Calitatea doctoranzilor este dată de calitatea celor ce îi evaluează

Citesc referatele pentru o teză de doctorat în sociologie, la o universitate de ”Top 3” de la noi. Primul referat face copz-paste din teză, nu spune absolut nimic și laudă niște metode statistice de acum 40 de ani. Al doilea referat are meritul de a fi scris de autorul său, dar nu include absolut nimic critic. Prezintă teza, fără a o pune în vreun context. Și recomandă acordarea titlului de doctor. Al treilea referat este în aceeași notă: o trecere în revistă a ceea ce scrie prin capitolele tezei, fără nici cea mai mică referință critică (adică fără nicio apreciere proprie a referentului; este doar o descriere a ce e scris în teză).

Referatul coordonatorului începe precizând laudativ numărul mare de pagini. Are apoi lunga descriere a ce scrie în teză. La final subliniază punctele tari ale lucrării, abia aici găsind primele părți de analiză autentică a tezei, chit că este exclusiv laudativă.

Autorul primului referat este psiholog, al doilea este filosof, al treilea este sociolog. Teza este de psihosociologie.

Citesc în diagonală și teza: modestă, cu probleme de măsurare. Destul de greu de spus dacă rezultatele pot fi replicate. Ipozele sunt banale, iar selecția subiecților este realizată după variabila dependentă, prin urmare, în absența grupului de control, nu poți spune dacă rezultatele raportate sunt corecte. Acum 40 de ani ar mers și așa. Azi, teza a primit calificativul ”foarte bine”, adică maximul, pentru că nu am văzut vreo teză care să primească ”excelent”, dar și minimul, pentru că nu am văzut practic nicio teză care să primească ”bine”.

Pe de altă parte, teza este evident mai bună decât multe altele notate cu ”foarte bine”. Și este mult peste referatele scrise de cei ce ar fi trebui să evalueze teza.

Am propus ca toate referatele pentru toate tezele să fie disponibile online, public.

Sunt curios dacă mă va auzi cineva. Ce epitete voi primi deja știu și mă lasă rece.

Notă. În România, în științele sociale, cred că sunt peste 99% din teze care sunt acceptate imediat ca fiind bune. În alte părți ... a ajunge la susținerea finală este o aventură în sine.

Postare prea lungă ca să fie citită :(

[Această postare EXTREM DE LUNGĂ este, ca întreg acest blog, una de amator, prin urmare vă rog să nu o interpretaţi ca fiind rezultată din expertiză profesională. Ea include o sumedenie de gânduri nu neapărat foarte cizelate, dar care m-am gândit că poate or folosi cumva, cuiva. Versiunea scurtă e dată de cele 3 fraze scrise cu roz, completate de preambulul inițial.]

De mai multe luni, sociologii români reuniţi în Societatea Sociologilor din România analizează criteriile de promovare la gradul de profesor, respectiv conferenţiar. Sper să nu comit vreo indiscreţie divulgând public acest lucru alături de trei observaţii simple:
1) Nu am observat puncte de vedere enunţate de neutri. (vezi mai jos)
2) Punctele de vedere formulate nu prea privesc principiile, ci se opresc la detalii punctuale. (vezi mai jos)
3) Discuţia este canalizată în principal pe cum ajungi să fi profesor, nefiind aproape nici un interes pentru poziţiile de conferenţiar. (vezi mai jos)

Hai sa explic puţin:

Neutrii?
Cine ar fi „neutrii” este un amănunt important. Pentru poziţia de profesor, neutrii ar fi pe de o parte cei care nu sunt deja profesori: dacă eşti deja profesor şi vine un val de noi profesori ai putea să îţi simţi poziţia ameninţată, crescând concurenţa. Trebuie spus însă că nu am observat prea multe intervenţii ale celor ce sunt deja profesori.
Pe de altă parte ar fi cei care nu au cum să candideze la poziţia de profesor sau care îndeplinesc oricum orice criteriu. Restul, adică cei care ar putea dori să devină din conferenţiar profesor şi nu îndeplinesc criteriile existente, pot fi acuzaţi de parti-pris. Acesta este motivul pentru eu nu o să mă pronunţ asupra criteriilor. Cei care le îndeplinesc fluierând, ar putea să se pronunţe. Nu cunosc însă pe nimeni (nici măcar între cei care sunt deja profesori) care să fi îndeplinit mereu fără probleme criteriile pe parcursul ultimului an (în care timp criteriile s-au modificat de două ori).

Prin urmare ar fi fost interesant de văzut păreri despre criterii pentru a deveni profesor ale celor care sunt lectori, nu conferenţiari sau profesori. Sau păreri despre conferenţiar ale celor care sunt deja profesori. Aceasta este evident, o chestiune de gust. Fără îndoială este important ca cei care sunt vizaţi direct de orice măsură să se pronunţe cu privire la conţinutul ei. Eu fiind vizat de astfel de decizii, mi-ar fi însă plăcut să aud mai degrabă ce zic cei care nu sunt afectați (un soi de „grup de control” ca să zic aşa, dându-mă sociolog), ca să am o măsură a propriei mele poziţii. La fel m-ar fi bucurat să văd puncte de vedere exprimate public sau semipublic (în interiorul comunității) de către cei care se ocupă cu analiza sistemelor educaționale și publică pe acestă temă.

Detalii sau principii?
Aici e simplu: dacă discuţii despre detalii nu ai cum să nu dai în parti-pris-uri. Autorea unei jumătăți de broşură însumând 50 de pagini va clama că aceasta este carte şi va cere să fie punctată ca o realizare importantă. Cel care a publicat trei snoave în revista liceenilor din Balcic, va dori şi el recunoaştere. Autorul a patru rapoarte pentru primăria din Ada-Kaleh îşi va dori ca acestea să cântărească greu la evaluare. Iar cea care a publicat două articole ISI la American Journal of Sociology va dori ca acestea să fie atât de bine cotate încât să devină practic criteriu unic.
[Evident, niciunul din cazurile de mai sus nu este veridic, exagerez doar, pentru a sublinia absurditatea unei discuţii despre detalii şi nu despre principii, mai ales dacă este purtată între indivizi care nu sunt neutri].

De ce se discută doar despre profesor?
Aici pot fi multe motive. Un motiv ar fi blocarea posturilor practicată în ultimii 5-6 ani, ceea ce ar crea presiune în sistem. În acest răstimp, în sociologia românească, a fost practic un singur moment în care cineva a devenit profesor, iar acest lucru s-a petrecut doar pentru două persoane. Dar aceeaşi presiune ar trebui să fie şi la trecerea de la conferenţiar la profesor. Ieşirea la pensie a unora dintre profesorii mai în vârstă a fost deja eliminată dintre probleme prin schimbarea vârstei de pensionare. Există însă un motiv mult mai pragmatic pentru concentrarea doar pe trecerea la poziţia de profesor, despre care am vorbit în acest blog cu ceva timp în urmă, şi pe care îl voi aminti spre finalul postării.

Înainte de astă însă, hai să fac din nou pe sociologul şi să mă uit la nevoile sistemului. În mod normal, profesorul universitar este un tip tare, creator de şcoală, care coordonează activitatea a 2-3 conferenţiari, a 3-4 lectori/postdoctoranzi, şi a 3-6 doctoranzi. Aceştia intră în şcoala profesorului, contribuie la ea, se dezvoltă în interiorul ei. De aici aşteptarea unei distribuţii piramidale a sistemului, cu mulţi lectori (şi doctoranzi), ceva mai puţini conferenţiari şi încă şi mai puţini profesori. Ca să dau un exemplu, într-o ţară comparabilă ca mărime cu România, mă refer la Olanda, cu un sistem universitar extrem de puternic în ştiinţele sociale, erau în 2007 un număr total de 35 de profesori, incluzând aici şi pe cei „emeriţi” (pensionarii).

Hai să vedem cum e în România. Pentru asta putem să ne uităm la datele rapoarte de universităţi în 2011 în cadrul exerciţiului eşuat de ierarhizare a instituţiilor de învățământ superior. În urma cu ceva vreme datele cu pricina erau disponibile, în versiune scanată a chestionarelor (nu ca bază de date), pe pagina ARACIS. Or mai fi şi acum, dar nu am verificat. Adunând ce raportaseră universităţile acolo, am obţinut următoarea distribuţie a cadrelor didactice titulare din departamentele/catedrele de sociologie:

Tip universitate	Publică („de stat”)	Privată
Număr universităţi care au sociologie*	13	6*
Cadre didactice titulare
Asistenţi şi preparatori	39	13
Lectori	51	19
Conferenţiari	45	4
Profesori	27	9
*Pentru unele universități private nu am găsit raportări.

Nu am luat în considerare cadrele didactice asociate din motive de precizie a numărării. Interesul meu este la nivelul întregului sistem, asumând că apoi se pot face redistribuiri între universităţi. Prin urmare mă interesează numărul total de cadre didactice pe fiecare grad în parte, măsurat cu cât mai mare acurateţe. Asociaţii au în mod normal alt loc de muncă, adesea în altă universitate. De exemplu poţi fi titular la Tecuci şi asociat la Huşi, ca să dau un exemplu fictiv. Sau asociat la o universitate publică şi titular la una privată. Prin urmare, dacă aş introduce şi asociaţii, aş risca să număr pe unii de câte două ori.

Hai să ne uităm acum la cifre. În primul rând frapează numărul mare de asistenţi şi preparatori (care nu include doctoranzii). Asistenţii sunt o specie care nu prea există în lume, unde sunt înlocuiţi de doctoranzi. Cei din tabel sunt cei care de fapt ar trebui să se numere printre lectori, având dreptul de a organiza cursuri. Asta ar face ca baza piramidei să fie oarecum în bună proporţie cu vârful (profesorii), fiind însă nevoie de ceva promovări către poziţia de conferenţiar pentru a ajunge la măcar câte doi pentru un profesor. Dacă ar fi să iei ca standard cifra de 3 conferenţiari la un profesor, păstrând neschimbată volumul total al cadrelor didactice, ai avea un deficit uriaş de conferenţiari, nu de profesori. Chiar şi dacă ai spune că sunt prea puţine cadre didactice, indiferent de grad şi ai nevie de mai multe, tot conferenţiari ai avea nevoie în mai mare măsură...

De ce nu merge atunci discuţia în acest sens? De ce nu apar presiuni pentru a simplifica accesul la postul de conferenţiar?

Cred că răspunsul se află la nivelul salarierii. Un profesor universitar,în România, are un salariu de start cam de trei ori mai mare decât media pe economie şi cu aproximativ 75% mai mult decât un conferenţiar. Diferenţa dintre lector şi conferenţiar este mult mai mică.

Comparaţia este mereu utilă. Hai să vedem cum e în Germania. Conform academics.com, profesorul cel mai răsărit primeşte la numire cu 25% mai mult decât „junior professor” (oarecum echivalent cu conferenţiarul de la noi). Între cele două poziţii mai există însă încă o treaptă intermediară, ceea ce face ca presiunea de la a trece de la un grad la altul să nu fie prea mare. Dacă ţineţi cont că cifrele spre care am trimis constituie salarii lunare brute, observaţi şi faptul că la numire, profesorul universitar de pe nivelul cel mai înalt (W3) câştigă cam dublul salariului mediu. Este clar că, în termeni relativi, profesorii germani nu sunt la fel de bine remuneraţi ca cei români, dar şi că inegalitatea din sistem este mai mică la nemţi. La salariul de intrare amintit, aţi observat pe site-ul unde v-am trimis că se pot adăuga bonusuri. Ele nu ţin însă cont de gradul didactic.

Dar şi la noi sunt bonusuri, iar asta nu e tot. La nemţi, dacă aduci bani dintr-un grant, ei nu se adaugă la salariul de bază. Singurul beneficiu este că poţi finanţa alte poziţii, având mai mulţi doctoranzi sau postdoctoranzi care lucrează în echipa ta, şi ai mai mulţi bani de echipamente şi deplasări. La noi, aşa cum bine ştim, banii din granturi şi contracte se adaugă la salariu. Şi nu numai ei. Participarea în comisii de doctorat este plătită. Cadrele didactice reuşesc să aibă mai multe norme, crescând astfel venitul. Aceste beneficii sunt şi ele mai importante când eşti profesor decât atunci când eşti conferenţiar, cam în aceeaşi proporţie ca mai sus: cu 75% mai importante. Acest lucru înseamnă că, în termeni absoluţi, venitul unui profesor universitar român începe să fie comparabil cu cel al unuia din vest, poate nu din Germania, dar cu siguranţă din Suedia sau Irlanda.

Inegalitățile din interiorul sistemului şi în comparaţie cu restul societăţii sunt, în opinia mea, cele care creează presiune spre a avea un număr mai mare de profesori.

Eu cred că de aici ar trebui să pornească discuţia despre criteriile de promovare din învăţământul superior, purtând dezbatere şi răspunzând la câteva întrebări fundamentale. Listez unele dintre ele mai jos, punând în paranteză posibile pârghii de acţiune (evident acestea nu sunt exhaustive pentru problematica expusă):

• • De câţi profesori universitari ai nevoie cu adevărat (dacă ai nevoie de mulţi, scazi ştacheta; dacă ai nevoie de puţini, o ridici).
• • Cum faci ca cei aflaţi acum în funcţie să nu fie mai puţin performanţi ca cei ce vin din urmă (le reduci drepturile celor mai puţin eficienţi; acorzi bonusuri legate de performanţă, nu de cantitatea de ore predate).
• • Cum te asiguri că nu ai tensiuni în sistem (scazi distanţa de salarizare dintre gradele didactice, observând că problema este legată de salariile foarte mari asociate funcţiei de profesor, atât în raport cu cele de pe nivelul imediat următor; le scazi pe unele, le creşti pe altele; introduci o treaptă intermediară)
• • Cum te asiguri că intră suficienţi în sistem ca să ai de unde selecta profesori competenţi (aici e problemă mare: salariile reduse pentru lectori şi conferenţiari cresc riscul de a păstra în sistem mai ales pe cei care nu găsesc altceva mai bun de făcut; în plus, o bună parte dintre ei vor fi interesaţi mai ales de a câştiga bani din alte surse şi de a minimiza eforturile efectuate, spre exemplu, cu scrierea tezei de doctorat; asta nu conduce doar la prim miniştri plagiatori, ci şi la a selecta, pe viitor, profesori doar dintr-o masă de conferenţiari în care mulți sunt preocupaţi mai mult de presiuni pentru a deveni profesori şi de mici învârteli care le reduc interesul pentru, spre exemplu, a prezenta şi a discuta rezultate în conferinţe pentru a putea apoi să genereze cunoaştere şi să o transmită către studenţi, doctoranzi şi postdoctoranzi).

Astfel de întrebări ar trebui să fie probabil în centrul atenţiei asociaţiilor profesionale ale sociologilor. Restul detaliilor primesc apoi răspunsuri imediate, pragmatice.

Ororile educației românești

Este 1:27 noaptea. Televizorul merge pe TVR2. Emisiunea se cheamă "Cu 2 treci Bacul". Se va vedea imediat că titlul este inspirat.

Un individ bărbos, profesor de matematică, vorbește aproape non-stop. Mă uit cu gura căscată. Are un smartboard în spate, pe care se derulează o proiecție PowerPoint. Face exerciții cu matrici, pregătitoare pentru Bac. Îmi zic că e un bun prilej să văd cum se mai face predarea de top. Exercițiile sunt de fapt recapitulative. Calculezi determinantul și ajungi la ecuații de gradul 2, sau la probleme de trigonometrie.

Individul trăncănește efectiv. E plictisitor. Vorbește răspicat, aproape poruncitor, ca un deținător de adevăruri absolute ce se află. Cine l-o urmări la ora unu jumătate noaptea, în afară de mine? O fi de fapt o reluare pentru insomniaci. Constat cu surprindere că are și niște elevi cu el, în studio. Până acum nu îi văzusem, nu erau în cadru. Arată cam timorați.

Proful are un arătător în mână. Uneori le pune și întrebări elevilor. Elevii nu pun întrebări, ei răspund la întrebări. "Lecția" ar putea fi interesantă dacă ar fi centrată pe dezvoltarea creativității. La urma urmei implică îmbinarea mai multor părți din matematică: algebra matriceală, polinoamele, trigonometria. Numai că totul este centrat pe învățarea pe de rost a unor clasificări.

Ecuația nu este "ics pătrat minus doi ics minus doi", precizează doct profesorul cu barbă, burtă și bretele, punând la punct unul dintre elevii ce au răspuns la o întrebare de-a sa. "Acesta este un membru. Ecuația are doi membri. Ecuația este 'ics pătrat minus doi ics minus doi EGAL ZERO'". Fără îndoială are dreptate. Numai că elipsele sunt permise în limbă, fac parte din materia care se testează la bac, și facilitează comunicarea. A fi tipicar și a insista pe a aminti mereu numele lung al unei reguli sau a alteia și a nu discuta mai degrabă despre aplicarea ei este, în opinia mea, apanajul celor care nu au suficientă flexibilitate în gândire pentru a se plia în funcție de situație. Pot aceștia transmite către elevi abilități care să le încurajeze creativitatea, care să îi atragă către cunoaștere? Părerea mea este că nu, că efectul acestui mod de predare este de fapt opus, încurajează pe semidocți, pe plagiatori, pe indivizii limitați. TVR2 pare a avea însă alte opinii și promovează alte moduri de a face decât cele care mi se par mie interesante.

Asta e, nu putem gândi cu toții la fel. Poate TVR2 are dreptate. Noapte bună!

Etica consiliului şi onoarea României

ÉTIC, -Ă, etici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. 2. Adj. Privitor la etică (1), de etică, bazat pe etică, conform cu etica; moral. – Din fr. éthique, lat. ethicus.

Definiţia de mai sus vine din DEX, ediţia 1998, şi poate fi regăsită pe Dex-online, aici: http://dexonline.ro/definitie/etica. Care va să zică în postarea de față folosesc un mod de citare corect. Folosesc sursa ca mai apoi să dezvolt o idee. O idee mai lungă decât cea enunţată de sursă, dacă mă înţelegeţi. Şi nu folosesc chiţibuşuri avocăţeşti ca să evit sensul corect al legii. Iar acest lucru se petrece pentru că mă refer la etică, carevasăzică la morală, și pentru că știu că imaginea țării mele este imaginea mea, parte din imaginea mea.

În clipa asta România e preocupată de soarta a două personaje: primul ministru şi preşedintele. Oarecum paradoxal, deşi aşa cum o să spun în ultima frază a acestei postări nu e chiar aşa, nu ăştia doi indivizi contează, ci alţii.

Hai să vedem despre ce e vorba: acum câteva săptămâni, în plin scandal Mang, Comisia de Etică a Ministerul Educaţiei este reformată, fiind înlocuită cu alta. Nu e prea clar de ce, dar e clar că acum avem alţi arbitri care să decidă dacă vremelnicul ministru al educaţiei de la Oradea a plagiat sau nu. Aflăm între timp că, în principiu, plagiatul e un sport obligatoriu în catedra cu pricina de la UO, universitate unde altfel există cel puţin un sociolog remarcabil (ştie el cine), dar şi multe acţiuni îndoielnice.

Întâmplarea face ca, doar câteva zile mai târziu să se declanşeze scandalul în care primul-ministru este acuzat că ar fi plagiat timp de 82 de pagini din cele 300 şi ceva ale tezei sale de doctorat. Cu alte cuvinte ar fi furat 25%. Primul ministru e şeful ăluia de a schimbat (ilegal spun unii) componenţa Comisiei de Etică. Evident, suspiciunile planează în aer. E greu de crezut că primul ministru nu ar fi ştiut ce se pregăteşte. În caz contrar ar fi clar că nu are ce căuta ca prim ministru. Să fie oare schimbarea componenţei Comisiei de Etică legată de publicaţiile unei reviste academice care nu se ocupă, aşa cum pare a crede primul ministru, doar cu natura?

La urma urmei nu are prea mare importanţă, exceptându-i însă pe noii membri ai Comisiei de Etică. Universitari, aceştia se trezesc într-o situaţie fantastic de complicată. Sunt chemaţi să repare prestigiul în pericol al unei țări de la periferia Uniunii Europene. Nu tocmai colonie, dar aşa, un soi de Vişeul de Sus, departe de capitală, aproape exotică pentru cei ce nu trăiesc în spaţiul carpato-danubiano-pontic, şi care, evident, nu prea au habar de existenţa unor oraşe precum Constanţa sau Iaşi, ca să nu mai zic de Vinţu de Sus şi Berceni. Dar care aud clar că primul ministru e acuzat de plagiat, că guvernul său a schimbat arbitrul (Comisia de Etică) în timpul meciului şi că acum încearcă să subordoneze Curtea Constituţională (CCR) şi să demită preşedintele. Nu contează dacă acestea sunt adevărate sau nu, dacă CCR e un instrument aservit sau nu puterii, dacă preşedintele e sau nu un autocrat. Tot ce contează e imaginea de ansamblu, care e devastatoare.

Iar ei, membrii proaspăt numiţi ai Consiliului de Etică se trezesc că ei sunt cei ce pot repara sau distruge imaginea ţării. E practic prima şi singura lor decizie care contează cu adevărat, indiferent dacă oamenii pricep sau nu asta. E simplu. Nici nu contează dacă Ponta a plagiat sau. Un verdict de non-plagiat va fi privit din start cu suspiciune şi nu va fi legitim. Ar fi fost firesc ca membrii Consiliului de Etică să îşi dea demisia în bloc imediat ce au aflat ce caz au de judecat. Ar fi fost firesc ca un prim ministru onest să îi ceară ministrul neinspirat al educaţie să repună temporar în funcţiune vechiul Consiliu, pentru a evita suspiciunile.

Nu s-a întâmplat niciuna dintre astea. Acum e vorba de o mână de oameni care trebuie să restabilească onoarea unei țări de la marginea Europei, care indiferent cât de marginal şi minoritar sunt, e şi ţara mea. Dacă Ponta nu a plagiat, e nasol: dacă spun asta, decizia lor e complet nelegitimă, date fiind împrejurările în care au fost numiţi membri în consiliul cu pricina. În cazul acesta ar trebui să îşi dea demisia şi să ceară ei ca vechiul consiliu să judece speţa. Dacă a plagiat e mai simplu: pot spune lumii întregi că Primul Ministru e un hoţ şi că e cazul să îl schimbăm. În ambele cazuri am arăta lumii întregi că suntem onorabili şi am intra imediat în Schengen. Altfel, suntem din nou pe fărașul istoriei.

Încerc să mă pun în pielea unui membru al Consiliului Naţional de Etică. Încep să simt o presiune apăsătoare. E responsabilitatea faţă de ţara mea, faţă de propria mea fiinţă. O decizie greşită înseamnă dezonoare, chiar dacă pentru moment ar duce la mărire. Dacă spun că Ponta a plagiat şi asta e fals, vor ridica pe moment în slăvi, dar voi fi deja un cadavru pentru generaţiile următoare. Voi fi cel ce a adus acuze nedrepte unui prim ministru onest. Dacă primul ministru rămâne în funcţie, ceea ce nu e exclus, am îmbulinat-o de-a binelea! Dacă spun că nu a plagiat şi asta e fals, devin un simplu lingău, iar ţara mea o suburbie fără onoare; când merg la conferinţe internaţionale (parte a meseriei de universitar), se vor uita ăia la mine ca la cea mai josnică specie de pe Terra. Numele meu şi al familiei mele va fi mereu mânjit de suspiciuni. Copii mei vor mereu copii ăluia care a făcut scăpat un hoţ şi a dus ţara de râpă. Asta se va întâmpla şi dacă nu a plagiat şi eu declar asta. Cel mai simplu ar fi dacă a plagiat şi noi decidem că a plagiat… Sau dacă găsim un chiţibuş avocăţesc să zicem că nu a plagiat, chiar dacă ştim că a făcut-o. Asta ar fi legal, dar nu ar fi moral. Moral este ca hoții să fie pedepsiți, indiferent ce portițe lăsa deschise legea din 2003 sau din 1234. Iar morala e cea pe care ar trebui să o apăr aici. Asta dacă ea contează cu adevărat pentru mine. Asta dacă imaginea României contează cu adevărat pentru mine. Asta dacă lumea îşi dă seama că EU, membru al Consiliul Naţional de Etică, sunt cel care trebuie să apere acum onoarea țării mele.

Pentru că, în clipa asta, România depinde decisiv de verdictul unei Comisii de care cvasimajoritatea nu au auzit până în urmă cu trei săptămâni: Consiliul Naţional de Etică. Iar ETICA e o chestie care ne poate confirma prezenţa în Europa sau ne poate trimite undeva departe, acolo unde am mai zăcut câteva sute de ani …

Ies din pielea membrului CNE. Realizez că trebuie să încerc să pun pe membrul acestui consiliu presiunea care să îl ajute să ia o decizie onestă. Şi postez aici. Sper să ajute.

Pentru că societățile, iar România nu face excepție, sunt formate din numeroși indivizi, și nu sunt simple jucării ale unora vremelnic definiți drept Prim-Ministru sau Președinte: România suntem noi toți, nu Băsescu sau Ponta.

Calitate universitară

Fotografia de mai jos surprinde un colţ dint-un poster prezentat la o conferință studențească. Lucrarea a fost considerată suficient de bună pentru a fi plasată la avizierul facultăţii de ştiinţe sociale cu pricina. În colţul surprins în fotografie este indicată bibliografia, compusă din Wikipedia şi trei alte site-uri (site-ul European Values Survey, site-ul World Values Survey şi site-ul European Quality of Life Survey, de unde autorul a preluat tabelele şi graficele din poster).

 

Mă aștept ca la o conferință studențească, lucrările să fie cel puțin de calitatea celor prezentate la seminar. La o facultate serioasă, având o astfel de bibliografie, autorul lucrării ar fi picat fără prea multe ezitări orice examen. Există însă cel puţin o universitate în care se predă în limba română și care, în vara lui 2011 (când am făcut fotografia), considera astfel de lucrări suficient de reprezentative pentru a le pune la avizier.

Între o reglementare „ca pe vremuri” şi school choice

Prin anii 1970, în lume, a început să se discute despre aplicarea principiului alegerii publice în ce priveşte selecţia şcolilor de către părinţi. Era momentul chestionării capacităţii statului de a gestiona competent crearea bunurilor publice. Prinsese deja ideea de a lăsa cetăţenilor mult mai multă libertate de alegere, ceea ce era consonant şi cu denormalizarea stilurilor de viaţă şi accentuarea (postmodernă) a libertăţilor indivizilor de a decide ce îşi doreşte. Cum nu toţi oamenii trebuiau să fie la fel, şi şcolile primare pe care le alegeau putea fi diferite.

Tot pe atunci, în România comunistă, oamenii trebuiau să fie identici şi nu era permis să ai libertate de alegere. În ce priveşte şcoala pe care o aveai de urmat, aceasta se definea strict în funcţie de unde locuiai. Aşa că, prin 1979, mama şi-a făcut o mutaţie fictivă pe o stradă care se chema Miciurin. Habar nu am dacă a plătit ceva celor ce au luat-o în spaţiu, conform actelor. Cert este însă că ea a continuat să locuiască cu noi, iar eu, care de asemenea devenisem locuitor fictiv al străzii Miciurin, am putut merge în clasa I la Şcoala de Aplicaţie a Liceului Pedagogic, unde aveam să fiu coleg cu mai multe persoane care îmi sunt dragi şi astăzi. Eram iniţial 29 în clasă, dar unul dintre noi era mai emotiv, aşa că la insistența învăţătoarei noastre părinţii săi l-au retras şi am rămas 28. Eu locuiam la distanţa cea mai mare de şcoală: cam 4 kilometri: luam autobuzul, ieşeam din oraş, ajungeam în Berceni. Dacă nu mă înşel, dintre noi, cei care eram colegi în clasa I B, doar 1-2 erau de drept arondaţi şcolii cu pricina. Toţi eram un soi de „ilegalişti”, pentru care părinţii fentaseră legile şi ne aduseseră împreună pentru patru ani. Până în clasa a VIII-a am ajuns să fim 40 în clasă (parcă eram chiar 42 la un moment dat?), unii plecând, dar încă şi mai mulţi venind.

După 1990, România a renunţat de facto la legea cu pricina şi până de curând părinţii au avut posibilitatea de a alege la şcoli să îşi trimită copiii. De fapt alegerea nu e tocmai una simplă: în mod firesc eşti constrâns spaţial. Preferi ca al tău copil să meargă la o şcoală din apropiere, unde merg şi alţi copii din vecini, cu care poate merge împreună la şcoală, cu care se joacă, care îi oferă un mediu sigur în care să se dezvolte şi cu ai căror părinţi poţi să te ajuţi reciproc. Pe de altă parte, în majoritatea oraşelor, în cartierele dens locuite (adică mai toate cartierele din oraşele româneşti cu blocuri multe şi fără spaţii verzi), ai în proximitate măcar două şcoli aflate la distanţă egală sau aproape egală. Îmi amintesc că, pe când locuiam în Ploieşti Nord, eram foarte aproape de şcolile 8 şi 25 (aflate gard în gard, nu am priceput niciodată de ce nu constituiau o singură entitate?), dar şi şcoala 24 era foarte aproape de noi. În Bucureşti, când am ales şcoala Irinei, prin preajma casei erau cel puţin 4 cele la care se putea ajunge mergând pe jos.

SUA, Suedia, Finlanda sunt câteva dintre ţările care astăzi folosesc school choice ca principiu de alocare a copiilor în şcoli. Mare avantaj este că determină o implicare mai activă a părinţilor în viaţa şcolii. La urma urmei îi obligi să devină responsabili încă din etapa selecţiei, este firesc să participe mai mult la activităţi şcolare. Dezavantajele sunt multiple:

(1) poţi avea copii care străbat distanţe mari până la şcoală, să zicem 4 kilometri (sic!). Cred însă nu aceasta a fost în mintea legiuitorilor români când au modificat legea educaţiei, impunând arondarea ca principiu atotputernic începând cu 2012. La urma urmei, dacă ai conexiuni bune de autobuz, 4 kilometri sunt uşor de parcurs. V-o spune unul care a făcut naveta cu pricina timp de 4 ani. (apoi ne-am mutat la doar 3 kilometri distanţă de şcoală…)

(2) În plus, poţi ajunge la segregare: concurenţa va duce la selecţie şi şcolile bune vor avea posibilitatea de a respinge elevi din clasele sociale inferioare. Reproducerea structurii sociale va fi extrem de puternică. Sunt ţări însă în care lucrurile se petrec exact la fel chiar dacă şcoala este desemnată exclusiv prin arondarea elevilor. Spre exemplu Germania: aici school choice este tolerat, dar regula este cea a arondării. Prin urmare, când elevii ajung la şcoală, părinţii caută să se mute în cartiere mai bune. De altfel, segregarea rezidenţială este pretutindeni în lume extrem de puternică. Prin urmare, e greu de crezut că a lega copii de glie, aşa cum o făcea regimul comunist ar putea să producă efecte pozitive. Dimpotrivă, cred că efectul este întărirea strategiilor de a evita aplicarea legii. Adesea acestea se transpun într-o chestie căreia i se spune corupţie.

(3) School choice face ca procesul de gestionare a elevilor de vârstă şcolară, a resurselor din şcoli şi a combaterii abandonului şi non-participării să fie mai dificil. Permiteţi să spun că cei care susţin acest lucru au perfectă dreptate. Problema lor este însă că au apărut computerele, care fac ca procesul să fie cam acelaşi, dacă ai idee despre cum să le foloseşti…

Pot fi şi alte dezavantaje. Mai toate pot stârni contraargumente. Cel mai important rămâne însă numărul (2), cel despre care se tot spune că de fapt nu contează. Am început mai sus arătând cum era pe când aveam o astfel de lege şi noi. Am explicat şi care este motivul pentru care astăzi multe ţări lasă părinţii să aleagă şcoala, renunţând la arondare.

Prin noua sa lege a educaţiei, România a făcut o opţiune opusă. Nu ştiu care sunt raţiunile ce au condus la paragrafele respective. Nu a existat o dezbatere parlamentară asupra legii, ci aceasta a fost impusă de sus în jos.

Am mai multe indicaţii colaterale că ar fi de fapt vorba de convingerea că România se află într-un alt stagiu de dezvoltare şi că nu trebuie să aplicăm soluţiile altora, ci trebuie să le construim pe ale noastre, cu mai puţină libertate, că altfel nu putem să dezvoltăm acest sistem slab performant. Cam aşa mi-a zis un ministru care se bătea în piept că este progresist.

Mai cred că e vorba de dorinţa de a reveni la vreme când învăţământul românesc era unul performant. Aşa cum am scris-o, nu cred că acest stereotip are o bază reală: în ultima sută de ani, învăţământul românesc a fost mereu mai puţin performant decât prin alte ţări europene. Puneţi-vă o întrebare simplă: cei care constituie astăzi părinţii majorităţii elevilor, cei care reprezintă generaţia dominantă prin status social în societatea românească, cei care fac legile şi le aplică, cei care sunt profesori şi învăţători, din care sistem de învăţământ or fi răsărit?

În opinia mea, prevederea prin care se renunţă la school choice este interesantă de urmărit ca experiment social. Nu cred însă în capacitatea sa de a produce efecte benefice, o consider retrogradă, şi nu cred că România îşi permite să se joace efectuând experimente din dorinţa de a fi originală sau autoritară…


Alte opinii despre temă: un absolvent al aceloraşi şcoli preuniversitare prin care am trecut și eu.

Doctoranzii lui Watson și BBC Science Focus Romania

[…]am avut doctoranzi foarte buni. Şansa carierei mele a fost că, în loc să lucrez de unul singur, am fost înconjurat de tineri străluciţi. […] mi-a plăcut să am studenţi şi m-am bucurat de reuşitele lor: din vreo 20 de studenţi 2 au luat premiul Nobel.”

Citatul este extras dintr-un interviu cu James Watson, publicat de BBC Science Focus Romania în numărul inaugural (iulie-august 2011), fiind probabil preluat dintr-un număr mai vechi al revistei mamă, aşa cum s-a petrecut cu mai tot conţinutul revistei de altfel.

James Watson vă este desigur un nume binecunoscut :)
Împreună cu Francis Crick a descoperit, în 1953, structura ADN-ului. Avea pe atunci 35 de ani. Imediat i s-a oferit un post la Harvard, au primit premiul Nobel etc. Watson a avut o carieră prolifică, încheiată în 1992, marcată şi de câteva intervenţii controversate. Articolul despre el din Wikipedia este una interesantă.

Am preluat citatul pe de o parte ca să salut apariţia revistei pe piaţa românească, dar mai ales ca să observ câţi doctoranzi a avut Watson în întreaga carieră: 20. Asta înseamnă că a avut timp berechet să lucreze cu fiecare dintre ei, să facă cu adevărat cercetare, să îi lase să înveţe câte ceva de la el.

Aveţi idee câţi doctoranzi are, simultan, un profesor universitar român? Legea îi permitea până de curând un maxim de 15, dar apăreau mereu dispense. Aceasta făcea ca în 15-20 de ani de carieră să se ajungă uşor la un total de peste 100. Conform legii actuale eu estimez că totalul va ajunge undeva între 50 şi 75…


PS. Întreg interviul din Focus ar fi interesant de lecturat pentru universitarii români. Din păcate nu l-am găsit online (site-ul românesc al revistei este pentru moment o dezamăgire, iar numerele mai vechi din arhiva britanică nu sunt disponibile gratuit...). Complementar poate fi văzut şi interviul acordat în 2007 pentru The Guardian, însă acesta abordează mai degrabă alte teme.

Erată şi completare

În numărul Dilemei Vechi care se află pe tarabe zilele acestea, am botezat-o din eroare pe Mollie Orshansky drept Molly Orshansky. :( Îmi fac mea culpa din acest colţ de Internet.


*****

Pe de altă parte, am avut o intervenţie telefonică la RFI, la Punerea pe gânduri, în emisiunea care se ocupă de acelaşi număr din Dilema. Acolo, am început să spun de ce a creşte salariile în învăţământ nu rezolvă problema calităţii acestuia. În emisiune (care se difuzează azi, de la 19 şi un pic), nu era însă timp să dezvolt argumentul respectiv. Aşa că o fac, pe scurt, aici. [WARNING: urmează o postare lungă]

Faptele sunt simple: România este o ţară care are puţini oameni cu calificare universitară. În populaţia adultă, aceştia numără cam 11-12 procente. Sunt şi alte ţări în care e aproape la fel ca la noi (Moldova, Italia sau Macedonia, spre exemplu), dar în majoritatea ţărilor europene, ponderea celor cu diplome universitare este mai ridicată. De exemplu, în Bulgaria este un pic peste 20%, iar în Finlanda pe la 33%. Nu stau să caut datele exacte, le-am pus din memorie, cu ceva aproximaţie. Argumentul este că la noi sunt mai puţini absolvenţi de învăţământ superior decât prin Europa, dar avem mai mulţi ca în Africa.

În al doilea rând, în ultimii 20-30 de ani profesiile s-au reinventat, o parte din ce în ce mai mare a lor solicitând studii superioare. Gândiţi-vă doar la ce se petrece în sectorul financiar-bancar sau în administraţie publică, unde exemplele sunt mai evidente…



Unul dintre miturile societăţii româneşti este că profesorii sunt de calitate slabă. Hai să presupunem că e aşa. Atunci, ai putea dori să îi schimbi cu unii mai buni. Imediat îţi vine în minte soluţia cea mai simplă: creşti salariile în învăţământ şi dintr-o dată sar pe tine zeci de potenţiali profesori de o calitate senzaţională care vor să intre în sistem.

[hai să zicem că rezolvăm cu costuri minime obstacole de genul: cum faci să îi dai afară pe cei slabi, sau cum stabileşti care sunt cei slabi ș.a.m.d.]

Acest val de oameni destoinici care vrea să intre deodată în învăţământ vine însă şi el din alte sectoare, pe care le părăseşte pentru salariile atractive din învăţământ. Ce vor face atunci angajatorii? Simplu, vor creşte salariile. Unde ajungem? Păi tot la situaţia iniţială, la care se mai adaugă şi ceva inflaţie.

Asta nu înseamnă că spun că în învăţământ sunt salarii strălucite. Pur şi simplu, creşterea lor nu rezolvă problema lipsei de forţă de muncă.

Hai să fac o analogie cu fotbalul: să zicem că eşti antrenorul şi ai la dispoziţie un lot de 20 de jucători. 11-12% dintre ei sunt foarte buni (ponderea este identică cu cea a absolvenţilor de universitate în totalul populaţiei adulte din România). Asta înseamnă că ai 2 care pot juca strălucit pe orice post: îl pui pe unul portar şi pe unul vârf. Primul se asigură că nu primeşti goluri, iar al doilea că dai goluri dacă ai ocazii. Problema este însă că primul nu poate să facă mare lucru de unul singur dacă nu are şi fundaşi buni, iar al doilea are nevoie de mijlocaşi ca să aibă de unde primi mingea. La fel e şi cu societatea: dacă îi pui pe cei buni într-o parte (să zicem că în învăţământ), dăunezi imediat celorlalte sectoare (de exemplu în bănci sau în ITC).


Prin urmare ai nevoie să găseşti calea prin care să îi forţezi pe toţi să se profesionalizeze. În opinia mea, afirmată destul de frecvent, această cale este masificarea largă a sistemului educaţional. Nu mă deranjează dacă toţi merg la facultate: acest lucru creează presiune pe piaţa forţei de muncă, silită apoi să cearnă şi să selecteze în poziţiile importante oameni cu adevărat capabili, chiar dacă învățământul de care vorbim are o calitate slabă. Apoi, suplimentar, aș încuraja atragerea de migranți bine educați, din țări încă și mai prăpădite decât România: uzbeci, turci, georgieni, mongoli, nigerieni... Aceasta ar asigura accesul la o forță de muncă deja educată, atrasă de faptul că România este o țară mai modernă, din UE...

Pe de altă parte, nu uitaţi şi altceva: principalul determinant al rezultatelor învăţământului românesc îl constituie, aşa cum se întâmplă peste tot în lume, calitatea celor deprinse în familie. Aceasta este dependentă de nivelul de educaţie al părinţilor. Vă amintiţi cum ziceam mai sus că stă România în comparaţie cu Europa?

[Ieri eram la şedinţa cu părinţii de la şcoala unde merge Irina în Köln. La final Mălina m-a întrebat câţi învăţători şi profesori din România pot fi la fel de cursivi şi pot face la fel de bine prezentări PowerPoint. Eu am opinat că întrebarea corectă este câţi profesori universitari români sunt capabili de aşa şi, mai mult decât atât, câţi părinţi români au cursivitatea respectivă şi capacitatea de a formula fraze logice bine articulate. Aici se vede din plin diferenţa: Germania are cam 21-22% adulţi cu studii superioare – puţin în comparaţie cu Anglia, cu Franţa etc., iar abandonul prematur nu este mai mare de 2-3%. La noi abandonul prematur (ponderea celor din generaţiile curente care nu fac mai mult de 8 clase), atingea până de curând 19-20%. Ultima cifră pe care am văzut-o cred că indica doar 16%. Iar acest lucru, cu educația puțină a românilor, se întâmplă de câteva zeci de ani, nu este tocmai o depreciere postcomunistă. Iar părinții de care vorbeam mai sus sunt oameni, la fel ca și profesorii din învățământ, fie el universitar sau preuniversitar...]

Rezultatele la BAC: oare aşa să fie??

Ca şi anul trecut, intrigat de cifrele raportate de presă in ce priveşte Bac-ul, am repetat analiza promovabilităţii privită din perspectiva mai largă a ce se întâmplă cu generaţia de referinţă.

Cu alte cuvinte m-am uitat nu doar la câţi au promovat din total înscrişi, ci şi la raportul dintre numărul de reuşiţi şi câţi sunt la vârsta de Bac. Acum e complicat, dat fiind că unii încep şcoala la 6 ani, alţii la 7, alţii chiar la 8. Cei care încep şcoala la 7 ani sunt mai mulţi, aşa încât am decis să fac raportări la dimensiunea acestei generaţii (vezi tabelul).

Importantă este însă şi relaţia cu numărul celor înscrişi. O parte din aceştia pot proveni dintre cei ce au picat în anii anteriori, prin urmare datele ar trebui analizate în dinamică.

Nu am timp să intru în multe amănunte, aşa că pun direct rezultatele analizei. Mai întâi, în tabel, prezint cifrele, valide pentru sesiunea din vară a Bac-ului începând cu 2004 şi până în 2011. (click pe tabel pentru a vedea mai bine imaginea!)

*numărul celor ce erau în viață la recensământul din 2002
**sursa: calcule proprii pornind de la http://bacalaureat.edu.ro. Am luat în calcul doar sesiunea de vară a bacalaureatului.

Tabelul confirmă deteriorarea sesizată de presă. E posibil însă ca aceasta să aibă o altfel de explicaţie. Hai să vedem câteva grafice.

Observaţi o relaţie? Hai să o vizualizăm mai bine în al doilea grafic:

La rate mari de înscriere la Bac, se pare că rata de promovabilitate scade (e firesc: se înscriu mulți, indiferent de nivel, deci crește probabilitatea de nereușită).


Şi acum şi mai clar:

După cum se vede, R² este enorm, relaţia este extrem de puternică. Contează prin urmare enorm câţi s-au înscris, mai ales că o bună parte dintre înscrişi ar putea proveni dintre cei ce au picat în sesiunile de bacalaureat din anii precedenţi.

Când raportul dintre generația anterioară și cea curentă este mai mare pare a apărea un efect negativ suplimentar (confirmat de analiza multivariată, pe care nu o prezint aici, dar care oricum trebuie luată cu precauție dat fiind numărul mic de poncte pe care bazez estimarea).

Concluzia este simplă: aparenta scădere a performanţei la bac este posibil să fie consecinţa unei combinaţii dintre numărul de înscrişi şi numărul de picaţi din anii anteriori. Pentru aceasta ar fi însă util să vedem care este promovabilitatea celor proveniţi din generaţia de absolvenţi curenţi și cum variază ea de la un an la altul. Astfel de date sunt disponibile în bazele de date ale ministerului, însă cel puţin momentan eu nu am acces la acestea.

Prin urmare cred că, înainte de a ne repezi cu capul înainte aşa cum că o fac zilele acestea media, politicienii şi responsabilii guvernamentali, nu ar fi rău să analizăm mai bine situaţia şi apoi să tragem concluzii. Senzaţia mea este că de fapt rezultatele din 2011 ar putea fi cam la fel de proaste ca în toţi cei 7 ani precedenţi, dar e posibil să existe un ușor trend descrescător. Fără date însă, nu am cum verifica această ipoteză mai mult decât am făcut/o mai sus.

Sociologia & bacalaureatul 2011

Am fost tentat să comentez despre subiectele de la Bac de la română, sau mai exact despre ceea ce presa a considerat a fi perle. In unele cazuri tratarea drept perle a unora dintre răspunsuri mi se păruse a fi doar un normativism dus la extreme sau dovada certă a respingerii creativităţii. Am zis însă nu o fac, nepricepându-mă la limba română.

Mi se pare însă util să comentez un pic despre subiectele de la sociologie…

La subiectul I trebuia spus dacă unele afirmaţii sunt adevărate sau false. Prima afirmaţie este tratată de către barem drept adevărată:

„1. Esantionarea este tehnica prin care devine posibilă elaborarea de concluzii despre o populaţie, investigând doar o parte a acesteia.”

Eu aş zice că poate fi la fel de bine falsă: prin eşantionare selectezi o parte a populaţiei. Dacă eşantionul este probabilistic, atunci prin inferenţă statistică poţi elabora concluzii despre populaţia din care a fost extras. Altfel, poţi spune că poate o fi la fel şi în populaţie, dar nu ai cum garanta acest lucru. Prin urmare, în opinia mea, afirmaţia putea fi şi falsă, şi adevărată.

„2. Familia poate contribui la perpetuarea sau chiar la depăsirea unor standarde, atunci când aceasta îsi îndeplineste funcţia de socializare.”

Afirmaţia aceasta m-a surprins. Să fie oare şi familii care nu îndeplinesc funcţia de socializare? Oare „standarde” are sens de „norme sociale”? Hm, trebuie să mă gândesc la întrebarea cu pricina!

„5. Scopul unui partid politic este obţinerea sau influenţarea puterii guvernamentale.”

Afirmaţia este clară şi, aşa cum indică şi baremul, este adevărată. Vroiam să remarc aici că „guvernamental” nu referă aici doar guvernarea centrală, ci o poate referi şi pe cea locală sau federativă, transnaţională etc. (europeană, de exemplu).


„6. Principiul separării puterilor în stat este specific totalitarismului.” Pentru enunţul 6, transcrieţi cuvântul/sintagma care determină caracterul eronat al enunţului, realizând totodată si înlocuirea cuvântului/sintagmei, astfel încât enunţul să devină adevărat.

Baremul spune că se punctează orice variantă corectă, oferind ca exemplu înlocuirea „totalitarismului” cu „democraţiei”. Atrag însă atenţia că era corect să înlocuieşti şi „separării” cu „neseparării”.


Un alt subpunct al subiectului I, precizează:

„B. Precizaţi două consecinţe ale procesului de integrare, ca proces social.”

Subiectul care urma face referire la „integrarea socială a copilului”. Mie îmi trecuse prin minte „integrarea migranţilor” (concept destul de dezbătut în literatură şi adesea contestat ideologic), incluziunea socială şi integrarea europeană. Sunt curios cum s-o fi notat. Baremul nu face referiri la aşa ceva. Mă întreb însă de ce s-o fi optat pentru o definire atât de vagă a întrebării?



În subiectul III apare cerinţa:

„2. Enumeraţi două caracteristici ale grupului de similaritate sau de egali.”

Pentru „grupul de egali” am identificat rapid o adaptare autohtonă (destul de neinspirată, în opinia mea!) a conceptului de „peer-group”. Mă întreb de ce nu ne străduim să ne îmbogăţim limba, preluând termenii aca atare, acolo unde româna nu ne ajută, dat fiind vocabularul mai restrâns?

Am avut destule dificultăţi să înţeleg ce înseamnă grup de similaritate. Am făcut prin urmare apel la o parte din „grupul meu de egali”. Am întrebat ce înseamnă conceptul pe patru dintre colegii mei de generaţie, provenind din centre universitare diferite, aleşi astfel încât să fi fost şcoliţi şi în România şi prin Vest, să fie activi cu publicaţii, şi să fie relativ influenţi în comunitatea sociologilor. Mai toţi şi-au dat cu presupusul, ca şi mine, despre sensul termenului. Cel mai probabil el face parte dintr-o zonă a sociologiei care ne este străină şi nu este parte a vocabularului obişnuit al ştiinţei pe care ne străduim să o practicăm.



Concluzia mea, după această rapidă investigare a subiectelor de sociologie de la Bac, este simplă: subiectele sunt interesante şi relevante pentru ştiinţele sociale, la modul general. Sociologii din România ar trebui însă să fie mai atenţi cu modul în care sunt formulate acestea. Calitatea lor, precizia, claritatea contribuie la structurarea reprezentărilor asupra sociologiei și a sociologilor. Prin urmare, unele mici stângăcii, precum cele observate mai sus pot afecta pe termen scurt mediu şi foarte lung imaginea întregii comunităţi…

Notă: am salvat pe hard subiectele şi baremul. Dacă nu funcţionează linkurile, nu ezitaţi să mi le cereţi.

Banii, educaţia şi formatorii

Am scris destul de frecvent despre cum România are o forţă de muncă slab instruită şcolar și care nici nu e preocupată de a se perfecţiona.

O parte din fondurile europene ţintesc să rezolve a doua parte a problemei, căutând să sprijine formarea continuă. Acronimul POSDRU este familiar cu siguranţă mai tuturor celor ce ajung pe acest blog. Mulţi de altfel au câştigat, ca şi mine, bani buni din implementarea unor astfel de programe, finanţate pe trei sferturi din bani europeni și 25% de la bugetul naţional. Unii chiar au devenit traineri și ajută adulţii să îşi crească nivelul capitalului uman.

O parte dintre ei câştigă sumele despre care vorbeşte Ziarul Financiar: 2-3000 de Euro net, pe lună.

Mie unul mi se pare că este absolut firesc să avem astfel de formatori, este absolut necesar să îi plătim bine și este obligatoriu să avem mai mulţi adulţi care continuă să înveţe și după ce îşi încheie educaţia formală. Am scris despre astfel de lucruri de prin 2000.

Cu toate acestea nu mă pot opri să nu observ un lucru simplu: Educaţia adulţilor urmează adesea celei universitare, căreia îi este superioară ca nivel de sofisticare. Evident, acest lucru nu este întotdeauna valabil: poţi avea formare continuă a unor adulţi ce au absolvit doar gimnaziul și pe care îi ajuţi să se recalifice. Să zicem prin urmare că, în linii mari avem o rută (PostFac) de formare ce succede cronologic facultăţii și una (LowLLL) ce se referă la formarea celor ce nu au absolvit cursuri universitare.

În mod firesc, (PostFac) necesită competenţe superioare formării universitare. Prin urmare cei care sunt formatori pe acest segment ar trebui să satisfacă standarde superioare nivelului de lector, nu-i aşa? Deci ar trebui să aibă măcar doctorat și ceva publicaţii ştiinţifice. Mă înşel eu sau în prezent nu există o astfel de condiţie? Cu alte cuvinte, un profesor universitar, coordonator de doctorat, câştigând dintr-o singură normă cam jumătate din ceea ce poate lua un trainer, ar trebui să îndeplinească criterii de performanţă superioare.

Dacă privim la celălalt caz extrem, acolo lucrurile sunt și mai simple: nici măcar nu mai apare nevoia de a avea standarde, dat fiind că discutăm despre un nivel de calificare inferior. Cu alte cuvinte, normal ar fi ca şi salarizarea să fie mai redusă decât cea a unui lector (cam 3-400 de euro net, pe lună, dacă nu mă înşel).

În contextul curent, rămâne validă o singură concluzie: ordinea curentă a recompenselor acordate muncii reflectă fidel principiul votat în ultimele alegeri – „avem nevoie de bucătari, nu de filosofi”. Dacă ar fi ca un tânăr licean să îmi spună că ar dori o carieră academică, l-aş sfătui prin urmare fără să ezit: „Go West! şi fă asta încă dinainte de faculate!”.

Despre educaţia românească: promo

Uite un promo, la câteva postări despre sistemul educaţional românesc:

La iniţiativa lui Gabriel Bădescu, el, Robert Reisz, Adrian Hatos şi cu mine, am postat câte ceva pe cogitus.ro.

Robert Reisz postează lucruri interesante, despre educaţie, şi aici.

Learning for the present!

Am vorbit zilele trecute despre limba existentă în textele propuse la lectură de către programa de clasa a II-a. Remarcam cu acel prilej anacronismul expresiilor folosite, dar şi relevanţa redusă a acţiunilor propuse.

Hai sa vedem acum ce fel de valori insuflă aceleaşi trei lecturi pe care le foloseam ca exemplu, și care reprezintă lecţii consecutive în programa de limba română amintită:

În Piatra Piţigoiului de Tudor Arghezi, păsările migratoare îmbătrânesc și nu mai pot ajunge în țările calde. Atunci își fac un castel în care să locuiască. Acum, dacă tot dispun de un palat, piţigoiul merge la o regină și îi fură piatra preţioasă. Piatra are proprietatea de a întineri fiinţele. Toate păsările întineresc și reîncep migraţia, iar palatul rămâne. Reginei i se dă o copie după piatră, capabilă să îi întinerească pe ea și pe rege, dar nu și pe supuşi. Supuşi mor, regele și regina rămân singuri. Morala: dacă e util pentru tine şi ai tăi (şi ai şi palat), poţi fura liniştit, fără să îţi pese de ceilalţi.

În Ciuboţelele ogarului, de Călin Gruia, iepurele, sărac, se duce la iarmaroc să cumpere ciubote. Pe drum se întâlneşte cu ogarul, care are și haine groase, și, mai ales, ciubote noi. La îndemnul ogarului înnoptează la un han, unde îşi iau de mâncare, deşi iepurele nu ar prea vrea. Ogarul mănâncă aproape tot, dar îl forţează pe iepure să plătească spunând că el nu are bani. Iepurele rămâne fără bani de ciubote, aşa că, peste noapte, fură ciubotele cele noi ale ogarului. Morala: dacă e util pentru tine şi ai fost înşelat în prealabil, e legitim să îndrepţi nedreptatea furând.

În La scăldat, de Ion Creangă, mama îl roagă pe Nică să stea și să legene copilul că ea munceşte, iar tatăl e la câmp. Cum e însă o zi frumoasă, Nică o tuleşte la scăldat. Mama vine după el, îl strigă, dar fiindcă acesta nu aude, îi fură hainele, lăsându-l să vină acasă în fundul gol. Pe drumul spre casă, Nică trece prin câteva curţi, din care aflăm că obişnuieşte să şerpelească din când în când câte un fruct. La sfârşit, mama și Nică se împacă. Morala: (1) ca părinte e legitim să îi dai lecţii copilului făcându-l de râs în faţa celorlalţi; (2) ca și copil e legitim să furi din când în când câte ceva, mai ales dacă ţi-e foame sau tu nu ai obiectele respective.

Dacă ar fi fost vorba de furat doar în unul din texte, mergea să zici că e una din numeroasele întâmplări despre care e bine ca cei mici să înveţe că există. Altfel, ţinând cont că vin din epoci diferite, și că au fost selectate ca modele pentru o vârstă încă fragedă, ele par a transmite un mesaj mult mai clar, trimiţând către o stabilitate comportamentală de-a lungul secolelor care e de-a dreptul remarcabilă.

Fără îndoială, cele trei texte pregătesc corect copii pentru societatea românească de astăzi, deprinzându-i cu comportamentele de succes. De aici eficienţa deosebită a învățământului românesc!

Întrebarea care se pune este însă cât timp ne vom mai dori să locuim într-un astfel de mediu şi câţi dintre noi vor mai emigra...

Living in the past

Sumani, curăluşă, chimeri, tăsma, să nividească, drugi de canură, clacă de dezghiocat păpuşoi, răchiţică, sovârv, dumbravnic, sulfină, straie, tologit, gliganul, ştioalna, huştiuliuc, moronul, coropcarule, hudiţă, zăpsise, pere sântilieşti, răspintenele unui drum, stocit, chipos, coblizan, mi te-ai lehămetit de la inimă, să te înzilească, zăbun, comanac, călindar, să se simtă juraţi, talaze, umbla ca o băşică umflată, părete, ibrişim, dăsag, burduşe.

Aţi înţeles cuvintele astea nu-i aşa? Le folosiţi zilnic, de altfel. Hai, poate nu zilnic, dar măcar aşa, o dată pe lună. Sau poate o dată-n viaţă?

Le-am selectat din ultimele trei lecturi obligatorii ale Irinei, conform programei de clasa a II-a (iniţial am crezut că manualul a fost prost ales, dintre mai multe manuale alternative, dar la investigaţie sumară se pare că acele lecturi sunt în mai toate manualele, deci provin din programă).

Textele cu pricina au fost scrise în urmă cu aproximativ 150 de ani (Ion Creangă, La scăldat), respectiv acum 50-60 de ani (Arghezi - Piatra piţigoiului, Călin Gruia - Ciuboţelele ogarului).

Cuvintele sunt aşa cum sunt. Topica frazei este şi ea alta decât cea de azi. În plus, realitatea descrisă de acele poveşti este, aşa cum discutam azi cu Mălina, complet nerelevantă. Unde naiba mai găseşti azi iarmaroace aflate la mai mult de o zi distanţă, astfel încât să ai nevoie să dormi la han atunci când mergi ca să îţi cumperi ciubote?

Irina spuse: „Nu am înţeles aproape nimic din limba asta! E scris în porceşte! O limbă absurdă!”

Sunt perfect de acord cu ea. O alegere absurdă, aşa cum e şi mintea celor care au făcut programa, sărădui li s ar hainele şi acoperi-li-s-ar pălăriile cu tasmale, pe când vor căuta ca idioţii cuvintele cu pricina în DEX ca să le poată explica textele copiilor şi nepoţilor lor!

E util să mai spun şi că Irina foloseşte adesea „absurd” în sens de „prost, stupid”. Am întrebat-o şi mi-a spus că „am vrut să zic că e prost scris”. Nu pot să îi zic „e prost ales de cei cu programa”, fără să îi nărui din încrederea în şcoală. La urma urmei îşi dă şi ea uşor seama că ce e în manual nu are aproape nimic de a face cu limba contemporană.

Ce să îi spun? Că de aia nu suntem în stare să comunicăm între noi, că în loc să învăţăm limba de azi, ne dăm cu stângul în dreptul silabisind cuvinte de acum 150 de ani? Că ignorăm constant că lumea se schimbă? Că vrem să trăim mereu în istorie? Că alegem, ca societate, să nu privim realitatea în faţă, la fel cum preferăm să ne spunem mereu că românii sunt deştepţi, educaţi, geniali, ospitalieri, toleranţi, umani, dezvoltaţi, mereu independenţi, câştigând toate războaiele, ignorând dovezile certe că toate cele de mai sus sunt simple mituri? Să îi spun că astfel de lucruri sunt promovate prosteşte de oameni ce refuză să părăsească mediocritatea şi vor cu tot dinadinsul ca şi noile generaţii să continue să trăiască în trecut, negându-le complet şansa de a îşi făuri un viitor?

Noua şcoală (preuniversitară)?

Societăţile au dezvoltat şcoala, aşa cum o ştim noi, cu sute de ani în urmă. De atunci, aproape că nu au apărut schimbări. Cel puţin nu schimbări majore, de structură, de forme ale educării.

Oamenii însă nu mai sunt aceeaşi. Trăiesc mai mult, mai bine, vor să ştie mai multe, petrec mai puţin timp muncind, dar produc infinit mai multe lucruri. Societăţile s-au schimbat, trecând printr-un proces dens de individualizare. Astăzi, mulţi dezvoltă şi manifestă nevoi aparte, specifice lor, greu de satisfăcut prin activităţi de grup, mai ales atunci când grupul este mai mare.

E greu astăzi pentru un profesor să ţină laolaltă 20-25 de adolescenţi, fiecare cu dorinţa sa de a se afirma, de a se manifesta, de a nu se supuse unei ordinii normalizatoare. Acest lucru se petrece în mai toate societăţile.

Ceea ce înseamnă că există o presiune deosebită către schimbare. Ea se îndreaptă asupra unei instituţii – şcoala – conservatoare prin esenţa ei şi prin tradiţia de a se menţine ca liant al societăţii, ca punct de coeziune.

De schimbat, se va schimba. Până acum, ţările dezvoltate au reacţionat crescând mereu calitatea cadrelor didactice. Mai multă şcoală absolvită de aceştia, pregătirea continuă, şi concurenţa pentru a deveni profesor (prin masificarea învăţământului superior) au fost pârghiile. Ele au condus către profesori mai deschişi la minte, mai bine mobilaţi pentru a face faţă presiunii elevilor, inteligenţei în creştere a acestora. S-a adăugat scăderea continuă dimensiunii clasei.

Aceasta se dovedeşte însă insuficient. Întrebarea care se pune cu acuitate astăzi este legată de următorul val de schimbări. Cum va fi el? Va însemna renunţarea la normativitate? Ne întoarcem către homeschooling? Creştem masiv costurile unitare (i.e. pe cap de elev) în sistemele publice, micşorând numărul de elevi pe profesor? Renunţăm complet la sistemele publice? Angajăm roboţi (ieftini, eficienţi, umani? Renunţăm complet la predat şi trecem la „învăţat”, transformând profesorul într-un soi de consilier al elevului, cel care decide, împreună cu părinţii, încotro vrea să îşi direcţioneze educaţia? Ce facem cu diferenţele dintre clase sociale? Ce facem ca să asigurăm „şanse egale” copiilor ai căror părinţi sunt mai puţin educaţi?

Aparent, astfel de întrebări sunt departe de spaţiul românesc. Aici abia ne punem întrebarea legată de calitatea cadrelor didactice. Acesta nu înseamnă însă că trebuie să ne asumăm cu resemnare înapoierea. Dimpotrivă, e cazul să o recunoaştem deschis şi să încercăm să facem acei paşi care ne permit să ardem etapele…