Petrolul Ploiești și dezvoltarea comunitară. Între „ieșirea din copilărie” și întoarcerea la preistorie

În septembrie, Petrolul a schimbat antrenorul, l-a cedat ușor pe Hoban, l-a marginalizat pe Cristi Vlad, l-a adus pe Dorobăț, l-a eliminat pe unul dintre cei mai vechi oameni din staff, adulatul MN. Spre ușurarea mea a plecat și Mutu.

Tribunele au vuit, așa cum o fac de măcar nouă luni. Lucescu, Cristi Vlad (revenit între timp), Hoban s-au adăugat pe o lungă listă de plecări ciudate, deschisă acum doi ani de Zerka și Osiako. S-a invocat din nou necesitatea ca primăria să intervină, ca să se meargă peste conducere. Câțiva dintre forumiștii de pe DoarPetrolul.ro au spus că e momentul unei intervenții energice a suporterilor. Alții au observat un scenariu tip „Divide et Impera”. Curente radicale și mai împăciuitoare s-au suprapus peste acuze între fani. Amintirea epocii Luca/Bercea este încă vie, iar tradiția dezbaterilor de la Pomul Verde și Dealu Mare puternică.

Au suporterii ceva de spus? Au vreo legitimitate să o facă? Dacă da, cum ar putea să o facă? Acesta este subiectul pe care îl adresez pe scurt în postarea de față. În fapt, nu e vorba de o postare despre fotbal, ci despre cum proiectele de dezvoltare comunitară pot eșua dacă nu evoluează. Cred că acest mini-studiu de caz ilustrează bine, cu elemente cât se poate de concrete, părți ale cursurilor de dezvoltare comunitară pe care le-am susținut destul de multă vreme.

Contextul, istoria, un pic de sociologie

Am argumentat de multe ori în trecut că modul cum arată clubul Petrolul astăzi este rezultatul unui proiect sui generis de dezvoltare comunitară. La începutul anilor 2000, echipa era în mâinile unui sindicat condus de persoane controversate. Ca în mult e alte cazuri, interesele personale ale acestora și producerea bunului public intrau în conflict vizibil (un club sportiv ce are performanță este în bună măsură un bun public; el contribuie la a oferi, dincolo de entertainment, un loc în care colectivitatea se întâlnește, un subiect pentru pasiunile comune, un instrument prin care alte proiecte comunitare pot lua naștere). Identitatea locală este însă una deosebit de puternică în Ploiești, în Prahova la modul general. Aproprierea de București nu o pune în umbră, ci dimpotrivă, iar dezvoltarea istorică din ultimii 150 de ani, bazată pe exploatarea petrolului, a făcut ca modernizarea să vină mai iute decât în alte părți. Amintirea Republicii este prezentă undeva în fundalul memoriei colective, chiar dacă prea puțini au de fapt habar ce s-a întâmplat cu adevărat cu ocazia acelui eveniment istoric punctual.

Clubul de fotbal a fost adoptat de orașul aurului negru la aproape 30 de ani de la înființarea sa de către niște inimoși bancheri de varii etnii, la București. Performanțele sale l-au impus în timp ca principala echipă a județului. În acest context, conflictul cu patronii sindicaliști a venit oarecum firesc. Echipa era deja plimbată să joace în afara județului, iar suporterii cu buletin de Ploiești au fost explicit excluși de la meciuri. O mână de oameni a inițiat un protest, s-au strâns semnături, au fost mitinguri. S-a întâmplat mai tot ce spune teoria că se întâmplă în cazul unor mișcări sociale. Grupul inițial a crescut, arătând cum schimbarea pornește de la mici comunități critice. Primăria a intervenit, preluând după negocieri acțiunile echipei, apoi construind un nou stadion, și încredințând acțiunile unui nou acționariat. Consiliul Local păstrează însă marca și însemnele clubului, care sunt doar concesionate societății ce administrează astăzi Petrolul. Condiția impusă acesteia este să realizeze „performanță". Principalul acționar este angajat al clubului, nu finanțator, însă activitatea sa este una departe de romantismul voluntariatului, ci din afară pare a fi una cât se poate de pragmatică.

Legitimitatea acțiunii suporterilor – perspectiva administratorilor societății pe acțiuni

În mod normal, conducerea clubului ar trebui să fie preocupată de modelul economic al afacerii. Managementul societății îi aparține, iar Primăria are doar o pârghie minimală realizată de realizarea de performanță. Cum „performanța” constituie un criteriu greu de judecat, administratorii clubului au libertate aproape totală. Asta înseamnă că au o afacere de pus pe picioare. Au cheltuieli: plătesc salarii, bareme către arbitri, taxe și amenzi către federație și ligă, investesc în transferuri, plătesc chiria stadionului, finanțează echipe de juniori, le oferă terenuri de antrenament de mare calitate, au o a doua echipă, echipament performant pentru toate nivelele șamd. Sau asta ar trebui să facă. Primesc bani de la sponsori (oferind în schimb publicitate), din biletele vândute, din merchandising, din drepturile de televizare, din participarea în grupele Europa League și Champions League șamd.
Veniturile directe de la spectatori sunt mici, dar acoperă măcar plata chiriei stadionului. Dar prezența lor în tribune este cea care atrage sponsori, poate pune presiune pe Primărie să plătească primele de performanță, și pe DNA să le accepte, este cea care împinge echipa de la spate. Pentru cei ce au uitat cum se face asta … se vede ușor în primul clip preluat de pe Youtube. Sau la meciul cu CFR din finala Cupei. Sau în anul în care echipa a promovat, iar galeria a dominat fondul sonor pe orice stadion. Așa cum a făcut-o mai apoi la Arnhem și la Plzen.

 

O realitate simplă, pe care a o ignora înseamnă să pierzi mai tot profitul potențial al afacerii. Pe de altă parte, administratorii clubului vin din aceeași cultură românească, în care dialogul, participarea civică, transparența sunt simple sloganuri pe care le adoptăm ca în comunism: „zicem ca ei, facem ca noi!” Asta înseamnă că este probabil ca să lipsească abilitățile de a dezvolta parteneriate și dialog acolo unde nu există deja instituția aceasta. Este suficient să îi asculți pe cei din conducerea clubului vorbind, pentru a înțelege cât de greu le este să poarte un dialog.

Legitimitatea acțiunii suporterilor – perspectiva suporterilor

Lucrurile sunt simple aici. Petrolul contemporan este o creație 100% a suporterilor, a comunității ploieștene. A fiecărui contribuabil ce a acceptat, prin cei pe care i-a votat în Consiliul Local, să finanțeze stadionul, cu bunele și relele sale. A celor ce se văd în clipul de mai jos, cu ceva ani mai tineri. Nu vă uitați la primar, consilieri sau la Răchită. Ei sunt trecători. Cei ce rămân, cei ce legitimează suporterii ca partener în gestionarea clubului, sunt acele fețe pe care le recunoști și azi în tribune, sau în spatele unor nick-uri de forumul pe care se întâlnesc susținătorii echipei galben-albastre.

 

Este însă un lucru esențial pe care îl spun acești suporteri la finalul ședinței, în cântecul ce-i însoțește către ieșire: Niciunul dintre ei nu contează individual, ci grupul. Niciunul nu are legitimitate, aceasta este asociată cu grupul pe care îl reprezintă.
Întrebarea centrală este însă cum ar putea fi realizat dialogul…

Cum

Soluția simplă, am spus, e cea a transparenței. Aceasta e aparent asigurată: când apar tensiuni, câte un reprezentant al clubului se vede cu un grup de 30 de suporteri furioși.

Mie asta îmi aduce aminte de istoria sindicalismului. Sindicatele nu au existat mereu. La început aveai manufacturi cu 2-3 angajați, ca ucenici ai unui meșter mai răsărit. Apoi au crescut la mici afaceri familiale. Când celor 10 inși angajați nu le convenea ceva, intrau peste patron, o puneau de o grevă spontană, își desemnau un reprezentant în conducere, eventual pe post de PR. Relativ recent – la scală istorică – începem să avem fabrici mari. Și acestea aduc cu sine observația simplă că un grup mai mare de 6-7 oameni cu greu găsește o cale de a soluționa rapid probleme practice, iar dialogul în grupuri de 10 inși e practic imposibil. Ați stat vreodată la o masă de 10 inși? Și ați dialogat ceva cu toți ceilalți comeseni deodată, astfel încât fiecare să își spună punctul de vedere, ceilalți să îl comenteze, primul să replice, să explice în detaliu ce a vrut să spună, ceilalți să apuce să îi înțeleagă perspectiva, să o explice pe a lor, să se ajungă într-un fel sau altul după o vreme la un consens minimal pe baza căruia să se clădească ceva?

Răspunsul corect la întrebările de mai sus este: NU. Pentru un dialog, părțile au nevoie de timp să își expună argumentele, este o perioadă de tatonare care e necesară. Aceste lucruri nu se pot petrece când sunt mai mult de 5-6 inși la masa discuțiilor. Sau când deja s-a atins un punct de mare tensiune.

Ei bine, nevoia de a dialoga cu adevărat a dus la apariția sindicatelor. Grupuri mai mici de oameni desemnează unul dintre ei să discute cu alți oameni. Fluxul informațional e complicat, merge permanent de sus în jos și jos în sus, trebuie dublat de acces la informație pentru toți, e un drum anevoios, dar e singurul posibil în afara deciziei fără colaborare cu alții. În cazul Petrolului nu e vorba de sindicate, ci de relația complicată suporteri-club-Primărie, dar u astfel de dialog tripartit seamănă în esența sa cu dialogul patronate-sindicate.

Soluția aplicată în cazul Luca/Bercea a avut nevoie de mulți ani pentru a conduce la ceva. Iar acel ceva se dovedește instabil. Preistoria cooperării umane era de genul recomandat foarte vocal adesea pe DoarPetrolul.ro, forumul unde se întâlnesc suporterii petroliști: „haideți peste ei!” Haideți să ce? Ca să pui ceva în loc, ai nevoie de structuri pregătite din vreme, cu o legitimitate solidă.

Astfel de structuri, care facilitează în primul rând dialogul, sunt, în cazul nostru, grupurile de suporteri, organizate, de preferință formalizate în asociații, dar și grupări recunoscute. Knot și ADGA sunt exemplele care îmi vin imediat în minte. Primul este format în bună măsură oameni ce participau cu ani în urmă la eliminarea grupului patronal de sindicaliști bogați și redau astfel echipa comunității. Ca și atunci, și azi acționează aproape exclusiv ca grup de suporteri ce încurajează echipa pe stadion. Bine intenționat, unit, cu un anumit prestigiu, dar fără alte acțiuni în afara scopului de a susține echipa. ADGA este o asociație inițiată de suporterii din diaspora. Gradul de sofisticare și formalizare este superior, asociația este sancționată legal, are acțiuni mult dincolo de prezența pe stadion, fiind efectiv o pârghie de dezvoltare comunitară. Cum însă membrii sunt mai degrabă în afara României, ADGA nu constituie un grup de presiune.

Astfel de grupări, active, ar putea furniza câte un reprezentant pentru o discuție cu administratorii clubului. Sau câte un reprezentant în federații ale suporterilor, care să furnizeze apoi partenerii de dialog cu conducerea clubului. Acolo, într-un soi de întâlniri lunare, păsurile și argumentele ar putea fi ascultate, promovate, explicate, înțelese.

Problema este însă că, dacă ar fi sindicaliști, suporterii Petrolului s-ar afla încă în perioada romantică a sindicalismului. Nu există momentan o tendință de a formaliza dialogul cu conducerea, ci doar simulacre. O parte a suporterilor (recunoașteți sintagma?) se radicalizează când apare câte o decizie netransparentă. Iar deciziile la Petrolul sunt mai toate lipsite de transparență. Atunci când se adună mai multe astfel de nemulțumiri apare o întâlnire ad-hoc cu în care un reprezentant al conducerii se vede cu ce suporteri au timp să ajungă la întâlnire. Cum întâlnirea este stabilită de pe o zi pe alta, aparent nu vin mulți. Cam 30. Cum arată însă un dialog cu 30 de inși ... am comentat mai sus.

Înainte de a merge mai departe e nevoie și de alte detalii. Conducerea a angajat doi lideri de galerie, și a început să finanțeze parte din deplasări. De exemplu, la meciul de la Craiova, biletele pentru ploieștenii din tribune au fost gratuite. Aparent un gest frumos al craiovenilor, la reciprocitate cu clubul ploieștean. Dar reciprocitatea înseamnă că Petrolul va oferi gratis biletele celor de la CSU. Cu alte cuvinte nu va lua banii pe ele. Adică, dacă e să ne uităm atent, conducerea clubului Petrolul este cea care, făcând un barter, a plătit biletele pentru suporterii ce au mers în Oltenia. Partea frumoasă este că nemulțumirile adunate în timp nu au împiedicat aceeași suporteri să conteste vehement conducerea la meciul cu Steaua. Rămână însă ideea că o parte a galeriei va depinde de conducere, și chiar dacă o va contesta, o va face în anumite limite pe care administratorii clubului le impun. Iar legitimitatea poziției suporterilor, finanțați de cei care ar trebui să câștige de pe urma lor, se zdruncină. Și crește, spre exemplu, legitimitatea unei conduceri ce ar putea face, eventual, transferuri … la negru, în detrimentul echipei, dar în beneficiul buzunarelor proprii.

Ca să previi așa ceva, e nevoie de un câine de pază, de un mecanism care să instituționalizeze neîncrederea și să asigure faptul că administratorii își controlează tendințele de a acorda prioritate propriului buzunar. Argument acțiunii de aur a primăriei și al criteriilor de performanță nu este suficient. Este nevoie de un dialog cu comunitățile de suporteri.

Numai că în perioada lui „haideți să haidem”, neprogramatică, lucrurile se fac la un impuls de moment și toți vor să vorbească în același timp. Nu este o pornire, neomenească, ci dimpotrivă, este cea instinctuală, firească. Dar nu are cum conduce la soluții viabile pe termen lung. Cam asta ne învață istoria … colectivităților umane.

Revoluție și reformă

Pe la 1900 a avut loc schisma dintre comuniști și socialiști. Primii voiau să schimbe societatea radical, dintr-o dată, mergând peste establishment și dându-i la cap. Lui Lenin i-a plăcut ideea. Ceilalți, socialiștii, preferau negocieri, calea parlamentară. Opțiunea lor a dus la apariția unei chestii bizare pe atunci, numită social-democrație, și plasată la stânga liberalismului. Azi, în Europa, social-democrații sunt în competiție cu creștin-democrații (apăruți ca și curent ca 50 de ani mai târziu).

Agitatori, mercenari, fripturiști

Vor fi mulți din aceștia peste tot, mereu. Ei sunt principalul element de manipulat atunci când vrei să aplici „divide et impera”. Pe mulți nu trebuie să îi plătești, ci doar să îi zgândări. Cel mai ușor de folosit sunt cei care ți se opun vehement. Le arunci un pont, undeva, că ai avea un om al tău printre ei și lași, ca din greșeală, impresia că acela ar fi X. Dacă ești suficient de abil, X îți este potențial adversar. Agitatorii îl vor sfâșia și astfel foamea lupilor se potolește, iar tu îți vezi de treabă nestingherit. Îmbătați de victorie, agitatorii vor strica: hai pe ei, dar haita va fi fost deja sătulă. Eventual le dai temporar pe un membru al staff-ului, mai împrumuți un jucător pe undeva… :)

Concluzie

Pornit ca proiect de dezvoltare comunitară (chiar dacă nu a fost niciodată definit în acești termeni), Petrolul actual e la răscruce și riscă să se întoarcă de unde a plecat. Complexitatea proiectului a crescut și are nevoie de soluții complexe. Perioada romantică a trecut și oamenii așteaptă mai mult de la proiect, atât sportiv cât și uman. Probabil toți își doresc același lucru, dar pentru a armoniza acțiunile și a preveni derapajele e nevoie de o bază pentru comunicare informată.

Sursa: mycartoons.de

Dacă suporterii ploieșteni vor să aibă controlul firesc asupra a ce se petrece cu clubul, au nevoie să iasă din copilărie și să se organizeze. Apoi pot impune clubului un dialog sistematic, instituțional. A aștepta acest lucru de la club înseamnă să te plasezi din start într-o permanentă situație de inferioritate.

Până una-alta însă, nu are cine prelua inițiativa: Knot e în conflict cu Peluza 1; LSCT (Liga Suporterilor Constantin Tabarcea) nu are transparența sau marketingul care să o facă să pară a fi vie; ADGA (cea mai bine organizată, deși democrația internă o împiedică să aibă reacții rapide) este, prin definiție, la distanță de Ploiești. Și încă ceva: nu întâmplător, în lumea de azi, liderii sindicali nu mai sunt angajați ai celor cu care negociază, ci sunt remunerați de sindicaliști…

Mai mult, entuziasmul se risipește. Tăcerea tribunei la meciul cu Rapid a fost … grăitoare. Și dacă tot vorbesc despre tribune și rolul suporterilor, am lăsat la final, o opinie mai personală, astă dată profană, despre întreținerea principalului atu al suporterilor – modul cum este susținută echipa: Refrenul dominant în tribune acum, repetat și zeci de minute, este „Suntem aici, cântăm pentru tine”. O scandare monotonă, cu sunete joase, care merge o dată, sau – hai – de două ori pe meci. Altfel e un soi de doină de jale, nu una mobilizatoare… „Alé, Alé!”, din primul clip e cu totul altceva. La fel și tradiționalul „Hai Petro-o-o-lul, Hai Petro-o-o-lul, ole, ole, olee”.

Pe scurt: la cum arată lucrurile acum, dacă evoluția firească este refuzată, iar clubul nu aduce măcar un titlu, suporterii - dezbinați - au toate șansele să piardă atuul zidului galben de acum un an și jumătate, iar proiectul de dezvoltare comunitară riscă să rămână doar un experiment ce a strălucit doar o vreme. Diversitatea de opinii este firească și se poate exprima natural doar într-un cadru cât de cât formalizat, civilizat, în care părțile se respectă reciproc și dialoghează. Altfel, corabia re toate șansele să se scufunde.

Activismul nu înseamnă ONG

PS

Aveam deja textul în minte, cam așa cum e acum, când, în Grecia, cât ne pregăteam de nuntă, duminica dupa-amiază, pe când Mălina şi Irina se pregăteau să plece la ritualul imbrăcării miresei, şi împachetând noi bagajele pentru a doua zi, am dat drumul la televizor. Şi am nimerit fix pe un canal romanesc, TVR International, cu o reluare de la Dănuț SRL, din 2012. O emisiune dedicată lui Caragiale, la 160 de ani de la naştere. Să te ții Bibicule, mi-am zis, ce coincidenţă! Şi cît de tare seamănă fariseismul descris acolo cu ce vezi şi azi! 

Şi uite aşa am scris cu inima plină de bucurie articolul care te plimbă de la ONG-ism la activism, trecând prin polică şi fotbal, la final fiind vorba şi de urbea X.

Extrase din text:

La noi, impulsul (extern) de a dezvolta societatea civilă a condus la apariţia ONG-urilor ce acţionează adesea ca think-tank-uri sau grupuri de lobby şi presiune, dar care vor să impună modelul lor de activism politic drept exemplu pentru societatea civilă. [...] concentrarea lor aproape exclusivă asupra principiilor generale ale organizării societăţii, pare a ignora faptul că viaţa cetăţii este generată în principal de către oamenii din cetate [...].

Un alt model este al ONG-ului care acţionează ca firmă de consultanţă [...]. Acesta deturnează substanţial atenţia de la menirea participării civică şi afectează legitimitatea [...].

[...] există însă şi elemente de activism civic îndreptat [...] spre formarea dezinteresată a bunului public. Sunt destule organizaţii caritabile [...], bazate pe munca voluntarilor. [...]. Există asociaţii mici, atrăgând pasionaţi de câte un lucru mărunt, precum colecţionarea de ceasuri sau aeromodelism, [...] care încep să creeze mici bunuri publice.


[...] Exemplul cel mai pregnant de activism civic românesc este însă unul pe care îl urmăresc cu interes de mulţi ani şi de care sunt puternic legat emoţional. [...] O mână de oameni a declanşat atunci acţiuni de protest. Practic niciunul nu îşi dorea ceva pentru el, ci toţi militau pentru [...]

Textul complet 
.... se află în Dilema veche (disponibil online celor cu abonament).

Leftovers

Am mereu probleme din cauză că numărul de semne permis în revistă e mai mic decât cele care pe care le aştern pe hârtie. Dintre lucrurile rămase de astă dată pe dinafară, unul era mai important, de plasat pe la finalul articolului, legat de exemplul din Urbea X:

O cultură civică e pe punctul de a se naşte, exact aşa cum spun manualele: în comunităţi critice.

O altfel de istorie … a fotbalului românesc (şi nu numai)

Mă gândeam să las postarea asta pentru a doua parte a lui august, dar meciul de aseară de la Arnhem o face mai mult decât potrivită.

Cartea de care vorbesc poate părea bizară: este în esenţă istoria unei echipe – Juventus Bucureşti – care aparent nu mai există sau poate o fi acea Juventus Colentina??? În fapt e mult mai mult decât atât. Echipa nu doar că există, dar anul acesta a câştigat din nou cupa, a treia din istorie, fiind de patru ori şi campioană a României. Un singur titlu a fost cucerit sub numele de Juventus, restul fiind adjudecate după mutarea la Ploieşti.

Juventus, o echipă privată înfiinţată la Capşa prin contopirea a două alte cluburi bucureştene, cu italieni între membrii fondatori, a fost cândva un nume mare. Istoria ei, şi cartea în sine, este o istorie a fotbalului românesc între 1920 şi 1952. Citiţi şi o să vedeţi cum istoria se repetă, halucinant pe alocuri:

• structura ligii se schimbă peste noapte, uneori chiar în timpul campionatului;
• deşi era un spaţiu privat, Carol al II-lea decide rechiziţionarea stadionului pe care juca echipa, şi unde jucase şi naţionala, şi construieşte acolo facultatea de drept;
• autorităţile comuniste decid că Steaua I şi Steaua II, proaspăt înfiinţate, joacă împreună în prima ligă;
• sunt echipe ce îşi schimbă numele de câteva ori în timpul sezonului;
• echipe ce au pierdut în urmă cu două tururi de cupă revin în competiţie la masa verde.

Mai toate acestea se petrec înainte de comunism şi se repetă în timpul său. Dar mai bine citiţi istoria Juventusului şi a mutării sale la Ploieşti. O regăsiţi în cartea lui Răzvan Frăţilă - Petrolul Ploieşti, Istorie şi Tradiţie. Volumul I: Începuturile. Nu vă aşteptaţi la o scriitură fantastică. Autorul nu este un Franzen sau un Lodge, ci e doar contemporanul lor. Fost arbitru de fotbal, Răzvan Frăţilă este un entuziast ce petrece mult timp în arhive, şi scrie decent, covârşindu-te cu informaţii. Iar informaţia este principalul atu al volumului ce tratează momentele critice ce au urmat debutului fotbalului la noi, ce vorbeşte despre viaţa în perioada interbelică şi despre intervenţia (nu chiar atât de disruptivă, în opinia mea) a comunismului.

Cartea costă 65 de lei, având 360 de pagini A4 cu hârtie velină. Sunt multe extrase savuroase din presa vremii, numeroase fotografii, iar capitolul final constituie o colecţie de memorialistică ce vorbeşte mult despre fotbalul şi viaţa de acum 70-80 de ani.

[Tip: editura aparent nu livrează (încă) online, dar experienţa proprie spune că un telefon sau un e-mail la adresele lor de contact rezolvă problema, cel puţin pentru cei aflaţi în România.]

Enervarea de miercuri seară

Iar e miercuri, iar e Liga Campionilor, iar mă uit la meci. De astă dată Borussia Dortmund cu Manchester City, pe Sky Sports-ul englezesc. Şi iar mă enervez gândindu-mă la canalele TV din România. Nici măcar nu mai e vorba de comentariul nesărat al nulităţilor locale (vă mai amintiţi când Dumitru Graur, în 1990, nu a mai rezista criticilor şi a zis că orice jurnalist crede că poate comenta mai bine în direct poate veni să comenteze orice competiţie vrea la TVR? A venit CTP, la tenis,şi le+a dat clasă. Asta ca să nu mai zic de comentariile lui Ţiriac sau Hărădău, din aceeaşi perioadă. Acum sunt mai multe canale şi un număr infinit de comentatori printre care sub-mediocrii de Ionel Stoica şi Sorin Hobană ar lua mereu premiul I). Dar nu despre capacitătile limitate ale celor care comentează în direct vreau să vorbesc. Nici despre banalităţile debitate după meci de Parachiveşti, Decebali, Ivanovicieni şi alte neamuri similare. Noroc cu Ilie Dumitrescu sau cu Balint, care mai amintesc de cursivitatea şi gândirea limpede ale lui Ray Wilkins, Jamie Redknapp, Ruud Gullit şi a altora ca ei care vin să comenteze după meci pe Sky Sports, cu cuvinte puţine dar clare, şi fără a da mereu telefon la Oierul Şef.

Nu, de astă dată mă enervez pe ăia din spatele ecranelor, din spatele comentatorilor, care nu se văd, dar care sunt şefii lor, că ei produc emisiunea, şi cică sunt ăia care ar gândi mai mult şi mai profund. Pe aceştia cred că îi chemă producători, experţi în media şi cine-ştie-ce-alte-nume-interesante, desemnate probabil să le vopsească gardul. Eu am crezut mereu că a nu vorbi în timpul meciului despre ceea ce se întâmplă pe alte stadioane, a ignora că există Internet sau teletext (!), a priva telespectatorul de informaţie, aparent ca să creşti audienţa emisiunii de după meci în care difuzezi rezumatele, e o opţiune impusă aberant de UEFA.

Văd însă pe Sky Sports că ai lor comentatori nu aplică astfel de decizi aberante, ci sunt din secolul nostru. Văd că în pauză sunt trecute rapid în revistă rezultatele de pe alte stadioane. Ieri, pe portughezii la care mă uitam, în pauză au fost date chiar şi golurile din alte meciuri. Doar la noi însă ne purtăm de parcă am fi în peştera lui Platon. Chiar dacă ar fi o decizie UEFA, faptul că alţii au negociat şi au eliminat-o spune multe despre calitatea „profesioniştilor” din media şi televiziunilor româneşti. Halal! :(

Spania-Italia ... la Belval

Pe un ecran gigant, în Belval, în Luxembourg, suporterii italieni privesc meciul, din mașină, de pe șezlongul colorat în culorile drapelului, de pe terasa restaurantului italian din piațetă. Fluturând steaguri, în tricoul naționalei, claxonând, scandând. Italia pare a pierde, dar nu contează. Iată câteva imagini de la pauză...

La brutărie? (IV)

Hai să vedem totuşi ce persoane ar putea fi puse în loc.

Mircea Sandu este un fost fotbalist important, prezent şi în naţională. Dumitru Dragomir este un fost conducător de club, care a devenit apoi patron de cotidian sportiv. În momentul când au fost aleşi în funcţii reprezentau speranţele pentru un soi de revoluţie în fotbalul autohton. Au avut de altfel şi rezultate: un loc 5 la un campionat mondial. Aceasta înseamnă mai puţin decât orice altă ţară din est, exceptând Slovacia, Slovenia, Macedonia, Muntenegru, Moldova, Albania, Cipru, Balticele şi ţările din Caucaz. O semifinală de Cupa UEFA. Câteva prezenţe în grupele Champions League. Nu e deloc rău. E mai bine decât Georgia sau Armenia.

Am respins deja alternativa foştilor fotbalişti din jurul fraţilor Becali şi a conducătorilor de club. Ar fi nevoie mai degrabă de un bun manager sau de un utopic neînfricat. Poate un ziarist? (Tolontan?) Sau poate a unui fost fotbalist, şcolit, dar în afara cercului de interese becaliene? (Pavel Badea, Adrian Ursea?) Sau combinaţii între soluţiile amintite?

Mă îndoiesc însă că astăzi cluburile ar alege aşa ceva. Mai degrabă ar trebui optat pentru soluţia schimbării graduale, prin revenirea fotbalului către suporteri şi a spectatorilor pe stadioane. Asta ar însemna însă o presă neaservită intereselor patronilor, neinteresată doar de Steaua, Dinamo şi Rapid, Porumboiu şi Iancu, preocupată de a-şi face meseria.

Altfel, campania cu brutăria riscă să fie doar o altă petardă aruncată în vid :(

Prin urmare, cred că soluţia trebuie să provină dintr-o abordare graduală, cu presa în prim plan. Scopul ar fi să convingă cluburile să se schimbe structural și să pună accent pe alte beneficii decât consumul ostentativ al patronilor. Aceasta ar presupune încetarea atenţiei fantastice acordate patronilor de cluburi şi băgătorilor în seamă din jurul acestora, renunţarea la discutarea continuă a greşelilor de arbitraj, includerea în sfera de interes a prezentării de modele manageriale din ţările în care fotbalul produce deopotrivă spectacol şi bani. Punând accentul pe partea sportivă a industriei fotbalistice și pe accentele instituționale, cluburile ar pierde beneficiile derivate din datul în bărci la televizor (adică consumul ostentativ nu ar mai aduce imagine publică, pentru că nu ar mai fi popularizat de media; utopic, nu-i așa?).

Pentru presa românească însă, o astfel de abordare este probabil peste puteri. Gândiţi-vă la un ziarist oarecare, să îi zicem Ion Protopopescu. E băiat bun, talentat cu condeiul (adică e capabil să scrie fără greşeli gramaticale şi de ortografie), bine intenţionat, utopic în naivitatea de a dori un fotbal mai bun. E la început de carieră, ceea ce îl face să nu fie tocmai avut. //// E invitat într-o seară de patronul clubului X, la grămadă cu alţi ziarişti, la o agapă. Mănâncă şi bea pe banii acestuia, sau mai degrabă a clubului, că e o acţiune de protocol. Patronul, persoană intens mediatizată, candidat prin varii alegeri şi antreprenor de succes, îi vorbeşte prieteneşte, râde la bancurile lui, îi dă dreptate că e corupţie şi arbitrii fură, îl bate pe umăr. //// Două zile mai târziu merge la altă agapă. De astă dată la vila altul patron, la munte. Şi acesta e băiat finuţ, nu se îmbracă de la C&A, ca Ion Protopopescu, şi are un SUV alb, de la unul dintre cei trei producători germani de automobile clasa premium. Protopopescu, mândru posesor de Fiat Panda, e impresionat. //// Câteva săptămâni mai târziu se laudă prietenilor non-ziarişti că îi cunoaşte şi pe X şi pe Y, le vorbeşte despre maşinile lor, despre ţoalele prietenei fiului lui X, despre glumele despre Y făcut într-un cerc unde nu are acces oricine.

Câteva luni mai târziu simte că trăieşte mai bine fără să i se fi mărit salariul. Fără să îşi dea seama, e sponsorizat de cluburi. Iese de câteva ori pe săptămână la câte o chermeză unde nu plăteşte nimic sau mai nimic. Uneori ziarul îi dă şi diurnă pentru deplasare. E prezent des în studioul unei televiziuni de sport. Nu câştigă mare lucru acolo dar e în contact permanent cu oameni aceştia meseriaşi de la cluburi, patroni şi conducători, exemple de succes la care jinduieşte şi cu care devine prieten. De altfel nu mai are timp să vadă alţi prieteni.

Aceasta e viaţa lui acum. Cum ar putea să scrie de rău despre ei, noii săi prieteni, oameni celebri? Iar articolele lui sunt dominate de figura lui Gigi, Cristi, Meme, George, Mitică şi alţi băieţi de gaşcă fără de care viaţa sa ar fi fadă. Apoi apare un val de furie împotriva unuia, şi scrie şi el despre o anumită brutărie, convins că nimic nu se va schimba. Restul, sunt simple detalii...

(finalul seriei)

La brutărie? (III)

(continuare)

Până acum am respins idea de a avea în locul lui Sandu şi Dragomir fie foşti fotbalişti (relaţionaţi cu fraţii Becali), fie actuali preşedinţi şi patroni de club. Am spus însă că este important nu atât pe cine, ci mai ales ce se poate pune în loc.


3. Ce se poate pune în loc 

Postarea trecută am pomenit de scopurile fotbalului în general (entertainement pentru spectatori, salarii mari pentru jucători şi alţi angajaţi, profit pentru acţionari) şi de cele ale fotbalului românesc (imagine publică şi imunitate pentru „investitori”). Presa sportivă românească pare a fi şi ea parte a problemei: dacă este să ne uităm la cine sunt cei pe care îi mediatizează, interesul ei este legat aproape exclusiv de a promova imaginea lui Gigi Becali, Cristi Borcea, George Copos şi a altora precum aceştia. De aici şi un posibil deficit de legitimitate a demersului actual.

Prin urmare soluţia este simplă: fotbalul trebuie readus către spectatori. Presa poate presa în acest sens, insistând pe discuţiile despre calitatea jocurilor, pe relaţia dintre jucători şi comunităţile ce susţin cluburile. Televizarea masivă pe canale uşor accesibile, nu ajută cu mare lucru. Dimpotrivă, probabil că un sistem de televizare pay-per-view ar fi benefic şi pentru cluburi (ar aduce spectatori în tribune) şi pentru televiziuni (ar creşte veniturile fără a creşte sau chiar menţine audienţele). Ar creşte de asemenea audientele la emisiunile de comentarii de după meciuri şi vânzările sau accesările online ale presei scrise.

Primăriile ar trebui încurajate să învestească în sport (nu doar în fotbal). Aceasta este parte naturală a responsabilităţii lor faţă de comunitate. Legislaţia simplificată ar elimina aberaţia soluţie a „sponsorizării” de către consiliul local, astfel încât să nu mai apară tricouri inscripţionate cu „Primăria oraşului…”, ca la Sibiu (Voinţa), Ploieşti (Petrolul) sau Urziceni (Voluntari‼), jucând mai degrabă rol de propagandă electorală.

Toate acestea ar forţa cluburile să îşi regândească poziţiile, ar descuraja consumul ostentativ al unor nouveau riches, adesea mânaţi de scopuri neortodoxe, ar încuraja accentul pus pe fotbal de calitate, pe spectacol.

O altă soluţie ar fi să continuăm ca acum, aşteptând ca inegalităţile să ne transforme intr-un fel de Brazilie, în care sărăcia masivă a jumătate din populaţie să transforme reuşita sportivă a unui copil în soluţie unică de prosperitate pentru întreaga familie. La tipul de inegalitate pe care îl promovăm, e suficient să mai aştept 10 ani, fără a face nimic…

(va urma)

La brutărie? (II)

Continui aici cu alternativele la Dragormir şi Sandu în fruntea fotbalului românesc. În postarea trecută am spus de ce, în opinia mea, Hagi, Gică Popescu sau Dan Petrescu nu ar trebui să acceadă în poziţii de răspundere în fotbalul de la noi. Pot fi preşedinţi de club, antrenori, dar nu şefi la LPF sau FRF. Relaţiile prea puternice cu fraţii Becali le-ar reduce substanţial eficienţa ca diriguitori. La fel s-ar întâmpla probabil şi cu mulţi alţi foşti importanţi fotbalişti români.


2. Preşedinţii şi managerii de la cluburi 

Nici preşedinţii actuali de club nu sunt alternative viabile. Să nu uităm două lucruri:

În primul rând, cluburile sunt practic cele care decid, prin alegeri, atât preşedintele LPF, cât şi pe cel al FRF. Ele au tot ales şi reales pe cei doi ca preşedinţi ai celor două foruri. Prin urmare aceștia se potrivesc de minune cu interesele cluburilor.

În al doilea rând, spre deosebire de alte părţi, în România fotbalul nu este o industrie în adevăratul sens al cuvântului. În alte locuri, fotbalul este o win-win-win combinaţie. Spectatorii câştigă, având parte de entertainment de calitate. Jucătorii câştigă salarii respectabile. Cluburile câştigă sau cel puţin nu pierd masiv din punct de vedere economic: biletele de meci, drepturile de televizare, vânzarea de tricouri şi alte suveniruri, veniturile din publicitate se adună şi constituie părţile cele mai importante din buget. Uneori se mai adaugă efortul comunităţilor locale, prin implicarea primărilor. Exceptând unele cluburi, mai ales în Italia şi câteva cluburi englezeşti cumpărate în ultimii ani de şeici şi miliardari ruşi, consumul ostentativ al unor patroni generoşi nu prea este parte a poveştii de succes.

La noi e pe dos: fotbalul se derulează în interesul aproape exclusiv al unor tipi bogaţi, în căutare de imagine publică şi de mecanisme rapide a accede la posturi ministeriale, in legislativ, sau pur şi simplu de justificări pentru a nu fi investigaţi de DNA, Parchet, Fisc sau alte agenţii similare.Angajații cluburilor sunt, cu puține excepții, oameni de încredere ale celor amintiți. Alegerea lor în fruntea LPF sau FRF nu ar schimba cu nimic problema.

(va urma)

La brutărie? (I)

Presa românească şi suporterii au declanşat o acţiune de protest care se va finaliza probabil, mai repede sau mai târziu, cu înlocuirea lui Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir din poziţia de capi ai fotbalului românesc. În opinia mea cei doi nu sunt persoane capabile să administreze adecvat industria cu pricina. Întrebarea este însă ce anume ar trebui pus în loc pentru ca lucrurile să înceapă să arate bine. Remarcaţi faptul că am spus ce, şi nu cine.

Pentru a ajunge la ce, cred însă că e nevoie de o divagaţie despre cine nu ar trebui să îi înlocuiască pe cei doi. Apoi voi vorbi despre ce s-ar putea pune în loc, despre cine și despre șansele de succes real (și nu doar aparent) ale acțiunii. Vor fi patru posturi, care apar unul după altul timp de 4 zile.


1. foştii fotbalişti şi fraţii Becali

Mai întâi privirile se vor îndrepta către fotbaliştii importanţi pentru România. În capul listei vor fi Hagi şi Popescu. Amândoi sunt oarecum în afara centrului actual al puterii fotbalistice. E posibil însă ca aceasta să fie doar o impresie eronată. Hagi revine constant în atenţie ca posibil selecţioner sau antrenor al Stelei, poziţie importantă, după cum voi argumenta mai jos. Popescu este partener de afaceri al impresarilor Becali, acoperind lipsa de licenţă a unuia dintre aceştia. De altfel şi Hagi, ca şi Dan Petrescu, sunt în acelaşi grup de relaţii ce ar putea să îi împiedice să devină conducători eficienţi şi imparţiali pentru fotbalul de la noi.

Să mă explic. Fraţii Becalii sunt impresari de mare succes, dacă este să privim la averea acumulată. Pur şi simplu au construit avuţii neaşteptate exploatând o nişă liberă în care au deţinut multă vreme monopolul, şi cred că şi astăzi continuă să domine piaţa respectivă. Acest lucru este absolut remarcabil. Pe de altă parte însă, cei impresariaţi de ei par a nu fi avut cariere senzaţionale. Hagi, spre exemplu, ca să privim la exponatul cel mai de preţ, nu a convins nici la Real, nici la Barça, reuşind să se remarce doar la echipe mai degrabă mici precum Brescia, sau Galatasaray, ambele departe de anvergura unor nume precum Bayern, Inter, Juventus, Borussia, Arsenal, Liverpool, Valencia, Lyon, Porto, sau Milan. Iar aici nu e vorba doar de renume, ci şi de salariile plătite. Nici Popescu nu a făcut mulţi purici la Barcelona, la fel cum Răducioiu, Mutu, sau Torje par a avea de asemenea probleme de integrare într-o echipă. Gândiţi-vă prin comparaţie la nume precum Shirer, Gerard, Roben, Stoicikov, Ronaldo, Romario, Timofte II, ca să nu mai zic de Maldini, Baggio sau Baresi. Toţi au stat vreme îndelungată la cluburi puternice, iar mutarea la altă echipă nu a constituit de regulă un pas înapoi. Pentru fraţii Becali, cred că singura excepţie notabilă este Dan Petrescu. Aceasta spune multe despre sfaturile manageriale ale impresarilor, despre relaţiile lor reale în lumea mare a fotbalului.

Relaţia Hagi-Popescu-Petrescu-fraţii Becalii este una notorie. De aici temerea că oricare dintre primii trei ar veni către fruntea fotbalului românesc, consecinţa ar fi legată mai degrabă de satisfacerea intereselor impresarilor amintiţi şi mai puţin a fotbaliştilor, ca să nu mai zic de spectatori sau fotbal în sine.Gândiți-vă doar la procesul de selecție a antrenorilor echipelor naționale și la ce jucători vor juca în aceste echipe...

(va urma)

De ce ne trebuie nouă lege, doar îl avem pe Gigi!

Un spectator fără creier sare pe teren şi loveşte un jucător. În opinia mea, spectatorul cu pricina trebuie dus direct la puşcărie, judecat cu celeritate şi poate zace în temniţă câteva zeci de ani.

Spectatorul se îndepărtează de victimă. Câţiva stelişti se bagă şi ei la bătaie şi lovesc cu picioarele inamicul. Aşa se făcea şi în epoca primitivă, când nu exista justiţie, ci doar instinctele primare erau cele ce călăuzeau oamenii.

La TV, un jurnalist, Mare OM, se jeleşte. Sensul a ce spunea el este, cu aproximaţie, după cum am înţeles eu vorbele sale, cam în felul următor „cum e posibil să elimini pe jucătorii Stelei! Ei doar s-au apărat! Acela e de vină, ce căuta pe teren, trebuie masacrat. […] Ce-o să facem cu băieţii ăştia, care e adevărat l-au lovit pe nemernic, dar s-au apărat, doar nu erau să îl lasă să-l omoare!”.

Subtitluri apar pe ecran, atmosfera este panicardă, pur şi simplu se îndeamnă la violenţă, intră în direct şi Marele Finanțator, nelipsit de la postul de televiziune respectiv, și nu doar de la el.

În opinia mea, cei ce îndeamnă astfel la violenţă, trebuie să împartă celula cu spectatorul descreierat din prima frază. În opinia mea, acolo este locul neardenthalianului de Horia Ivanovici şi a prietenilor săi, a căror continuă revărsare de invective şi de îndemn la violenţă îmi repugnă fantastic. Iar postul de televiziune ar trebui interzis, la fel cum şi stadionul Petrolului trebuie suspendat. Cred că există reguli clare ale CNA şi, respectiv, LPF, care reglementează astfel de situaţii.

Hai să vedem în ce măsură Marele Om Horia Ivanovici va mai continua să fie crainic TV. Eu zic că va nu are nici o şansă să fie măcar amendat. La urma urmei, a îndemna la violenţă e justificat, în minte omului de Cro-Magnon, dacă gestul este precedat de un eveniment violent.

Nuli

În campionatul de fotbal, Petrolul a învins sâmbătă Voinţa Sibiu după un meci slab, în care arbitrul a gafat permanent. M-am tot uitat prin presă după un comentariu despre cum s-a jucat. În ziarele de sport (ediţiile online) nu există absolut nimic în acest sens. Aproape toate frazele se ocupă de arbitraj. Dacă am numărat bine, sunt 7 articole în Gazeta Sporturilor, iar Prosport are fix unu. În ele nu găseşti practic nimic despre fotbalul jucat de cei de pe teren.

În Adevărul sunt două articole despre meci (care sunt în fapt aproape identice!), în Gândul este unul, în Evenimentul Zilei şi Cotidianul - tot câte unul, în Jurnalul Naţional şi România Liberă niciunul.

Pe site-urile de sport: Onlinesport – 2 articole, Sport.ro – unul, SportTotalFM – 6, DigiSport – 2 (video), DolceSport -1 (video).

De nicăieri nu am putut afla cum au jucat de fapt cele două echipe, în ce sistem, unde a avut fiecare dintre ele realizări şi unde au apărut problemele. Pentru jurnaliştii români totul se rezumă la a lista câte goluri s-au marcat, a pune titluri cât mai ţipătoare, a identifica greşelile de arbitraj şi declaraţiile belicoase. Noroc că Petrolul este o echipă normală pentru Europa, adică anormală pentru România, în care nu există un patron care să apară permanent şi să îşi exerseze graiul pocit în public, iar ziariştii să pice pe spate de înţelepciunea prostiilor debitate.

În presa locală ploieşteană: Republicanul (4 articole), Telegraful (1), Ziarul Prahova (1), iPloieşti (1), Informaţia Prahovei (nu a actualizat site-ul). Articolele sunt mai consistente, discută vag şi despre fotbal, observă că Petrolul a jucat îngrijorător de prost (deşi a învins pe merit). Presa sportivă prahoveană este, în opinia mea, în mod tradiţional una foarte slabă. De această dată (ca de fiecare dată însă în ultima vreme) se dovedeşte a fi peste cea centrală.

În presa locală sibiană: Rondul de Sibiu (un articol) nu se preocupă deloc de greşelile de arbitraj şi discută un pic mai mult despre joc. Fără a avea preocupări pentru tactica sau calităţile celor două echipe, articolul are meritul de a se concentra în primul rând pe ceea ce se petrecea pe teren şi pe implicaţiile din clasament, fiind mai puţin preocupată de senzaţional. În schimb, Turnul Sfatului (7 articole), CityNews (3), Ora de Sibiu (2). Tribuna (1) se încadrează în tendinţa de a discuta excluziv despre arbitraj.

Pe ansamblu, după ce mi-am petrecut o parte a dimineţii stârnit de slăbiciunile presei sportive centrale, nu îmi rămâne decât să observ că aceasta este doar un imens OTV, de o calitate mai redusă încă şi decât calitatea fotbalului din Liga I. Cu alte cuvinte este făurită după chipul şi asemănarea „Procesului Etapei”, aşa cum l-a proiectat Ioaniţoaia cândva, la ProTV, frecând la nesfârşit tema arbitrajului, împreună cu un „sobor” de invitaţi aflaţi prin studio sau la telefon.

Cât despre arbitraj, el rămâne acelaşi din vremea când actualul conducător al arbitrajului greşea în finala cupei în favoarea echipei despre al cărei patron, George Copos, se spunea că ar avea relaţii de afaceri cu respectivul arbitru…

Atunci când românii își folosesc capul!

În urmă cu mai mult timp remarcam calitatea comentariilor despre meciurile de fotbal din modestul campionat al Scoţiei. Zilele trecute am ajuns întâmplător la o emisiune de pe canalul german Sport 1 şi am rămas impresionat de nivelul discuţiei despre 2.Bundesliga.

În loc ca un moderator egocentrist să convoace 3-4 amici care să dea din gură despre Gigi, Mititelu, Borcea, Iancu şi alte mari caractere similare, cei doi comentatori se preocupau să identifice aspectele tactice, să afle unde s-a câştigat şi unde s-a pierdut meciul. Pe scurt, era un material de o oră, produs live, educativ, asemenea unei discuţii generale despre strategie şi tactică, indiferent dacă eşti sau nu interesat de fotbal. O discuţie între oameni care pricep ce se petrece pe teren şi nu sunt interesaţi doar de şuşanele şi „inexactitudini”.


Este ceea ce se întâmplă şi pe Tactic Zone, singurul blog de fotbal românesc pe care îl urmăresc. Autorul, care pare a-şi fi propus să rămână anonim, comentează atent modul meciurile care îl interesează, privind la alegerile antrenorilor, la modul în care aceştia înţeleg confruntarea, la felul în care se descurcă fiecare jucător şi cum toate acestea se încadrează în istoria recentă a jocurilor echipei.

Pur şi simplu este o bucăţică de Românie pozitivă pe care o regăsesc mereu cu plăcere şi unde intru, chiar dacă selecţia meciurilor comentate nu e tocmai potrivită cu agenda proprie. E ca şi cum ai citi o carte bună.

Olanda-Germania în finală?

De ce aş vrea să văd o fnală Olanda-Germania?
Simplu: s-ar auzi mult mai puţine vuvuzele!

România cât se poate de negativă

M-am uitat câteva minute la un meci de Liga II: Săgeata Stejaru-Delta Tulcea. Mă bucuram că cei din micuţa comună Stejaru au o echipă de fotbal sprijinită prin cotizaţii, că erau 1000 de spectatori la meci, că încurajau echipa favorită.

Apoi, la 1-0, am închis televizorul. Suporterii din Stejaru, din candidaţi la „România pozitivă” deveniseră banali fani români, care dădeau afară javrele ordinare şi ofereau adversarilor ocazia de a face o felaţie.

Apoi am revăzut şi postarea lui Cristi despre un meci Ajax-Benfica şi despre Dinamo-Slovan Liberec.

Şi m-am întrebat cum ar fi reacţionat fanii din Stejaru dacă ar fi fost conduşi cu 2-0 acasă, în loc să conducă cu 1-0.

2-2

ASESOFT-ul a egalat CSU-ul la Sibiu, într-un meci tensionat, spectaculos prin evoluţia scorului şi câteva reuşite personale (la sibieni mai ales), în care publicul (altfel fantastic până în ultimele 2-3 minute) a acuzat arbitrii (nejustificat în opinia mea). Publicul sibian ar merita de altfel o finală, dar nu cred că miercuri, în sala Olimpia, Asesoftul va mai ezita ca în primele două meciuri, sau ca astăzi (când a făcut un meci slab).

Sibiul l-a blocat bine pe Cepulis, şi, în primele trei sferturi, pe Griffit. Dacă rezistau la tensiune în ultimele minute ar fi putut ajunge în finală. Mattews a făcut de mai multe ori spectacol şi poate că, dacă nu era eliminat prosteşte (cot intenţionat în bărbia adversarului), alta era soarta meciului.

Ploieştenii nu au făcut faţă (tribunelor) la aruncările libere din primele trei sferturi, şi au arătat din nou că nu au un coordonator de joc de valoare. Banca mai lungă şi-a spus însă în cele din urmă cuvântul. Oricum, dacă nu se califică în finală ar fi un eşec imens.

Miercuri, pe Telesport, este deznodământul.

Deci se poate! (Din nou despre baschet)

Frumos primul meci CSU Sibiu-U Cluj din faza I a playoff-ului masculin de baschet!
S-a jucat vineri. A fost un meci tactic excelent al Sibiului, baschet de calitate, chiar dacă nu mereu ca în NBA sau în Euroligă :).

Dacă nu vă pasionează baschetul sau dacă preferaţi campionate mai puternice, merită totuşi să prindeţi una din reluările de pe Telesport şi să vedeţi 3-4 minute la întâmplare: publicul este superb! De altfel publicul de baschet de la Sibiu şi cel de la Cluj oferă mai mereu spectacol adevărat. Care va să zică se poate şi la noi să arate "tribuna" ca pe Anfield...

(Înapoi la meci: Sibiul a bătut, însă cred că U e mai bună. Oricum însă, Asesoftul rămâne şi anul acesta cu prima şansă la titlu. Păcat că publicul din Sala Olimpia nu e la fel cu cel de la Sibiu. Păcat de altfel şi că Ploieştiul nu construieşte o a doua sală de sport, pe măsura echipei!)

Revenind la subiect: meciul 2 e miercuri, iar Telesport transmite U Cluj - CSU Sibiu, de la ora 19. Spectacolul promite să fie din nou de calitate. Şi în teren şi în tribună.

Matematic ... vorbind .... despre fotbal

Matematic vorbind ... Franţa şi România au acelaşi număr de meciuri jucate, iar diferenţa dintre ele este de 6 puncte.

Să zicem că România bate tot, înseamnă că mai rămân doar 3 puncte diferenţă. Să zicem că Serbia bate Franţa...

Cu alte cuvinte Piţurcă are dreptate: speranţa moare ultima.

Poate că am avea nevoie şi de un antrenor, nu doar de speranţe...


PS. Între ultima clasată şi Franţa sunt 9 puncte. Să zicem că ... ;)

Gol (ce ar fi putut declara Piţurcă după meci)

"Am întâlnit un adversar foarte motivat, terenul a fost prost, am avut ghinion, au dat două goluri pe greşelile noastre, iar arbitrul a ţinut cu ei: nu le-a dat 11 metri în debutul partidei, şi aşa au devenit mai vigilenţi."

PS. Matematic şi Føroya are ceva şanse la calificare…


PS2. Cred că adevărata ratare, încă neindentificată de Cristi, este acel egal cu Franţa.


Later Edit: Piţurcă a dat între timp şi interviu. A mai adăugat faţă de cele de mai sus (nu le-a zis ce e drept chiar pe toate): "Nu s-a întâmplat nimic deosebit. [...] Eu am atras atenţia de mult că o să avem probleme. [...] Speranţa moare ultima."

Româia-Serbia la TV

Eu am ramas surprins (extrem de neplacut) de comentariul live si de calitatea transmisiei:

- nu am inteles de ce comentatorii nu au zis nimic de tactica, macar in ce priveste concentarea actiunilor pe centru, inghesuiala la care erau supusi Marica-Mutu-Costea, in schimb s-au intrecut pe sine in a gasi o vina arbitrului, ghinionului (cel mai absurd mi s-a parut la golul 1: a fost ghinion ca mingea a sarit din bara la adversar, dar nu a fost noroc ca a lovit bara in loc sa intre in poarta din prima), terenului (mi-am amintit de meciul cu Danemarca, cel jucat pe nisipul lui Oprisan: parca adversarii nu jucau pe acelasi teren)...

- reluarile m-au zapacit complet: apareau in momente neadecvate, insistau exclusiv pe fazele care priveau interesulunei singure echipe etc.

- reclamele care intrerupeau transmisia cred ca au fost mai multe decat prevede legea (parca in lege e maxim una pe meci), iar banda aia neagra care fura 10% din ecran cu SMS-uri de la spectatori este o gaselnita Antena 1/GSP despre care nu reusesc sa pricep la ce serveste...


Revenind la calitatea comentariului: acesta explica si de ce Piturca sau jucatorii nu fac niciodata referiri la tactica - nu are cine sa ii intrebe.


In fine, in urma cu o luna, in seara in care am ajuns in Germania, la emisiunea de analiza a etapei care era parca pe ZDF, era invitat un fotbalist care m-a uimit prin fluenta cu care vorbea, de parca ar fi fost de meserie orator. (ce e drept, necunoscand germana, nu prea pricepeam cuvintele, dar am inteles cand i s-a pus intrebarea cu nationala Romaniei si a raspuns foarte cla ca acolo vrea sa joace). Vazand cum raspund la intrebarile de dupa meci multi dintre jucatorii nationalei, superioritatea lor in urma unui meci in care ce e drept au alergat din plin, dar cam fara de logica, am inteles macar unul dinre motivele pentru care jucatorul Herthei Berlin, cel pe care l-am vazut la ZDF, nu a avut loc in teren in meciul cu Serbia: din grup fac parte doar cei care se conformeaza la regulile grupului si care nu fac nota discordanta... (Merton poate servi ca referinta clasica in acest sens).

Recesiunea şi GSP-TV

Deci zice aşa: dai un SMS, ei ţi-l fac să curgă rapid pe ecran. Te costă 1,19 EURO cu TVA cu tot. Şi toată naţiunea, sau măcar cei care se uită la meciul cu pricina, văd cuvintele tale pe ecran.

Dinamo-Steaua aduce probabil una dintre cele mai mari audienţe. probabil şi cel mai mare număr de SMS-uri. Eu am numărat cam 13 pe minut. Asta înseamnă încasări de 15,47 Euro pe minut.

Un meci durează 90 de minute. Rezultă 1392,3 Euro pe meci.

Să zicem că jumătate se duc pe TVA şi la operatorii de telefonie.

Rămân aproape 700 de Euro. Cam astea ar fi încasările maxime pentru care GSP-TV şi Antena 1 acoperă o zecime din ecranul televizorului cu o bandă neagră pe care se zbânţuie litere albe, atunci când sunt transmise meciuri de fotbal din prima ligă din România.

Chestiune de stil!