We took dinner a couple of streets uphill, and now we're back in our room. The hotel's wireless connection is like a ghost. You connect, but with no line in the graphical display that shows the strength of the signal. It takes ages to load a banal webpage.

I need to know if Petrolul managed to score again after Swansea's rebuke, so here I am, in the lobby. The wireless connection is even SLOWER, as compared to our first floor room. And this is not a cheap hotel, I can assure you.

It is about 11pm. A lonely customer sits at the table in the dirty restaurant across the narrow street. He is an old Greek, savoring a beer. The man looks like he enjoys too much drinking. An old British couple gets summoned by the Egyptian woman. Is it still open, they ask? All other commerce on the street has already closed down for the night. They take a beer and an orange juice.

I cross the two-meter-wide street. I take a retsina. It proves to be middle quality at best. I ask for an Internet connection. The Egyptian woman does not understand enough English to figure out what I ask for. She shows a business card, with the name of the shabby tavern on it, and points to the tablet I hold: "search this name there and you find", I get instructed. The tablet finds no wireless network named similarly to the place. I gave up. Three minutes later she asks if I found their place on the Internet. I say I will look for it later. When leaving, I have with her a short conversation which reveals her personal history: born in Egypt, married with an half Greek-half Egyptian. The whole restaurant is on the Internet, I will learn. This includes the full staff.

But this will come later. In the meanwhile, the British couple receives melon "on the house". I also get mine. It does not go well with retsina, but it's tasty. The old Greek speaks on the phone. He looks addicted to alcohol, but drinks his beer slowly, like a Belgian.

Disappointment comes as a cloud on the Egyptian women's face. The British couple lives the next day, to a Greek island, and they will not be her customers anymore. They say goodbye.

A very large, blonde, and very white-skinned girl helps the yellow-shirted Egyptian to carry a big garbage bin. I ask for the bill. It’s 3 euros, I gave her two coins, of two Euros each.

I receive another retsina, on the house. I refuse: I have already drunk enough. I also refuse the offer for packing it. She says that I should get it for free tomorrow evening. She immediately returns with two half-liter bottles of water, similar to the one I had with retsina. She says ‘it is for the wife and daughter’, and explains, mainly by hands, that they might have been already sleeping.

I stand, and I leave. In the middle of the street, she explains me her story and the rather ditty restaurant is a family business, their only source of income.

The husband also shows up and salutes. In the coming days they will wave and greet us all the time but will not manage to summon me again. Their marketing was too loosely targeted and lusting for customers brought them no further profit. Maybe redesigning the product, cleaning and renewing the place would be more efficient.

Otherwise they will end up with the three tables where Greeks enjoy Friday and Saturday evenings, speaking and laughing loudly, while the yellow skirt of the Egyptian woman brings the orders. As happens in Greece, the husband will stand or will sit on a chair, in front of the taverna, luring customers.

I have no idea if she has several long-sleeved yellow skirts, or if she washes it daily. I also do not know if they acted the same before crisis, if she undertaking male roles is part of the Egyptian heritage or simple desperation. But I red in their eyes barely hidden sadness.

Bucureşti-Sibiu. (2) De la un celular la altul

\\ continuare //
-drumul cu Dacos de la Bucureşti la Sibiu, ajuns la autogara din Râmnicu Vâlcea-

În autogara Rm.Vâlcea

Toaleta, cu acces gratuit, şi doar câte o cabină pentru bărbaţi şi una pentru femei, cu spălător comun, este neașteptat de curată. Doar anunțul acela este amuzant.

Afară, revăd grupul vorbitor de franceză. După accent, băieții sunt mai degrabă belgieni. Tatuajul are de fapt caractere latine, însă se văd prost, nu le pot citi. Bruneta ar putea fi (fost) (şi) studentă. Blonda e mai stingheră; sigur nu e cu brunetul, care e mai fluent în engleză decât toți ceilalți. Bruneta îşi tot îmbrăţişează prietenul blond, care arată cu măcar patru ani mai tânăr.

Revin în autocar. Unii călători au coborât, alții i-au înlocuit. Telefoanele sunt folosite intens, suntem cam 10 care citim, o cifră bună pentru un autocar de 50 de locuri, circulând în Romania. În spatele meu fetele citesc în engleză, băieții în franceză. Aflu că îşi vor continua drumul până la Cluj. Nu ar fi fost mai simplu cu trenul??

La Europa FM se spune că femeile preferă pe bărbaţii care cântă la chitară celor care au un loc de muncă. Aflăm mai apoi ca sursa e un sondaj de pe un site de online dating. Mda, jurnalism, să zic aşa.

Soarele strălucește, autocarul pleacă spre Sibiu. Șoferul s-a schimbat şi el.

La ieșirea din Vâlcea ne oprim prinși în trafic. Stăm pe loc 30 de minute, apoi coada începe a se târai prin Bujoreni. Când ne punem în mișcare, întâlnim un camion şi un tir, pe sensul opus de mers, încercând să facă stânga, pe o stradă secundară. Nu le dăm voie, nici noi, nici alte numeroase vehicule. Cum să treacă oare ÎNAINTEA noastră???? Ce dacă nu câştigăm nimic astfel?!!

Trecem pe lângă o casă aflată la stradă, cu un afiş mare, de lemn, pe care scrie „Opincărie” cu litere pirogravate. În vitrină se văd nişte opinci. Cool!

Pe locurile din stânga mea, pe cealaltă parte a coridorului îngust, este un cuplu suit din Vâlcea. Merg la Cluj, unde mâine, de la ora 2, ea trebuie sa facă o ecografie mamară. Ea vorbește non-stop la telefon. Noul șofer a dat pe un alt post de radio unde se difuzează muzică românească sacadată şi stridentă, cu versuri aproape porcoase. Radio Zu.

Femeia cu ecografia mamară l-a luat cu ea şi pe Nelu, ca se plictisea singura în autobuz. Au cam 55 de ani fiecare. El poartă costum gri şi cravată albastră. Ea are o fustă neagră, cămaşă roşie, pantofi cu negru şi bej, şi geantă gri. A fost mai greu să se decidă să meargă la ecografie, dar oricum a zis să o facă, ca să nu se gândească la alte alea, deși deja uitase... Oncoloaga ei a zis la 6, ecograful la 3, așa că are programare la ora 2.

Sunt o grămadă de informații care mă bombardează auditiv şi nu îmi permit să citesc. Mai exact, reuşesc să o fac fragmentar.

Femeia cu ecografia a sunat acum pe altcineva: "Sunam mai devreme, dar am zis să nu îl scol pe Naşu'. …. A făcurăţi sex iară, Naşa!"

Autocarul ajunge în Sibiu cu 30 de minute întârziere. Şoferul anunţă 30 de minute pauză. Cobor. E 19:30 şi, chiar dacă e destul de frig, vremea senină va continua aici până după miezul nopţii. Codul galben de la Europa FM cred că se referea la convorbirile călătorilor din autocarul cu care am mers.

Bucureşti-Sibiu. (1) De la un miros la altul

Călătoria de la București la Sibiu începe prost. Mă tai la un deget pe când îmi fac un sandwich. Folia de aluminiu în care învelesc pâinica de tortilla îmi pătrunde în piele şi face o crestătură fină, dar de destul de adâncă. Nu doare, dar curge sânge ca la un robinet închis cu garnitura stricată. Opresc sângerarea, fac un bandaj, arunc în bagaj un plasture şi o bucată de fașă. S-au pierdut însă 10 minute dintr-o zi în care totul a fost cronometrat aproape la secundă.

Taxiul până la autogară prinde un trafic mai firav, ceea ce face să ajung cu doar 5 minute mai târziu fata de ora de îmbarcare anunțată. Șoferul autobuzului spre Sibiu se uită un pic curios la biletul meu cumpărat online şi apoi printat. Îmi spune să stau liniștit că avem timp. Nu prea are chef de conversație, chit că nu are clienți în clipa respectiva. Îl înțeleg însă: are de condus o ditamai mașina timp de cinci ore şi un sfert. Sunt 280 de kilometri. Adică doua ore, poate doua ore jumătate în Germania.

Autocarul e aproape gol. Mă gândesc fericit că voi avea mai mult spațiu la dispoziție. Constat că radioul este pus pe Europa FM, în surdină. Cât se poate de civilizat. Îmi amintesc cum la jumătatea anilor 1990, Dacos şi Ionescu îşi construiau flote concurente pe ruta București-Vâlcea. Acum merg cu un Dacos. Oare o mai exista Ionescu? Ar fi păcat să fi dispărut, avea un nume cu potențial comercial enorm în opinia mea. Poate mă înșel însă.

Când se face ora de plecare, autobuzul se umple instantaneu. E însă nevoie de timp ca tot acest șuvoi de oameni şi mirosuri să îşi ocupe locurile. Sunt alergic, am o rinita cronică, aşa că unele mirosuri nu le simt deloc, iar pe altele le detectez pregnant. Mie mi se pare că sunt destul de sensibil la mirosurile neplăcute. Mălina spune însă că nu ar fi aşa, iar alergia ar face astfel să am o viziune mai optimista asupra vieţii, protejându-mă de la a detecta relaţia proastă pe care o au unii cu săpunul şi gelul de duş.

Încerc sa îmi imaginez cum o fi cu adevărat în autocar dacă Mălina are dreptate cu privire la capacitatea mea de a mirosi. Oricum mă consolez la gândul că, astă vară, în St.Petersburg mirosurile se simțeau puternic şi pe strada, deşi era mai răcoare.

În fine, se suie toţi şi plecăm. Sunt 10 minute întârziere. Nu contează, la urma urmei sunt 280 de kilometri de parcurs în 5 ore...

La Europa FM se anunţă cod galben, de furtună, valabil şi în Vâlcea şi în Sibiu. Deocamdată este însă soare.

Domnul lângă care stau citeşte o carte. Mai sunt încă 4-5 călători cu cărţi, din câte observ. Nimeni nu are ebook reader. Nimeni nu citeşte pentru a învăţa sau a lucra. În schimb e un murmur continuu, de la cei care vorbesc la telefonul mobil. De exemplu, un bărbat a plecat dimineaţă din Ploieşti, iar săptămâna viitoare are un program dificil, "crima şi pedeapsă" după cum îi spune secretarei cu care vorbeşte la telefon. A văzut în orar că are programată o restanţă, dar e complicat din cauza simpozionului pe care îl au la institut. Se interesează de situaţia pe care o are restanţierul la alte materii şi anunţă că se va gândi la o soluţie. Poate îl cheamă la institut măcar să se vadă...

În spatele meu se vorbește franceză în amestec cu engleză şi română. Accente nu foarte școlite, deși după vârstă ar putea fi studenţi. Ce să caute însă studenţi vorbitori de franceză pe ruta asta? La primul popas, la Piteşti, îi vad mai bine. Sunt doi băieţi pe la 23-24 de ani, poate chiar mai puţin. Aş zice că cel blond, un pic mai înalt şi mai plinuţ, este cu un an mai tânăr. Are un tatuaj lung, vertical, cu semne desenate cu albastru, un soi de litere chinezeşti care pornesc de la gleznă, urcă pe gambă şi se pierd deasupra genunchiului, pe coapsă, sub perechea de khakis scurţi bleumarin pe care o poartă. Pare mai degrabă muncitor manual decât student. Nu pare a fi turist. E greu de spus ce caută în România. Sau poate este într-o originală misiune de a spori numărul celor care citesc pe ruta Bucuresti-Sibiu ;)

Prietenul său brunet, tot cu tuleie, ar putea fi student, dar ceva îmi spune ca ar câştiga bani prin propriile forţe, de undeva. Nu mulţi însă.

Cele doua fete par fi în jur de 30 de ani. Chipuri ușor obosite. Oboseală cronică, de la muncă. Sigur nu au copii. Sunt îmbrăcate mai degrabă modest. În română au accent ardelenesc. Bruneta este perechea blondului, şi ştie şi un pic de franceză. Vorbesc intre ei engleza, însă aceasta nu pare a fi limba lor de comunicare cotidiana. Excepţie poate face bruneta, cu o fluenţă superioară.

La începutul anilor 2000 plecam din Bucureşti cu Transmix dimineaţa, pe la 7. Aveau un microbuz, iar pe la 9:30 mâncam un mic pe Dealul Negru. Era cam singura oprire mai consistentă. Acum sunt măcar două: Piteşti şi Râmnicu Vâlcea.

În autogara din Pitești apare şi un cerșetor, la fel de urât ca cei de pe străzile Atenei, creaturi nefireşti desprinse parcă din filme post-apocaliptice...

Tot în Pitești, accesul la toaletă costa un leu. Prin uşile deschise se văd mulţi oameni, bărbaţi şi femei, în încăperi separate, spălându-şi mâinile. Mă gândesc că o fi o afacere bună, are vad. Felul în care arată clădirea nu mă îmbie însă să testez calitatea... Amân pentru popasul din Rm.Vâlcea o oră mai târziu.

Detectez toaleta călăuzindu-mă după mirosul puternic de clor. Nu e nici un indicator către ea, sau cel puțin nu îl detectez eu. Surprinzător, e coadă la cabina bărbaților, nu şi la femei. Pe ușile cabinelor remarc un anunț amuzant. Vine rândul celui dinaintea mea. Mă apropii de uşa cabinei, mai mult decât ar implica-o simpla așteptare, ca să fac o poză cu telefonul mobil. Instantaneu, doi dintre cei din spatele meu mi se bulucesc în spinare. Deh, puterea exemplului!

Toaleta, cu acces gratuit, şi doar cate o cabi///////


// va urma //

Povestea peștelui

Să zicem că vine unul într-un spațiu public. Un individ oarecare. Se bate cu pumnul în piept că a făcut și a dres. Unii zâmbesc pe sub mustăți văzând cât e de găunos. Alții îl împing de la spate pentru spectacol. Alții nu au habar cine e și o iau de bună.

Două săptămâni mai târziu, persoana cu pricina, o femeie, vine din nou și afirmă sus și tare o părere oarecare, legitimând-o imediat cu ce a făcut și a dres ea. Unii râd de cum se dă în petic, dar o fac de acasă, din fața computerului. Câțiva își amintesc cum a răsărit printre ei, lipsită de har și de știință, dar fiind vecină cu cine trebuie în satul natal. Alții aplaudă, simțind că e vorba de o persoană importantă ce îi poate reprezenta. Alții o împing de la spate, dorind o diversiune din care să atragă alte beneficii.

După trei zile, Paraschiva, ca să îi dăm și un nume noului star, vine și explică cum Cosmin este un tip pe a cărui opinie te poți baza, îi ia opinia, o împachetează în beteală cu zorzoane, pune pe masă un tom, și anunță că a inițiat o regulă nouă care îi afectează pe toți. Unii râd de absurditatea Paraschivei, de nepotrivirea culorilor de la ambalaj, de lipsa de logică a regulii, de stângăcia jenantă pentru un om aflat în poziția respectivă, de trecutul marcat de desfacerea largă a picioarelor atunci când era nevoie. Cei ce aplaudă sunt firavi, tot în fața computerului. Grupul lui Cosmin se hlizește tâmp. Nimeni nu spune nimic în public.

O lună mai târziu, Paraschiva Moldoveanu devine persoana însărcinată să aplice regula. Anunță public aprecierea sa pentru Cătălin și Maria, îl atacă voalat pe Petru și invocă susținerea unor prieteni europeni. Prietenii europeni se crucesc de râs, românii tac. O parte îi simte calitățile extraordinare și competențele net superioare lor.

Trei ani mai târziu, România se bate cu pumnul în piept că trebuie să ocupe o poziție importantă în administrația de la Bruxelles. La urma urmei cotizează oricum mai mult decât ia înapoi. Doamna Paraschiva Moldoveanu, profesor universitar, consultant al unei cunoscute firme transnaționale ce operează contracte cu ministerul X, posesoarea unei recunoașteri internaționale desăvârșite după cum anunță fluturând unghiile de pe care oja se desprinde în două colțuri, lăsând în urmă-i un suav iz de Acqua Di Gio combinat cu Anaïs Anaïs, este alegerea optimă. Domnia sa are o lungă istorie de reformare a societății românești, fiind un element ce a adus progresul în viața comunității din care face parte. Ea este cea care a relevat stupiditatea lui Cosmin, după ce a arătat tuturor cine e cu adevărat Petru. Ea o arată lumii pe Maria, fosta sa șefă și explică că a săvârșit erori umane.

Colegii își freacă mâinile fericiți. Spun tuturor cum au susținut întotdeauna o persoană atât de remarcabilă. Studenții mai vechi își amintesc cu groază seminariile pe care le preda. Studenții mai noi vorbesc despre asistenții ei și despre acea ocazie în care a avut timp să vină la curs și le-a explicat cât de mare e diferența între ea și ei, și cât au de muncit să ajungă ca ea, Doamna Profesoară Paraschiva.

Un amic trezit din comă se freacă la ochi. Nu înțelege nimic. Primul ministru o felicită personal pentru noua ei carte, identică cu cea veche. Îi spune că este la fel de bună ca opera lui de dinainte să devină prim ministru.

Europenii aplaudă fascinați de personalitatea Paraschivei. Doi sunt indiferenți, dar majoritatea sunt fericiți că va crește numărul de femei și nu mai pot fi acuzați de misoginism. "Dacă era neagră și sau lesbi putea deveni șef și mai mare", murmură un olandez. Paraschiva îl aude și îi sclipesc ochii. Trei dintre cei de față pregătesc modul în care vor obține maximul cu minim de efort de la noua reprezentantă a României: proastă, puțind a parfum scump, sensibilă la laude, incredibil de firavă la CV, nesigură pe sine dacă o iei suficient de tare. O vacă de muls. Cei trei se reped și servesc discursuri savante. Le-au pregătit de mult, ajutați de unul, Vladimir Propp, ce le-a fost cândva profesor.

Un campus adevărat şi mai mult decât atât

De-a lungul timpului, am trecut prin multe universităţi din România, ca student, lector, sau simplu vizitator, dar una singură mi-a marcat cu adevărat viaţa. Îmi voi aminti mereu prima mea prezenţă acolo. Intrai în laboratorul mirosind a metal, cu instalaţii bizare, impresionante. Dimensiunile mi se păreau gigantice. Urcai pe o scăriţă de metal către un soi de mansardă aflată în laborator, undeva sus, cam pe la nivelul al doilea dintr-un bloc. Clădirea, sau mai exact ansamblul de clădiri, se afla spre capătul lui 30 barat, înainte de Hipodrom. Lângă laborator, o săliţă mică, de seminar, cu o tablă neagră, cu cretă colorată. Aveam nouă ani sau poate zece, totul părea gigantic, frumos, altfel. Mai încolo era un amfiteatru, biroul tatei, cu multe hârtii. Un joc de şah într-un dulap.

Clădirea principală avea multe aripi, enorm de multe mi se păreau pe atunci. Pe partea cealaltă a Căii Bucureşti, botezată Bulevard de către autorităţile comuniste, era restul campusului, cămine, cantine, toate la un loc. Puţin mai încolo, către oraş, se afla şi încă e acolo, Liceul de Chimie.

IPG-ul, cum se numea pe atunci, înainte ca Institutul de Petrol şi Gaze să îşi schimbe din nou numele, avea trei facultăţi mari şi late şi concurenţă de 17-18 candidaţi pe un loc. Cu tata nu puteai ieşi niciodată să faci 200 de metri prin oraş fără să îl salute măcar 2-3 persoane. Foşti studenţi sau colegi, sau colaboratori, toţi ingineri de petrol, într-un fel o mare familie, însărcinată cu ceea ce a făcut oraşul mare şi probabil a determinat destinul României în ultimul război mondial.

Azi, Universitatea Petrol şi Gaze Ploieşti s-a diversificat, pierzând din calitatea campusului. Căci asta făcea şi face UPG o universitatea precum cele din Suedia, sau Olanda, sau SUA, sau Elveţia. Campusul. Totul se află laolaltă, există viaţă universitară; de la cămine la facultate, de la cantină la sala de sport e doar o zvârlitură de băţ. Profesorii aveau birouri, chiar dacă nu individuale, iar studenţii puteau să îi caute pentru consultaţii.
E un lucru pe care nu îl vezi în ASE sau la Universitatea din Bucureşti sau la multe alte universităţi româneşti. Istoria e în defavoarea lor: au sedii centrale şi nu se pot îndura să se despartă de ele. Atunci caută să achiziţioneze sau să construiască alte clădiri, dar tot oarecum în centru. Precum Politehnica Bucureşteană, IPG-ul a fost construit la periferia oraşului, în anii '60, ceea ce a fost în avantajul său ca universitate. Spaţiul liber din jur a permis dezvoltarea unui campus adevărat, acolo unde oamenii se pot întâlni şi dezvolta proiecte comune, chiar dacă e departe de centru. Aşa e în Umeå, în Lausanne, în Stockholm, la Tilburg, la Ljubljana, la Lisabona, ca să dau doar câteva exemple europene.

Fără îndoială, atunci când am început să „frecventez” IPG-ul, condiţiile tehnologice erau altele. În anii şaptezeci tata şi-a scris teza de doctorat de mână. Mai întâi pe ciorne, cu creionul mecanic, acela ce se ascuţea cu „limba soacrei” – o bucăţică de şmirghel lipită pe un soi de limbă de plastic din care nu găsesc nicio imagine pe Internet! Folosea nişte creioane Koh-I-Nor, care aveau şi ascuţitoarea lor, înşurubată în butonul din fundul creionului. Nu, nu erau mine de 0,5 sau 0,7. Erau mine HB, la fel de groase ca la creioanele de lemn, aşa că se cereau ascuţite periodic. Făcea ceva şi cu un computer, că avea cartele perforate, dar e prea târziu să mai întreb ce. Mai apoi a scris teza cu stiloul, sau parcă cu un Rotring cu tuş negru, cu scrisul lui caligrafic, cu litere aproape ca cele de tipar. Apoi a devenit şef de lucrări (adică lector) şi a rămas aşa mai bine de un deceniu, până în 1990, că deh, posturile erau blocate. Asta ca să nu spună nimeni că istoria nu se repetă ;) Apoi a devenit profesor, şef de catedră, decan, din nou şef de catedră, şi apoi nume de stradă. Atât a mai rămas, nimic despre dezamăgiri legate de activitatea CNCIS-ului şi CNFIS-ului de atunci, dar multe lucruri frumoase legate de studenţii săi.

Şi mai e amintirea IPG-ului, acum UPG, cu al său campus rar în România. Azi nu mai sunt 17 candidaţi pe loc, dar absolvenţii de la inginerie mecanică, specializările utilaj şi foraj petrolier sau cum s-or numi astăzi, o bună parte a lor (spre 40% din câte se lăuda un profesor de acolo) încă merg să profeseze în Norvegia, Olanda sau Arabia. Iar conexiunile mele pe Facebook sau LinkedIn spun multe despre calitatea UPG. Şi cred că acel campus, în care tata şi-a petrecut toată cariera şi unde am aflat eu ce înseamnă universitate adevărată, are rolul său în toată această poveste.

Şi poate este ceva legat şi de spiritul fotografiei de mai jos, pe care împreună cu ale ei surate am tot regăsit-o prin arhiva familiei pe când eram mic…