De ce universitatea chiar arată ca viața reală ...

Universitatea are scop să ajute studenții să se integreze în viața obișnuită. Mai jos explic de ce a plagia, a nu respecta regulile constituie o abatere gravă de la acest scop.



Am povestit acum câteva săptămâni despre cum arată povestea plagiatului la studenți. Și am explicat care e poziția mea. Același tip de explicație l-am repetat la curs, ca să fie clar ceea ce era deja scris în descrierea temelor pe care le propusesem.

„Bună ziua.
Ce trebuie să fac pentru a trece la această materie?”

Povestea devine însă complexă când apare un al doilea plagiator. Domnia sa trimite primul proiect cu trei luni întârziere. Eu îl corectez în mai puțin de 24 de ore, în week-end, ținând cont de fapt că avea în ziua respectivă deadline la proiectul al treilea! Constat plagiatul, cu un gust critic discutabil: copiase o frază după cineva care susține că instituțiile culturale fac parte din sistemul de învățământ. De la această afirmație mi s-au declanșat alarmele...

Dar mai bine vă spun în ce constă proiectul: au de comparat între ele niște țări. Iau datele de pe net. Din surse pe care li le-am dat și au de comentat diferențele observate. Plagiatul e practic imposibil și inutil. Au de scris însă la început 1-2 paragrafe în care să justifice de ce iau indicatorul pe care îl aleg. Acolo excelează cei doi plagiatori: pac-țac au luat o chestie de pe net și au primit 0 puncte.

Proiectul al doilea constă în a reface prima parte în urma comentariilor primite și să mai adauge o bucățică. Ar fi trebuit predat imediat după Paște! Proiectul al treilea este refacerea textului în urma comentariilor, scurtarea sa, astfel încât să fie foarte sintetic, și adăugarea unei alte părți.

Se adaugă apoi o parte legată de participarea activă la cursuri, inclusiv pe forumul cursului și asta e nota.

Toate aceste condiții au fost clare de la bun început, exceptând faptul că proiectul al doilea ar fi arătat altfel dacă nu intervenea Covid19.

Domnul student de care am pomenit în debutul acestei postări, adică al doilea cu plagiatul, a ignorat instrucțiunile de scriere a proiectului, a trimis cu 3 luni întârziere (teoretic degeaba, dat fiind că există un mecanism de penalizare în caz de întârziere: „Ca la toate proiectele, așa cum am anunțat de la bun început, este vorba de -5% depunctare pentru fiecare 12 ore de întârziere.” E scris în slide-urile aferente primului curs. Slide-uri postate în site-ul cursului. Dar, așa cum am făcut-o și cu alții, redusesem penalizarea la doar un punct din cele 20 alocate proiectului.

O să mă criticați poate pentru că penalizam întârzierea. Dar când o faceți, gândiți-vă cum e atunci când electricianul întârzie? Sau când colegul dvs. vă trimite un raport cu patru zile mai târziu?

Și studenții aceștia vor fi parte din viața reală, pot fi furnizorul vostru, colegul vostru, cel care vă aduce coletul cu cadoul persoanei iubite. Cum ar fi să vină cu o zi după aniversarea primului sărut?

Sau cum ar fi să plătiți 1345 de lei pentru o soluție și să primiți copy-paste din primul rezultat al unei căutări pe Google?

Iar apoi să vi se ceară să plătiți pentru asta?

Universitatea are menirea de a reproduce condițiile din viața reală, Pașii mei au fost simpli: i-am condus către potențiale explicații ale incidenței diferențiate ale Covid19. Predau la urma urmei sociologie comparată.

Iar „plata” în acest caz era nota. Aveau toată libertatea de a se inspira de unde voiau. Era clar că unii vor lucra împreună. Exact ca în viața reală, puteau întreba un prieten. Puteau suna publicul. Și fix ca în viața reală, aveau de furnizat o soluție originală.

Domnul student de care am început a povesti, a copiat o chestie cel puțin discutabilă de pe net. Apoi a repetat-o în al doilea proiect. Evident, a avut scuza să mi le trimită la câteva ore diferență, sâmbăta. Am răsplătit plagiatul exact așa cum am făcut-o mereu și cum am anunțat repetat la curs: 0 puncte. Tot la curs am precizat că la restanță se iau în considerare aceleași proiecte ca în timpul anului.

Mai departe e simplu. A venit întrebarea aceea scrisă cu litere mari mai sus: „Bună ziua. Ce trebuie să fac pentru a trece la această materie”.

Păi, domnu’ student, în logica domniei voastre ați putea încerca să (1) îmi dați șpagă; (2) să puneți o pilă; (3) să citiți ce o fi prin prăpăditele alea de cursuri și să vedeți dacă o fi ceva util prin ele; (4) să încercați să mă intimidați. Acuma, vedeți și domnia voastră care o fi calea optimă. Fiecare o alege pe a lui. La urma urmei, peste câteva luni, dacă totul e bine, veți avea o diplomă, veți sfătui poate vreun lider politic cu privire la politicile sociale, sau veți face marketing pentru vreo companie mare, vă veți da cu părerea pe la TV sau pe YouTube, veți face recrutare de personal, sau cine știe ce altă meserie veți practica. E alegerea domniei voastre cum vă faceți treaba.

Soțietatea, moravurile, prințipiurile, plagiatul

„Ce am furat? A fost o propozitie pe care am scris-o altfel, dar avea acelasi sens, dar dupa am modificat. Si graficele și explicațiile eu le-am făcut. De aceste lucruri nu se mai ține cont?”

Meseria de plagiator nu a fost niciodată ușoară. Dimpotrivă. Doar că a devenit banală. Și zgomotoasă.

Societatea românească a promovat această profesie la scală de sport național. Am auzit numeroase remarci în acest sens de la colegi de generație (mă îndrept spre 50 de ani), care îmi explicau cum a copia așa, o parte din lucrare, nu e un lucru grav. La urma urmei avem exemplul lui Ponta, lui Kovesi (da, „doar 4%”), lui Oprea, și a pleiadei de doctori în drept și științe militare care sunt pe poziții de șefi pe la varii procuraturi, curți de justiție, ministere șamd.

Efectul este simplu: plagiatorii din foarte tânăra generație sunt vocali. Pretind că lor li se cuvin drepturi.

„Plagiat o propoziție, pe bune? Pentru propziția aia restul dispare? Am modificat dupa, n-am reprodus nicio lucrare”

Citatele pe care le vedeți în acest text sunt simple reproduceri din zisele unui student oarecare, neipotetic. Domnia sa mi-a trimis o lucrare care, în partea de debut plagia pur și simplu dintr-o colegă. Restul constituia o lucrare mediocră, ar fi luat cam 25% din punctaj, poate chiar mai puțin.

“Deci, din 100% dacă a fost 5% plagiat și nici măcar atât”

Regula clară, anunțată de mine de la bun început, și repetată la curs, era că plagiatul este sancționat drastic. Prin urmare, am notificat studentul că plagiatul nu este acceptat si punctajul este 0.

Din acel moment, a început un val de mesaje dinspre student către mine. Mai întâi s-a făcut că nu pricepe și a tăiat acea parte retrimițând lucrarea, ca și cum ar fi fost versiunea inițială. Nu am reacționat. Apoi s-o fi prins și el că Google Classroom ține un istoric al materialelor încărcate ca temă și a pretins că a copiat doar definițiile unor indicatori. Deja era amuzant. Bibliografia recomandată făcea trimitere la noțiunile pe care pretinde că nu avea de unde să le știe ... Pusese sursa, în sensul că se afla în lista de referințe, dar nu folosise vreo citare. În plus, nici măcar nu îl penalizasem pentru plagierea „sursei”, ci pentru copiatul de la colega sa... :(

“Plagiat? De unde sa stiu eu despre ISCED? Nu e plagit, am pus sursa acolo. Doar o formulare pe care ulterior am modificat-o am luat-o dintr-o sursă comună, dar atât. În rest, eu am făcut comparațiile și restul lucrării...”

Lucrarea venise cu întârziere. Conform regulilor anunțate de la bun început, venea o depunctare oarecare. În cazul său nu se mai aplica oricum, fiindcă plagiatul îl dusese direct la 0 puncte. Dar asta nu a împiedicat studentul să caute nod în papura întârzierii, încercând să obțină o mărire de notă pentru faptul că la următorul proiect, dat fiind că universitatea schimbase durata vacanței, acceptasem întârzieri și anunțasem acest lucru. Vorba lui Ion Iliescu „ce are X cu Y???”

Apoi a început presiunea prin comparație: cum să ia el la fel de multe puncte precum unul care nu a trimis deloc proiectul? I-am răspuns, pentru prima oară: „Comparația cu o persoană ce nu a făcut proiectul este binevenită. Ea oferă prilejul să observăm că acea persoană este onestă. Din moment ce acea persoană are 0 puncte, oare cât ar trebui să aibă cel ce a furat?”

Fără îndoială, în spiritul normelor din societatea românească, studentul ce a furat ar trebui să devină prim ministru sau măcar ministru. În naivitatea mea, eu cred încă în „rule of law” și chiar dacă pot exista circumstanțe care să impună flexibilizarea regulilor, aici nu era cazul. Pot fi plagiate neintenționate, cuvinte preluate din propriile notițe fără a realiza că e vorba de un citat, dar aici era vorba de a copia pur și simplu după un coleg.

Rolul universității este de a ajuta studentul să își dezvolte capacitatea de a gândi cu mintea lui, de a exprima propriile sale opinii, de a produce lucruri de calitate. Dacă încurajăm reproducerea, oprim progresul, iar asta e departe de menirea universității. Uite, spre exemplu, în pagina celor de la Oxford lucrurile acestea sunt explicate pe îndelete: https://www.ox.ac.uk/students/academic/guidance/skills/plagiarism?wssl=1 Cei de acolo spun că a persista în astfel de atitudini poate conduce la exmatriculare

Da, știu, mi s-a mai spus: pretind standarde „prea ridicate”. Asta e, mi se pare firesc să le pretind, mai ales că sunt extrem de joase în comparație cu alte locuri din lume.

Pe lung, despre cum știința românească deși nu are bani, nici nu pare că îi folosește prea eficient

Zilele trecute UEFISCDI a reacționat la sesizarea unor aplicanți la programe TE, decizând refacerea evaluărilor.

UEFISCDI gestionează banii alocați cercetării științifice în România. Adică acelor un pic sub 0,3% din PIB, cel mai mic procent din UE, care are ca țintă atingerea a 3%. În Germania, spre exemplu, în 2015 fuseseră alocați 2,9%, motiv de îngrijorare pentru ministrul educației și al cercetării: procentul era considerat a fi prea mic în comparație cu ținta propusă. La noi era de zece ori mai puțin ...

La noi însă nu vei auzi prea multă lume plângându-se de acest procent. În mod ironic, strategia de dezvoltare a învățământului terțiar deplânge suma mică alocată învățământului universitar (în fapt procentul este comparabil cu media europeană, așa cum o spune chiar strategia în cauză), dar nu pomenește nimic despre lipsa sumelor alocate pentru cercetare.

UEFISCDI are o competiție dedicată tinerelor echipe. Echipe conduse de cercetători sub 40 de ani trimit propuneri de proiecte, acestea sunt evaluate de câte trei evaluatori, care completează formulare de evaluare. Anul acesta, unii candidați au observat că sunt evaluatori care scriu exact același lucru la mai toate proiectele evaluate. Și au sesizat UEFISCDI.

Procedura la UEFISCDI presupune mai mulți pași. Trei evaluatori citesc și dau note proiectului depus, pe mai multe criterii. Nu se cunosc între ei, comunicarea fiind mediată de un forum în care evaluatorii rămân anonimi. Unul dintre ei, cel care dă nota din mijlocul ierarhiei, devine „raportor”, cu rolul de a media discuția. Unii raportori găsesc de cuviință să își impună punctul de vedere. Ceilalți evaluatori îi pot contesta. Raportorii au sarcina de a sintetiza ce au spus ceilalți evaluatori. Mulți nu se obosesc. Și preiau doar 1-2 fraze și așa apare raportul de evaluare care este trimis candidaților. Alții pun toate comentariile în acel raport, așa cum am comentat public aici:

Sesizarea făcută de candidații ce au primit același raport deși aveau aplicații diferite este corectă: am observat și eu evaluatori care dau copy-paste la propria evaluare. Acest lucru nu este nou sub soare: am atras atenția că sunt membri ai comisiilor de doctorat care au fix același referat pentru toate tezele. Și sunt unii care au referate care, chiar dacă sunt diferite, se aplică la fel de bine oricărei teze, dat fiind că enunță exclusiv generalități.

Ceea ce am mai remarcat este că cei ce au astfel de practici sunt cei care dau de regulă note mai mari. E și normal, aici fiind un troc implicit: dacă eu mă fac că evaluez, atunci mai bine iei notă mai mare ca să nu te plângi. Exact la fel ca la cursurile în care profesorul se face că predă iar studentul se preface că ar fi student, dar nu citește o pagină și ia notă de trecere la examen, iar apoi se plânge că ce învață la școală și ce se petrece în piață sunt lucruri diferite.

Procesul de evaluare de la UEFISCDI mai presupune o reacție a candidatului la evaluarea realizată, urmată de o reevaluare de către cei trei evaluatori inițiali și de o confirmare într-un mare panel (au fost vreo 35 de inși în cel de științe sociale la care am participat), menit a rezolva și cazurile de disens între cei trei evaluatori.

Aceste ultime paneluri au fost programate de către UEFISCDI zilele trecute. Mai apoi, UEFISCDI a luat în considerare sesizarea amintită mai sus, și a decis reevaluarea proiectelor la care a depistat un evaluator ce a practicat autoplagierea evaluării, atât la granturile pentru „tinere echipe”, cât și la „proiecte postdoctorale”.

Gestul de a reevalua este firesc. El conduce însă UEFISCDI la câteva dileme:
1. Ce se întâmplă cu alte proiecte aflate în aceeași situație și unde nu a depistat (încă) problema?
2. De ce decizia a venit abia după reunirea panelului final??
3. Așa cum afirmam mai sus, este posibil ca evaluatorul cu pricina să dea de fapt sistematic note mai mari. Prin urmare, la o reevaluare onestă, candidații ce au realizat contestația ar putea primi note mai mici. Ar fi ei frustrați? Ar avea noii evaluatori un motiv să dea note mai mari, ca să evite suspiciunile?
4. Procesul de evaluare presupunea comunicarea între evaluatori. Acest lucru înseamnă că de fapt ar trebui reluate toate evaluări de la proiectele respective, nu doar cele ale evaluatorului incriminat, nu-i așa?
5. Nu cumva evaluările copy-paste sunt generate și de sistemul de acceptare a oricărei aplicații spre evaluare, și de limitare a numărului de evaluatori? (în prezent, caz aproape unic în lume, ca să fii evaluator trebuie să ai girul organizației unde lucrezi, iar apoi aprobarea ministrului. Cu alte cuvinte, dacă ești laureat Nobel și ești la pensie sau șomer, nu poți evalua, pentru că nu există un angajator care să fie de acord ca tu să evaluezi).

Oare nu o fi momentul ca UEFISCDI să aibă altă abordare a acestor evaluări? Spre exemplu:

• Ca să elimine nevoia de a avea un număr foarte mare de evaluatori și multe evaluări pe evaluator, UEFISCDI ar putea tria inițial, cu praguri de acces, să nu te mai trezești că pierzi timpul cu aplicanți care nu au habar cum arată un proiect.
• Ar putea elimina și raportorul și rebutalul (reacția aplicantului), și ar putea pune 5 evaluatori pe proiect. Trierea inițială i-ar permite acest lucru.
• Apoi, se trimite proiectul la evaluatori, se iau cele 5 note, se elimină prima și ultima și se face media. Astfel, ai o notă finală neinfluențată de evaluări extreme. (e adevărat, poți să ai oricum evaluatori influenți, dar probabilitatea lor de apariție este redusă prin acest trimmed mean)
• Intră în panelul final exclusiv proiectele cele care au minim 70% din punctajul primului, iar acest panel final are maxim 8 inși. Cei 8 dezbat doar cazurile unde ai distanțe mai mari de 10 puncte între evaluări (la restul există deja consens între evaluatorii inițiali).

Pentru moment însă, evaluarea constituie o loterie, unde un evaluator slab va da note medii, va deveni raportor, iar apoi va influența procesul de pe această poziție. Sufocați cu multe evaluări de făcut, ceilalți vor sfârși prin a accepta deciziile raportorului…

Hai să mai zic despre doctorate…

Se bate multă monedă pe elucubranta decizie a CNACTDU de a spune că o teză de doctorat are o parte originală și una neoriginală. Sau cel puțin așa reiese din declarația făcută la momentul respectiv de profesorul Andruh.

Haideți însă să ne uităm altfel la teză, nu cu procente de text plagiat, deși și acelea sunt importante.
O teză de doctorat are menirea de a arăta că autorul poate contribui la cunoaștere. Adică se poate baza pe ceea ce deja se știe, că înțelege ceea ce s-a descoperit deja, și poate împinge cu o fărâmă mai departe căruța cunoașterii.

Pentru aceasta, formatul standard acceptat în mod curent al unei lucrări academice de orice fel implică o trecere în revistă a literaturii existente, urmată de rafinarea ei în ipoteze ce sunt testate în partea empirică. Cel puțin așa se petrece în științele sociale și comportamentale. Inclusiv acele lucrări ce se definesc drept „exploratorii” sau bazate pe „grounded theory” nu izvorăsc din neant, ci fac referire la ceea ce deja este cunoscut.

Secțiunea dedicată discutării a ceea ce este cunoscut este cea despre care profesorul Andruh nu spune că ar fi neapărat originală. (mai exact vorbește despre a doua parte ca fiind cea originală, lăsând impresia că prima ar putea să însemne orice, ceea ce ar putea legitima ideea că acolo ai putea copia din alții).

Nu am habar care o fi standardul în chimie sau în drept, dar mă îndoiesc că acolo poți lua pur și simplu paragrafe sau idei de la alții și să le reproduci ca atare, doar pentru că acest lucru s-ar face cu scopul descrierii „stagiului actual al cunoașterii în acel domeniu îngust”. Cerința explicită de la un autor este să arate că a priceput despre ce este vorba în ceea ce scrie. Adică să spună lucrurile folosind propriile sale cuvinte, trecute prin filtrul interpretativ personal, pentru că doar o astfel de abordare îi permite să dezvolte cunoașterea mai departe. Ia doctoratul este menit a atesta capacitatea de a produce cunoaștere la nivel superior, nu de a reproduce ce au spus alții.


Softurile anti-plagiat sunt utile ca să depisteze de unde vin șirurile de cuvinte pe care unii autori ar fi tentați să le copieze ca atare din alte documente. Sincer să fiu, nici nu mi-aș bătea prea mult capul cu astfel de șiruri. Nu mi se pare lipsit de plauzibilitate ca să citești ceva, să interiorizezi și, după o vreme, să reproduci ideea în cuvinte asemănătoare. Nu aceasta este problema, ci modul în care adaugi ceva în plus. Se poate întâmpla așadar să reproduci o frază pe care au spus-o și alții, fără să îți dai seama, crezând că tocmai ce ai spus-o tu. Se poate întâmpla chiar și cu alte câteva fraze într-un capitol de 10 pagini. Este însă greu de crezut că lucrarea ta ar putea avea exact aceeași structură precum o altă lucrare sau că ai putea avea doar astfel de fraze reproduse neintenționat. Și da, mai ales în partea în care contribuția ta ar trebui să apară în prim plan, nu pot apare astfel de derapaje.

Pe de altă parte, dacă tot faci copy-paste, de ce ai pierde timpul tău și al altora scriind acea parte „neoriginală”??????

Problema este însă mult mai complicată decât procentajul de șiruri de cuvinte ce repetă ceea ce au spus alții întocmai. Postam zilele trecute pe Facebook, un comentariu la un comentariu:

Dacă evaluatorii se bazează exclusiv pe ce spune softul, înseamnă că domniile lor nu stăpânesc domeniul evaluat. Originalitatea, pe de altă parte, nu este legată de plagiat. Poți bate câmpii liniștit sub soare, fără să aduci nimic nou la cunoaștere și fără a plagia cu ceva: reproduci ideile altora așa cum le-ai priceput. Eventual anunți că faci asta "pentru prima oară în România". Apropo, s-o fi inventat vreodată roata în România? Dacă nu, poate se oferă cineva să o facă pentru prima oară în România. Sau măcar pentru prima oară la Sighetul Marmației?

Problema acolo este: aduce teza sau articolul tău ceva nou? Se încadrează ea în domeniul în care susții doctoratul sau în care vrei să publici? Am văzut multe teze de doctorat care nu aveau cu nimic de a face cu domeniul. Un doctorand extrem de agresiv, căutând constant să influențeze membrii comisiei de evaluare, a scris o teză mai degrabă de filologie (probabil slabă) și a primit titlul de doctor în științe sociale. Comisia de evaluare a decis că are de primit calificativul „foarte bine”.*

Un altul, are o parte de prezentare a stadiului cunoașterii în domeniu, în care copiază pe rând paragrafe din două cărți apărute în România. Am sesizat acest lucru fiindcă structura unui capitol de 15 pagini mi s-a părut familiară, ia textul îmi suna cunoscut. Cărțile nefiind disponibile în format electronic, softwareul nu a raportat vreun plagiat. Comisia de evaluare neincluzând nici măcar un membru priceput la domeniul respectiv, a notat lucrarea cu același „foarte bine”. Unul dintre evaluatori a remarcat "virtuozitatea profesională" a autorului. În partea „originală”, erorile metodologice sunt abundente și se îmbină cu judecățile de valoare (cu nuanțe ideologice). Coordonatorul de doctorat remarcă faptul că o astfel de investigație ar fi realizată „pentru prima oară în România”. Din câte știu eu, mai sunt măcar alte douăzeci similare. Ce e drept nu sunt identice, așa cum nu toate roțile sunt perfect la fel.

De aceea nu cred că plagierea este principala problemă cu doctoratele de la noi. Problema este mimarea întregului proces, ca rezultat al complicității tacite dintre evaluatorii doctoranzilor și doctoranzi. Iar acest lucru se extinde la orice publicație academică. Prin urmare, miezul problemei sunt acești evaluatori, printre care mă număr. Acolo este de acționat dacă vrem să schimbăm ceva. Prin urmare … voi continua postările pe această temă, aducând în curând și date concrete.


-------------------------------------------
* Universitățile românești acordă extrem de rar calificative „cum laudae”. Victor Ponta este excepția marcantă. Doctorate sunt evaluate cu calificative, mergând de la "insuficient" la "excelent". Acordarea lui "excelent" presupune un efort în plus, de argumentare de ce este conferită această distincție. Cvasimajoritatea tezele în științe sociale sunt evaluate cu "Foarte bine".

Doctorate: povestea fascinantă a Candidatului

Eroul poveștii acesteia se numește simplu ¨Candidatul¨. Am decis să fie bărbat, doar pentru a simplifica fraza. Altfel, nu contează genul său.

Domnia sa este un student oarecare la o facultate oarecare din orașul în care locuiește. Termină studiile de licență și face în continuare un master în exact același domeniu. Apoi începe încă un master, tot în același domeniu (să fiu bine înțeles: practic aceeași specializare), la 200 de kilometri distanță. Când se termină primul master, începe și doctoratul, la 400 de kilometri distanță de orașul unde probabil locuiește și unde începe un alt master (al treilea), atunci când termină al doilea master. Al treilea master este într-o cu totul altă zonă a științelor sociale. Doctoratul este însă în domeniul primelor două mastere și al licenței. Și este și domeniul în care, în paralel cu doctoratul și cu al treilea master, începe să predea ca asistent universitar. Pentru că are timp, în al treilea an de doctorat și pe când termină al treilea master, Candidatul începe și o a doua facultate (nivel de licență), în alt domeniu, dar măcar lângă casă – adică în orașul unde a făcut mai multe mastere și unde predă la Universitate.

Viața Candidatului reprezintă o explozie academică întârziată, apărută după ce pornise mai degrabă pe ruta profesională, în cursurile preuniversitare absolvite la un grup școlar tehnologic din orașul unde avea să meargă mai apoi la facultate. Este ca și cum ar căuta cu aviditate răspunsul la celebra interogare ¨Altă întrebare?¨, înscriindu-se la un program de studii după altul cu scopul de a acumula cunoaștere.

Și vine momentul absolvirii doctoratului.

Coordonatorul său, un tip cu indice H mult peste media românească, scrie câteva rânduri nu tocmai măgulitoare. Explică subtil că al său doctorand are probleme de înțelegere a fenomenului studiat, evaluează modul în care acesta "reinventează roata", face o paralelă între știință și miracole, dar remarcă și părțile pozitive ale lucrării, după cum se vede și din extrasul de mai jos (din care am tăiat numele Candidatului).

din referatul coordonatorului

Pe scurt, coordonatorul afirmă elegant, că teza este discutabilă, dar nu prea are ce face, așa că speră despre candidat că va face ceva de calitate la teza de abilitare.

Un referent este și el sceptic. Aproape că îi desființează toate argumentele atunci când afirmă că teza ar emite "afirmații fără acoperire". Dar la final decide și el să i se decerneze titlul de doctor, invocând motive simple:

un referent (am eliminat numele candidatului și al coordonatorului)

Candidatul poate fi liniștit. Ceilalți doi referenți sunt fericiți cu ceea ce a scris și îi laudă abilitățile dovedite prin teză. 

Poate continua să predea la universitate, învățând studenții să devină asemenea lui: destoinici, policalificați, viitori miniștri sau măcar șefi de consiliu județean.

De altfel, acum are legitimarea dată de parcurgerea cu succes a procesului doctoral. Și are trei mastere, două licențe, și probabil nu se va opri aici.

Opinia mea, că are dificultăți serioase de a înțelege domeniul, nu prea contează. Colegii de breaslă vor spune, ca de obicei, fie că nu mă pricep, fie că am standarde prea înalte. Iar viața va merge înainte, și vom aborda o altă întrebare.

Despre minunatele teze de doctorat în științe sociale: un preludiu

Spicuiesc din referatele membrilor comisiilor ce examinează teze de doctorat. Și reproduc idea lor despre meritele tezei:

„Originalitatea tezei constă în faptul că face pentru prima oară în România XYZ.”

„Partea de originalitate este dată de studierea unei comunități până acum neinvestigate.”

„Teza de doctorat aduce pentru prima oară în rRomânia…”

„Teza de doctorat traduce pentru prima oară la noi scala XCCV…”

„Marele merit este de a studia și în România …”

Alooooo! Dragi și stimați profesori doctori abilitați, autori de articole în jurnale absolut minunate, creatori de școală, evaluatori de frunte, formatori de opinie… A arăta că și în România locuiesc oameni nu poate fi în nici un caz o rațiune pentru care se acordă titlul de doctor în științe. Din punctul meu de vedere, fraze precum cele de mai sus, relevă faptul că opinia dvs. despre teza cu pricina este că lucrarea este de o calitate atât de proastă, încât nu se găsesc alte merite pentru ea… Adică nu are nici un merit. Deci trebuie picată. Atunci de ce îi acordați calificativul „Foarte Bine” ??? (peste 90% din teze primesc acest calificativ)

„Lucrarea aduce contribuții importante în domeniul sociologiei din România”

Dacă luăm în serios astfel de lucruri, eu aș premia și tezele care aduc contribuții importate în domeniul sociologiei din Poiana Cucului, a științei politice din Poiana Pupezei, sau științelor comunicării din Coțofana de Sus. Că de aia scriem teze de doctorat. Ca să le premiem.


++++++++++++++
Această postare reprezintă doar un preludiu. Părțile serioase vor veni ... în curând.
Argumentul schițat mai sus este că nu merită să plătești pentru reinventarea roții. Dacă faci o teză de doctorat doar pentru a repeta și în România ce s-a studiat altundeva, atunci nu se cheamă că ai vreun merit, altul decât cel de a copia activitatea altuia. Adică tot un soi de plagiat. Studiile doctorale se presupune a fi îndreptate spre generarea de cunoaștere nouă. Și nu este ceva nou a arăta că în România trăiesc oameni guvernați de aceleași legi sociale ca în alte părți. A face ceva nou înseamnă să gândești acel lucru cu mintea ta, folosind ceea ce au produs alții până acum, și generând ipoteze despre societate, pe care (eventual) le testezi folosind date empirice. Iar datele pot veni de oriunde, nu doar din România. Nu de alta, dar România nu este o țară de pe Marte sau Venus...

Belgian language

From a database with recent PhD theses:

Calitatea doctoranzilor este dată de calitatea celor ce îi evaluează

Citesc referatele pentru o teză de doctorat în sociologie, la o universitate de ”Top 3” de la noi. Primul referat face copz-paste din teză, nu spune absolut nimic și laudă niște metode statistice de acum 40 de ani. Al doilea referat are meritul de a fi scris de autorul său, dar nu include absolut nimic critic. Prezintă teza, fără a o pune în vreun context. Și recomandă acordarea titlului de doctor. Al treilea referat este în aceeași notă: o trecere în revistă a ceea ce scrie prin capitolele tezei, fără nici cea mai mică referință critică (adică fără nicio apreciere proprie a referentului; este doar o descriere a ce e scris în teză).

Referatul coordonatorului începe precizând laudativ numărul mare de pagini. Are apoi lunga descriere a ce scrie în teză. La final subliniază punctele tari ale lucrării, abia aici găsind primele părți de analiză autentică a tezei, chit că este exclusiv laudativă.

Autorul primului referat este psiholog, al doilea este filosof, al treilea este sociolog. Teza este de psihosociologie.

Citesc în diagonală și teza: modestă, cu probleme de măsurare. Destul de greu de spus dacă rezultatele pot fi replicate. Ipozele sunt banale, iar selecția subiecților este realizată după variabila dependentă, prin urmare, în absența grupului de control, nu poți spune dacă rezultatele raportate sunt corecte. Acum 40 de ani ar mers și așa. Azi, teza a primit calificativul ”foarte bine”, adică maximul, pentru că nu am văzut vreo teză care să primească ”excelent”, dar și minimul, pentru că nu am văzut practic nicio teză care să primească ”bine”.

Pe de altă parte, teza este evident mai bună decât multe altele notate cu ”foarte bine”. Și este mult peste referatele scrise de cei ce ar fi trebui să evalueze teza.

Am propus ca toate referatele pentru toate tezele să fie disponibile online, public.

Sunt curios dacă mă va auzi cineva. Ce epitete voi primi deja știu și mă lasă rece.

Notă. În România, în științele sociale, cred că sunt peste 99% din teze care sunt acceptate imediat ca fiind bune. În alte părți ... a ajunge la susținerea finală este o aventură în sine.

Magna cum summa

Accepți să faci parte dintr-o comisie de doctorat. Citești teza. 100 de pagini. Cât timp vă ia în mod normal să citiți 100 de pagini? Adăugați acum timpul pentru a le înțelege ca atare, pentru a te duce la alte lucrări din același domeniu pentru a-ți reîmprospăta amintirile despre ele, pentru a vedea dacă este ceva de reținut din spusele candidatului. Este o teză de doctorat, candidatul a muncit și merită să fie citit cu atenție, are nevoie de comentarii pertinente pentru a putea crește.

În Anglia, aproximativ 75% din teze sunt respinse la prima citire, fie în comisia internă, fie în cea cu referenți externi*. Respingerea a doua sau a treia orară sunt practici frecvente în științele sociale. În România, senzația mea este că procentul de respingere este de sub 2%. Este vorba, fără îndoială, de o altă cultură a doctoratului. Ea poate avea în spate o calitate mai ridicată a activității doctorale la noi. Sau o toleranță mai mare.

În România, nu am reușit să persuadez nicio comisie să dea mai puțin de „foarte bine”, indiferent cât de slabă a fost lucrarea candidatului. Calificativul maxim ce poate fi acordat este „excelent”.

Pentru o teză bună, de 100 de pagini, un referent care o citește cu atenție petrece măcar o zi lecturând-o. O teză bună este plăcută la lectură, fiindcă înveți din ea, îți pune mintea la contribuție.

Se mai adaugă scrierea referatului, îndeplinirea procedurilor birocratice, participarea la susținere. Cam încă o jumătate de zi.

Ești și plătit pentru asta. Dacă ne gândim că petreci minim 12 ore cu o teză de 100 de pagini, plata este exact la nivelul salariului mediu pe economie. Dacă este vorba de o teză de 300 de pagini, plata ajunge sub jumătatea salariului mediu. Mai ales dacă este o teză proastă sau mediocră, tentația de a minimiza lucrul este imediată. Nu citești totul, iei un referat gata făcut și schimbi câteva fraze. Dai notă mare, ca să previi nemulțumirea candidatului. Apoi nu poți da notă mai mică unei teze un pic mai bune, fiindcă deja ai impus un standard de notare ridicată. La final, toți sunt câștigători: și-au furat cu grație căciula unii altora.

La fel sunt și notele date de români pe site-uri precum booking.com. Majoritatea evaluărilor merg de la 8 în sus, de parcă notele mai mici ar fi ciumate. Relevanța ratingurilor scade automat: nu mai este suficientă variație. Informația adusă de aceste note este minimă. La fel să fie și acoperirea cu calitate a titlurilor de doctor?

Universitatea îți cere și ea niște hârtii pentru onoarea de a face parte din comisie:

• O copie după cartea de identitate

• O declarație pe proprie răspundere

• O adeverință de salariat

• O hârtie de la bancă din care să reiasă ce cont ai

De ce nu o fi suficientă declarația ta care specifică și locul de muncă, și detaliile din cartea de identitate, și contul bancar??? 

Toate aceste hârtii se printează. Trăiască copacii și spațiile de depozitare! Dacă revii peste două săptămâni la altă comisie de doctorat la aceeași universitate, trebuie să le produci din nou. C-așa-i în tenis, vorba lui Toma Caragiu.

Ceremonialul hârtiilor pare a avea simplul rost de a ascunde ceremonialul susținerii. Un eveniment plat, în care întrebările și răspunsurile sunt lipsite de rost, din moment ce rezultatul se știe de dinainte.

În Anglia, dacă primești un „minor revisions” (adică „refă câteva aspecte din lucrare și vino din nou”) ești un candidat de succes. În România, dacă unul dintre cei trei referenți din comitetul de susținere propune un calificativ mai jos de „foarte bine”, înseamnă că acel referent este unul de disprețuit. „Nu se face așa ceva în public”, mi s-a spus.

Poate de aceea atrage România atât de mulți studenți străini. Dar eu oricum nu mă pricep, prin urmare nu este cazul să mă băgați în seamă …

PS. Revin peste câteva zile cu o postare despre cum cred că s-ar putea restructura ceremonialul școlilor doctorale.



* Nu am o statistică oficială cu privire la această cifră. Mă bazez doar pe ceea ce am aflat de la varii colegi. Orice corectură este binevenită.

The new old social wars

A 13-year-old boy was decapitated in Syria, by rebels. He was labeled as being the enemy.

A mother and her three daughters were stabbed by a Moroccan man in southern France, for taking sun baths. They were labeled as being indecent.

Paris, Zaventen, Islamabad, Nice, Istanbul, Bagdad, Munchen …

In recent months, there was an uncontrolled attack almost every single week. People died all over the world. People could not enjoy life because other people believed they do not follow a traditional rule.

The US experience every few months an armed attack, in which Americans use guns against Americans, just for showing their power. Typically, the aim is a high school or a college.

Killing youth and children has this ancestral symbolic meaning that one cuts the roots of the evil, by expelling the heritors out of this world. This was pretty much the most important survival rule in the dark ages of the Middle Age. Bloody examples may be found in the Bible and Quran. And this is the most simplistic way to solve an imaginary problem: killing.

Breivik is the best-known example, since he was coming from a society that puts less price on such habits, and actually ejects them. But he occurred and acted in a “barbarian” way...

The more such killings, the more examples one has to follow ...

Parties such as UKIP and FN, politicians of various orientations constantly exploit the niche. They provide traditional individuals with traditional ways of solving problems. Keep the borders closed, send people to churches, eliminate freedom of speech, blame the liberals as being the enemies, and the socialists to be against the traditional law as well. Blame the system is the newer manifestation of such tendency, a sort of extremism à la carte.


Pierro Ignazi explained it 20 years ago, discussing about the silent-counter revolution. When important parts of society move towards more freedom, trust, and focus on the individual as a human being, not just another …. part of the society, the most traditional people voice up. They back traditional solutions to restore the old order. The one in which all are the same, as an army of identical soldiers. The new chaos, of whose rules they do not master, is proposed to be replaced by the old order. They attempt to block freedom of movement and speech. They call for religious obedience. They ask for less liberal education. They provide populism. They promise development. Hitler did it the same way. He is the salient example. But his not an exception. Au contrary. As Inglehart and Baker noted, when a threat is visible, many retreat to more traditional values. This is what populists of all orientations are awaiting. They seize the opportunity, start blaming “the other”, find the exploit in the weakness of a political system rotten by corruption and mediocrity, but forget saying they are the same in this respect. They attempt to take power and in many cases they manage to. Eventually, their failure leaves a huge paying bill for society, and regular people start asking how it was possible that they get deceived.

The new social war hits modern civilization in its basic foundations: tolerance, rule of law, trusting people, individual freedom, pursuing knowledge. This is the great ISIS victory: we turn back towards traditionalism, we choose a new Middle Age. See the Brexit, to coin a single example. (I do not refer Brexit as the separation of the UK from the EU, but as an act to legitimize the interests of the traditionalist camp).



===========================


Social science can teach us about such stories. Social science can explain how societies fail, and can enable prevention of such failure. Social science cannot fully prevent terrorist attacks, but can enable societies to defend against them and to minimize the effects. This why one needs studying societies, in particular in a comparative perspective. One needs to consider all variables, to contrast what happens somewhere else with what happens in one’s own courtyard, and to quickly react by enabling decision makers and regular people to understand where they are and follow informed solutions and policies.


This is part of what we tried to explain the Romanian Agency for Scientific Research, a couple of months ago, in the context of the almost total exclusion of social science from financing in the national research plan valid until 2020. The reaction was polite, but we learned that we were not convincing enough to persuade the Agency to allot about 120,000 Euro yearly for comparative research (this is less than the total yearly expenses of a Romanian football team to play and avoid relegation from the 4th League!!). Therefore, I start today a series of public postings that aim to provide compelling examples. If anyone wants to join, please e-mail me. Any collaboration is more than welcome.

Criteriile pentru profesor/CS1, conf/CS2 șamd

Aceasta este o postare destinată primordial comunității de cercetători din științele sociale aflați în mediul academic.

Prima întâlnire a comisiei de științe sociale a CNATDCU (din care fac parte), a condus la o discuție despre standardele de acordare a titlurilor de conferențiar/CS2, profesor/CS1, precum și despre criteriile de abilitare în științele sociale. S-a luat în calcul propunerea modificării acestora, cu precizarea existenței propunerii ca modificările să se producă repede, înainte de septembrie-octombrie.

O bună parte a celor prezenți au opinat că orice astfel de (nouă) modificare trebuie însoțită de dezbaterea prealabilă în interiorul comunității. Acesta este scopul explicit al acestei postări: rugămintea de a comenta aici, pe mail sau pe Facebook, precum și face-to-face, de a implica un număr cât mai mare de colegi în discuție.

Criteriile curente sunt cele definite de Ordinul MECTS 3697/2012, modificat prin acest ordin .
Printre observațiile luate în considerare la întâlnirea amintită s-au numărat:

• ideea că în clipa de față criteriile sunt prea laxe. 
•  
• nevoia de a avea stabilitate și predictibilitate a criteriilor, permițând astfel fiecăruia să își configureze cariera.
•  
• propunerea unui criteriu/precizare suplimentară: un indice H-ISI de minim 4 să constituie criteriu suplimentar de alocare a locurilor de doctorat fără taxă (eventual criteriul poate fi dublat de o rută alternativă bazată pe H-calculat prin Scopus. H-Google Scholar sau Bing nu sunt de luat în considerare incluzând autocitări și fiind relativ ușor de falsificat. Scopus permite extinderea numărul de jurnale de luat în considerare).
•  
• criteriile ar putea să nu mai ia în considerare un reper fix, ci o referire la media lor pentru cei aflați deja pe poziția respectivă (i.e. dacă vrei să devii conferențiar, trebuie să satisfaci pe fiecare criteriu un standard definit plecând de la media celor care sunt deja conferențiari)

(Sper să nu fi uitat nimic esențial.)

====================================


Opinia mea:
1.
Criteriile sunt foarte laxe și permit ajungerea aproape imediată la poziția maximă din sistem. Ele sunt de asemenea mult prea multe. A merge pe un set mai mic de criterii ar contribui la creșterea puterii de validare a procesului. Mai mult, creșterea poate și trebuie să includă un element incremental, precum cel al mobilității mediei descrisă mai sus (ideea în sine merită rafinată, dar m-a impresionat prin ingeniozitate și simplitate).

2.
Elementul dinamic din ideea de mai sus și faptul că avem deja mult prea mulți profesori, trebuie să implice o reevaluare periodică (la fiecare trei ani?). Criterii minime de performanță (exemplu: măcar 3 articole ISI în trei ani dacă ești full-professor/CS1) ar trebui impuse. Consecințele pot fi salariale, interdicția de a coordona doctoranzi sau aplica pentru granturi, de a fi parte a unor comisii și de a ocupa poziții de conducere.

3.
Pe de altă parte, nu sunt de opinie că avem o inflație de coordonatori de doctorat. Dimpotrivă, numărul de doctoranzi pe coordonator continuă să fie înfiorător de mare (cu consecințe asupra calității activității doctorale și a calității tezelor de doctorat). Coordonarea de doctoranzi ar trebui condiționată academic doar de obținerea diplomei de doctor, nu de a fi prof sau abilitat. Eventual, școlile doctorale pot impune ca evaluarea internă a activității să fie realizată de o comisie ce include cel puțin un abilitat. Dar pe tema tezelor de doctorat, revin în altă postare.

=====================================

Vă rog să luați în considerare cele de mai sus și să ajutați membrii comisiei să aibă o poziție informată în acest sens. Așa cum a spus unul dintre membri: am avut mult prea multă vreme o transparență nulă. Adaug eu: este momentul să fim cu toți responsabili în ce privește soarta propriului domeniu.

Măcar un lucru simplu ne poate motiva, dacă nu etica propriei meserii: cu transparență și o calitate ridicată, putem pretinde și obține salarii mai ridicate, nu ca astăzi, inferioare unui peruchier, machior sau brancardier, așa cum remarcă Ad-Astra discutând consecințele unei reglementări recente ce face ca, în universități, cercetarea să fie considerată "o activitate auxiliară".

Actualizare (finală) lista semnatari memoriu pentru sprijinul cercetării comparative

Lista actualizată de semnatari ai memoriului include 69 de susținători ai acestuia. (updated: 7.05.2016)

Memoriul complet este aici.

Lista numelor ce nu erau încă incluse la precedenta actualizare este cea de mai jos:

• Prof.dr. Vasile Dâncu, UB
• Prof. dr. Georgeta Ghebrea, UB
• Prof.dr. Adrian Miroiu, SNSPA
• CS1.dr. Iuliana Precupețu, Academia Română/ICCV
• Prof.dr. Cosima Rughiniș, UB
• CS1.dr. Ligia Sarivan, Institutul de Științe ale Educației
• Prof.dr. Lazăr Vlăsceanu, UB
• Conf. dr. Dragoș Dragoman, ULBS
• Conf.dr. Adela Popa, ULBS
• CS3.dr. Ana Maria Preoteasa, Academia Română/ICCV
• Senior Research Fellow, PhD Dragoș Radu, Institut für Ost- und Südosteuropaforschung (IOS)
• Asst. Prof. dr. Romana Careja, Southern Denmark University
• Research Associate dr. Alexandru Cernat, University of Manchester
• Lect. dr. Alin Croitoru, ULBS
• CS3.dr. Eugen Glăvan, Academia Română/ICCV
• dr. Georgiana Ivan, Eurostat
• Lect. dr. Camil-Alexandru Pârvu, UB
• PhD candidate Constantin Manuel Bosancianu, Central European University
• Asist. cerc. drd. Dana Eremia, Academia Română/ICCV

UPDATE - memoriul pentru susținerea cercetării comparative în România

O versiune actualizată a memoriului adresat președintelui ANCS a devenit publică.
Reamintesc solicitarea de a aloca o sumă anuală mică pentru derularea de cercetări comparative.

Lista inițială includea 15 semnatari. I s-au adăugat alți 29, enumerați mai jos în ordinea descrescătoare a gradelor academice și cea crescătoare a numelor de familie:

Prof. dr. Sergiu Bălțătescu, Universitatea din Oradea

Prof. dr. Carmen Buzea, Universitatea Transilvania din Brașov

Prof.dr. Cornelia Mureșan, UBB

Prof. dr. Robert D. Reisz, Universitatea de Vest Timișoara

Prof. dr. Maria Roth, UBB

Prof. dr. Dan Chiribucă, UBB

Conf. dr. Adrian Dan, UB

Conf. dr. Marian-Gabriel Hâncean, UB

Conf. dr. Marius Lazăr, UBB

Conf. dr. Laura Nistor, Universitatea Sapientia din Cluj-Napoca

Conf.dr. Cosmin Marian, UBB

Conf. dr. Cristina Raț, UBB

Conf. dr. Gabriel Troc, UBB

CS III dr. Adriana Neguţ, Academia Română/ICCV

CS III.dr. Claudia Petrescu, Academia Română/ICCV

CS III dr. Cosmina Pop, Academia Română/ICCV

Lect. dr. Florin Faje, UBB

Lect. dr. Mihai-Bogdan Iovu, UBB

Lect. dr. Norbert Petrovici, UBB

Lect. dr. Anca Simionca, UBB

Lect. dr. Ionela Vlase, ULBS

Lect. dr. Corina Voicu, UBB

C.S. dr. Cristian Pop, Academia Română

C.S. Ștefania Toma, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Cluj

Asist. dr. Toma Burean, UBB

Asist. dr. Telegdy Balázs, Universitatea Sapientia M-Ciuc, & LCSR/HSE

Asist. cerc. dr. Sergiu Raiu, UBB

Drd. Agota-Aliz Birtalan, UBB

Călin Moldovan-Teselios, MMT

** Colegi semnatari au semnalat și alte cercetări comparative care se derulează/s-au derulat în România și suferă din motive de insuficiență a finanțării, fiind practic suspendate:

• Global Entrepreneurship Monitoring (GEM)
• Generations and Gender Programme (GGP)

Memoriul complet este disponibil în acest fișier .pdf.

Pentru a ni vă alătura în acest demers, urmați calea indicată în postarea inițială.

Susținere pentru cercetarea comparativă în științele sociale românești

Un grup de cercetători în științele sociale de la noi a inițiat un memoriu adresat președintelui ANCS. Solicitarea, pe scurt, este de a deschide o linie de finanțare pentru infrastructura de cercetare în științele sociale, pe care o estimăm la un cost anual aproape modic: 120.000 de Euro.

Mă număr printre inițiatori.

Acum declanșăm etapa a doua a acțiunii noastre.

Deschidem prin urmare lista de susținere către universități, centre de cercetare, departamente, institute de cercetare, colegii de oriunde, fie că acest "oriunde" înseamnă România sau alte părți ale lumii.

Vom proceda astfel:
- Memoriul este cel de mai jos. (inserez și o versiune .pdf pentru cei ce vor să îl distribuie mai departe)
- Pentru a-l semna instituțional este suficient să printați memoriul, semnați și scanați, apoi să îl trimiteți la una dintre cele două adrese de contact: Mircea Comșa (mcomsa@socasis.ubbcluj.ro) și/sau Bogdan Voicu (bogdan@iccv.ro).
- Pentru a-l semna ca social scientist, indiferent de afiliere, vă rugăm a ne trimite un mesaj în acest sens la una dintre adresele menționate, precizând și afilierea (și eventualul grad academic)
- Noi vom centraliza, păstrăm scan-urile și publicăm lista de noi semnături la câteva zile distanță.
- La final retrimitem memoriul către ANCS

Domnului Mihai Dima,

Președinte ANCS

Domnule președinte,

Vă scriem mesajul de față pentru a vă informa cu privire la modul în care vedem starea cercetării românești din științele sociale. Mai exact este vorba despre una din părțile esențiale ale infrastructurii de cercetare și anume accesul la cercetările comparative majore.

Argumentul nostru, pe scurt, este că în clipa de față suntem în pericolul de pierde complet contactul cu fluxurile academice internaționale, în condițiile în care exemple de bune practici din alte țări oferă soluții simple și relativ necostisitoare.

Argumentul nostru, pe lung, arată astfel:

Țările cu un nivel ridicat de dezvoltare au o lungă tradiție de a se integra în cercetări comparative internaționale precum European Social Survey, European Values Survey, World Values Survey, European Election Studies, International Survey Programme, Comparative Study of Electoral Systems și multe altele. Datele produse în cadrul acestor cercetări fac posibile multiple comparații (în timp și între țări) la nivelul unei multitudini de fenomene sociale, economice și politice. Participarea la astfel de proiecte constituie o condiție sine qua non a cercetării schimbării sociale, contribuie major la formarea unor echipe de cercetare internaționale, la transferul de cunoaștere, la creșterea numărului de publicații în reviste de top și, nu în ultimul rând, la promovarea imaginii țărilor respective. Cel puțin acest ultim impact merită detaliat: prezența țării în astfel de cercetări face ca ea să fie unul dintre obiectele de cercetare ale tuturor celor ce studiază baza de date respectivă. Bazele de date internaționale sunt cele care generează cele mai multe articole publicate în reviste de flux prim și care atrag cele mai multe citări. Aceasta face ca, automat, țările incluse în bazele de date în cauză să apară constant în față ochilor studenților, doctoranzilor și cercetătorilor, precum și a publicului larg cu ocazia exercițiilor de popularizare. Rezultatul este o promovare subtilă a imaginii țării în cauză. Un alt efect pervers al absenţei României din cercetările comparative este acela că descurajează studierea României de către cercetătorii străini, concomitent cu orientarea cercetătorilor români spre studiul altor ţări (sau, în cel mai „fericit” caz, îi limitează la studierea acelor fenomene din România care nu necesită date de acest gen).

Trebuie notat și faptul că bazele de date rezultate sunt utilizate nu doar în științele sociale, ci și în cele comportamentale (psihologie, educație) și în economie.

România nu se numără însă printre țările care să fie integrată în astfel de fluxuri. Mai exact, în prezent, România este prezentă doar în două dintre cercetările comparative majore. Mai mult, nici relativ la aceste cercetări nu sunt asigurate resursele necesare pentru o continuă participare. Merită menționat faptul că o serie de țări comparabile cu România din punct de vedere al resurselor stau mai bine din acest punct de vedere. Ca să luăm doar exemplul European Social Survey, din opt valuri, România a participat la două, Slovenia la opt, Ungaria şi Estonia la şapte, Lituania la cinci, Bulgaria şi Cipru la patru. Chiar şi Albania şi Kosovo au participat la ediția din 2012, adică mai recent decât a făcut-o România.

Cercetările comparative majore sunt:

• ·        European Values Study/World Values Survey (EVS/WVS): se desfășoară o dată la 4-5 ani. România este prezentă începând cu 1990, cu o singură întrerupere (1995). Ultima prezență: 2012, un grant UEFISCDI/ANCS asigurând finanțarea. Următorul val: 2017, participarea este incertă din lipsă de resurse. Cost estimat: 46.000 Euro.
• ·        European Social Survey (ESS): se desfășoară la doi ani, în majoritatea țărilor europene. România nu este parte a procesului. Costurile sunt însă foarte mari. La costul cercetării în sine (similar celei de mai sus) se adaugă o taxă de 50.000 Euro către comitetul de coordonare la nivel european.
• ·        Comparative Study of Electoral Systems (CSES): se derulează la fiecare rând de alegeri. România este parte a studiului începând cu 1999, participarea având însă loc cu pauze din lipsa finanțării. Pentru 2016 sunt asigurate o parte din costuri printr-un grant ANCS/UEFISCDI din 2011 (!). Costuri estimate: 30.000 EURO.
• ·        International Social Survey Program (ISSP): la fiecare 2 ani, în 45 de țări. Cercetarea are un nucleu tematic comun fiecărui val al cercetării și mai multe module, care se rotesc la fiecare 3-4 valuri. România nu este parte a studiului, deși o echipă românească are un acord de asociere. Costuri estimate pentru cercetarea din 2016: 30.000 EURO.

Sunt alte câteva studii care anunță o participare internațională importantă, și în care România a căutat să participe, dar s-a izbit mereu de problema finanțării. International Civic and Citizenship Study (ICCS) este unul dintre exemple (costuri: aproximativ 65.000 Euro).

Cercetările în care suntem implicați sunt realizate prin efortul unor echipe de cercetare ce alocă fonduri din granturi ANCS/UEFISCDI și furnizează astfel întregii comunități academice (bazele de date devin publice) o minimă infrastructură de cercetare. O astfel de finanțare nu este sustenabilă: depinde de bunăvoința directorilor de proiect care se centrează pe a produce un bun util tuturor, dar pierd imediat prin faptul că rămân fără resurse pentru a dezvolta proiecte proprii. În plus, dat fiind faptul că finanțarea unor astfel de cercetări ocupă o parte importantă a bugetului granturilor, se ajunge ca salariile în granturile care susțin astfel de cercetări să fie mult mai mici decât în altele. Mai mult, participarea la astfel de cercetări presupune o planificare clară a cheltuielilor urmată de o implementare fără abateri majore, condiții care nu pot fi respectate în condițiile de finanțare din ultimii ani (reducerea bugetelor, modificarea devizelor, etc.).

Exemplele de rezolvare a problemei în alte țări europene oferă câteva soluții relativ simple, puțin costisitoare și cu un potențial impact pozitiv major:

• ·        un model este cel al granturilor de infrastructură. Echipele interesate în a furniza astfel de date aplică pentru finanțare, separat de finanțarea pentru alte proiecte de cercetare.
• ·        alt model este cel al consorțiilor universitare sau al universităților care finanțează astfel de proiecte din fonduri proprii. România nu are însă încă universități care să investească în cercetare.
• ·        un alt model este cel în care autoritatea centrală din domeniul cercetării alocă fonduri universităților sau institutelor de cercetare care gestionează proiecte de tipul amintit mai sus, cu obligativitatea ca infrastructura creată să fie imediat disponibilă pentru întreaga comunitate academică.
• ·        alt model este ca autoritatea centrală să gestioneze astfel de proiecte în mod dual: unele granturi țintesc modelele de mai sus, la care se adaugă un fond anual pentru cercetare socială, gestionat de membri a căror competență academică este dovedită. Din acest fond se organizează un număr de cercetări pe an (poate fi și una singură), omnibuz, iar echipele interesate aplică pentru a insera module în cercetare. Modulele acceptate sunt atașate corpului comun, care poate fi, spre exemplu, cel al ISSP sau CSES.
• ·        Să notăm și faptul că numeroase țări europene și nu numai (UK, Germania, Elveția, Rusia, SUA, ca să dăm doar câteva exemple) derulează prin finanțări similare ultimului model menționat un val de anchete anuale, numit generic „Household Panel”, accesibil întregii comunități academice (inclusiv internaționale). Fără a fi explicit comparative, acest tip de anchete a devenit foarte popular ca sursă de comparație în ultimii ani. Cercetarea este mult mai cuprinzătoare decât ceea ce colectează INS anual în România (și care nu rezultă în date disponibile public pentru cercetare).

Principalele efecte pozitive al unei alocări de resurse de aproximativ 120.000 de Euro pe an ar fi cel puțin următoarele:

• -        Ar crește semnificativ numărul cercetătorilor români implicați în echipe internaționale de cercetare;
• -        Ar crește semnificativ numărul de publicații în reviste internaționale de top a cercetătorilor români;
• -        Ar crește vizibilitatea internaționala a universităților și institutelor de cercetare din România, și, ca urmare, numărul de studenți străini alături de pozițiile universităților românești în clasamentele internaționale;
• -        Ar crește resursele necesare pentru adoptarea unor politici bazate pe date;
• -        Ar crește competitivitatea și calitatea cercetării sociale în România;
• -        România ar putea beneficia de promovare ieftină la o populație mondială mai educată și mai avută decât media;
• -        România ar avea totodată o șansă de a se cunoaște și se compara cu alte societăți, precondiție importantă a unei dezvoltări societale mai rapide.

Acesta este un mesaj pe care am dorit să vi-l transmitem, considerând că este în puterea dvs. să schimbați lucrurile în mai bine.

În cazul în care considerați necesar ne manifestăm întreaga disponibilitate pentru o discuție care să aprofundeze descrierea problemelor semnalate și a soluțiilor propuse. Desigur, suntem la dispoziția dvs. pentru a explica mai în amănunt aceste lucruri.

Prof. dr. Gabriel Bădescu, UBB

Prof.dr. Daniel David, UBB

Prof. dr. Adrian Hatos, Universitatea Oradea
Prof. dr. Traian Rotariu, UBB

Prof. dr. Horațiu Rusu, ULBS

Prof.dr. Dumitru Sandu, UB

Prof./CS1. dr. Bogdan Voicu, Academia Română/ICCV & ULBS

Conf. dr. Mircea-Ioan Comșa, UBB

Conf.dr. Andrei Gheorghiță, ULBS

Conf.dr. Cristina Stănuș, ULBS

Conf.dr. Monica Șerban, Academia Română/ICCV

Conf. dr. Paula Tufiș, UB

Conf.dr. Marian Vasile, UB & Academia Română/ICCV

Cerc. III dr. Florin Feșnic, UBB

Lector.dr. Claudiu Tufiș, UB