Textul acesta s-ar putea chema "povestea celor trei povești". Dar am ales trei povești oarecare din noianul de povești posibile, prin urmare nu numărul lor e important.
S-ar putea chema „New religion”, pentru că vorbește despre cum într-o cultură tradiționalistă tendințele postmoderne sunt implementate ... anti-postmodern. Dar până la a explica acest mic amănunt e cale lungă, explicația apare abia pe la finalul textului.
Ar putea avea un nume sexy, care să atragă, în spiritul presei de la voi: „Vai, ce ne fac ăștia!”. Numai că ăștia suntem noi și nu ne facem ceva rău, ci doar evoluăm, cu hopuri și suișuri, iar textul acesta este departe de a condamna pe cineva. Dimpotrivă, se uită cu duioșie la încercările societății românești de a se schimba pe ea și pe fiecare dintre noi. Și la cum fiecare din noi se schimbă, dar se dezbară cu greu de vechile metehne.
Iar scopul exact al textului, îl voi desluși abia la final :)
Prima poveste: Decembrie 1989
În decembrie 2020 a circulat din nou printre noi filmul de 3 ore al celor de la Recorder, realizat în 2019 și dedicat celor 30 de ani de non-comunism. Documentarul este muncit. Sunt trei ore de imagini și interviuri. Analiști de tot felul, din cei ce apar la TV, oameni politici, o mulțime de figuri ce au definit România, care își spun opinia despre diferite momente din ultimii 30 de ani. O reprezentare echilibrată a opiniilor din varii colțuri ale ringului politic. Jurnaliștii au muncit, au depus muncă de documentare, au adunat o grămadă de material. Totul făcut profesionist. Sau aproape profesionist, fiindcă apare și o voce din off, cea care dă structură materialului. Iar acea voce din off este ... părtinitoare, caută mereu un vinovat, și îl identifică partinic.
Așa cum spuneam, documentarul este echilibrat ca surse, merge spre standarde ridicate, standarde contemporane. A căuta vinovați și a-i înfiera este însă tipic tradiționalismului. E acea lume în care cineva trebui mereu tras la răspundere, în care lucrurile nu pot fi doar pentru că sunt. Fără îndoială, e util să cauți mecanismele ce au condus la perpetuarea subdezvoltării în acești 30 de ani. Doar că documentarul era menit a documenta perioada. Autorii sunt totuși de parte de a avea expertiza sau de a fi fost însărcinați cu o misiune justițiară ...
Povestea a doua: fluieratul în biserică
„Eu când vreau să fluier, fluier” s-a acoperit cu laudele criticii și aprecierea privitorilor și a luat un Urs de Argint la Berlin. Filmul marchează dimpreună cu altele ascensiunea unei generații de cineaști români ce a ajuns până la Palm d’Or, pe baza unei politicii a statului român ce a investit masiv în film. Investiția poate fi chestionată, aprobată, respinsă, încurajată, în funcție de poziționarea ideologică, dar acest lucru este mai puțin important.
O investigație a DNA a relevat nereguli (serioase) în alocarea banilor către o serie de filme ale generației amintite, atrăgând atenția la nereguli legate de alocarea banilor. „Eu când vreau să fluier, fluier” este printre filmele suspecte de a fi atras practici nelalocul lor. Dosarul de aproape 200 de pagini nu pare a spune nimic despre calitatea filmelor, ci este preocupat de un prejudiciu de 9.6 milioane de Euro pentru anii 2010-2013. Pare multișor. E cam o treime din bugetul pentru granturi de cercetare al UEFISCDI pe 2016.
G4Media, conform unor prieteni care citesc multă presă românească și în care am încredere, este o platformă de calitate comparativ cu media românească. În vara lui 2020, G4Media a publicat un text despre investigația DNA. Efortul de documentare este remarcabil: jurnaliștii citesc dosarul, studiază ce scrie în lege, prezintă cele constatate, intervievează câțiva regizori implicați. Dacă nu ați observat încă distorsiunea e probabil datorită faptului că nu am relevat alte părți din context: sunt articole în media care acuză DNA că face jocuri politice sau că aberează „din neînțelegere, prostie, ignoranță sau cu rea credință” (România Liberă). EuropaFM și Evenimentul Zilei preiau pur și simplu știrea de pe G4Media. ProTV acționează independent, specifică incriminările DNA și intervievează pe Eugen Șerbănescu, principalul incriminat. Cu un an mai devreme procedaseră similar și Hotnews și Digi, recurgând la simpla intervievare a unui regizor.
Nici una din sursele de mai sus nu se ridică la standardele G4Media,dar toate fac același tip de joc: nu se solicită niciun interviu, nicio lămurire celor de la DNA. Pur și simplu pare că a te întreba dacă a fost ceva în neregulă cu acele filme și cu acele aproape 10 milioane de Euro este echivalentul fluieratului în Biserică. Culmea este că, pe portalul celor de la G4Media unul dintre procuri pare a lăsa o replică, observând că articolul ar fi folosit părtinitor observațiile din dosar, dar comentariul nu primește un răspuns de la jurnaliști.
Pe scurt, în contextul de mai sus, avem de a face cu același efort de a aduce actul profesional în actualitate, pus însă în umbră de dificultatea de a fi reflexiv cu privire la un produs de valoare, precum producțiile cinematografice beneficiare. Aparent este un soi de „scopul scuză mijloacele”, dar mai degrabă este același reflex tradiționalist prin care nu poți contesta o autoritate absolută: valoarea filmelor în cauză.
Povestea a treia: dezvoltarea personală
Povestea a treia este din cu totul alt film. Atenția oamenilor pentru dezvoltare personală este de dată recentă, la scară istorică. Ea a apărut în cursul unui proces în care nevoile materiale nu au mai fost dominante și oamenii au început să se preocupe de propria ființă, de autocunoaștere și auto-exprimare.
În prim plan au venit trăirea prezentului, a avea relații sănătoase, a-ți asuma propria cale, a comunica, a te preocupa de ceea ce îți aduce bucurie, a te dezbăra de traumele trecutului, adesea declanșate în copilărie.
Lucrurile sunt simple, nimic complicat. Le poți așeza pe un tipar auto-reflexiv, prin care să accepți că astfel de linii directoare ale vieții sunt comune tuturor, și fiecare își poate urma propria cale. Le poți adopta reflexiv, chestionându-le permanent, în spiritul paradigmei postmoderne în acre au apărut. Sau le poți absolutiza, identificând „vini”, „răni”, „traume” în toți cei din jur, în spiritul tradiționalismului culturii în care o bună parte din noi am crescut.
Această ultimă abordare este în fapt inflexibilă și anulează tocmai esența dezvoltării personale, conducând la închistarea pe o direcție ce respinge posibilitatea de a te dezvolta pe deplin, stabilind limite imuabile și vini ale celorlalți. Dar o astfel de abordare este consonantă cu tradiționalismul, cum deja am afirmat-o. Și înseamnă a prelua non-critic ceea ce literatura de popularizare a dezvoltării personale propovăduiește, a prelua acele lucruri așa cum construiești o nouă religie, monoteistă, în care nu încap îndoieli asupra adevărului suprem, în care nu există nuanțe între negru și alb (iar albul e dat de preceptele dezvoltării personale) și în care în fapt există vini implicite.
Elementul comun
De aici și punerea laolaltă a acestor trei povești. Primele două sunt simple, palpabile, verificabile. Am căutat să prezint mai întâi faptele, apoi propria mea interpretare reflexivă asupra lor. A treia este prezentată mai pe scurt, și doar la nivel ipotetic. Am în minte destule exemple concrete, pornind de la care am construit argumentația. Ele nu sunt însă testabile în acest scurt text de dat cu părerea. O pot face, folosind date, și o voi face. Până atunci am decis să lansez aici ideea, sperând în a primi comentarii, spre a rafina acest început de idee personală.
Să fie clar: eu cred că sunt legitime toate elementele promovate de abordarea dezvoltării personale așa cum e ea înțeleasă în contemporaneitate. Le promovez fără ezitare. Spun doar că esența lor este de a le aborda reflexiv. Altfel, asistăm la o dezvoltare incompletă, în care este viciată însăși partea esențială, cea de înțelegere personală a lumii și de dezvoltare personalizată. La fel se petrec lucrurile în primele două povești: profesionalismul de admirat din spatele încercărilor de acolo este viciat de tendințele spre tiparul tradiționalist cu care suntem prea familiari.
Pentru mine, toate poveștile de mai sus sunt de înțeles și marchează, așa cum am afirmat de la început, o transformare a noastră ca oameni și a societății românești ca întreg. Ele povestesc despre o societate și niște oameni care vin dintr-o cultură tradiționalistă și se confruntă oarecum subit cu o lume mai degrabă postmodernă și au de făcut față tensiunii de a arde etapele. Unora li se pare că poate viața curge prea iute și caută să o stăpânească punând, paradoxal, limite tocmai propriei dezvoltări, pe care aproape că o zădărnicesc...
Aș fi curios să văd reacții la aceste idei simple. Vă rog să le luați cu precauția că nu am avut timpul de a pune totul pe hârtie și cu îngăduința că cele de mai sus reprezintă abia o primă versiune complet nerafinată a ceea ce sper să devină un mod mai complex de abordare și înțelegere a lumii noastre.
