Cireşe turceşti. Despre inabilitatea politică a României?

Kiwi din Noua Zeelandă, ca şi nectarinele. Roşii olandeze, salată din Spania, roşii cherries din Olanda, zucchini italienesc, ardei gras tricolor şi căpşuni locale, din Köln (mare producător agricol ;)! Peste toate însă, roşii Napoleon din Turcia. La reducere, adică 4,99 Euro pe kilogram.

Asta am cumpărat de la magazin zilele acestea. Am tot căutat să văd şi produsele marii agriculturi româneşti, cea care beneficiază, ca nicăieri în lume, de expertiza a patru universităţi agronomice, de o sociologie rurală bogată ca număr de reprezentanţi, dar aproape nulă ca prezenţă în lume, e un lobby puternic şi de subvenţii destule de-a lungul celor aproape 21 de ani de capitalism.

Din păcate nu le-am găsit. Pot înţelege plângerile sau mai degrabă văicărelile despre cum ne persecută pe noi vesticii şi cum roşii le noastre, fiind mai bune decât orice, le stârneşte invidia atât de tare încât nu ni le cumpără ca să nu falimenteze olandezii lor. Îmi amintesc şi de văicărelile similare, de pe vremea când marele portar Lobonţ, era ţinut pe banca de rezerve de anonimul Stekelenburg, numai ca echipa naţională a Olandei să aibă un avantaj în bătălia cu mult mai puternica echipă a României. Ce contează că ulterior anonimul portar olandez a ajuns vicecampion mondial, iar Lobonţ şi-a continuat cariera de rezervă în Italia şi vedetă în România!

Pot prin urmare accepta, de amorul artei, că lumea vestică este populată de capitalişti iraţionali, al căror unic scop în viaţă este să cumpere mai scump doar pentru a persecuta măreaţa Românie.

Dar cireşele? Turceşti? Păi din ăia 4,99 euro, majoritatea o reprezintă taxe, transport si adaos comercial. Cireşele constituie o marfă pentru care sunt puţini competitori. Ele nu prea cresc de felul lor mai la nord de România şi nici cu mult mai la sud. Turcii au forţă de muncă mai ieftină decât noi, dar nu sun în UE. Acest lucru înseamnă că, de fapt, costurile sunt cam acelaşi.

Să fi fost cireşele luate vreodată în considerare de către Ministerul Agriculturii, atunci când a stabilit nişele pe care putem să le cucerim rapid? Să fi eşuat lobby-ul în acest sens pe lângă comisarul european pentru agricultură (ghici ce naţionalitate are acesta: a) turcă; b) e un vestic; c) o fi român???)? Să nu fie producţia de cireşe una rentabilă ţinând cont de clima din România? Să fie deja pregătit un pachet de facilităţi fiscale şi credite ieftine pentru producătorii de cireşe?

Mănânc cireşe Napoleon, turceşti, luate de la Rewe şi mă gândesc la toate acestea. Răspunsul către care înclin este cel din titlu. Sper însă să nu fie chiar aşa. Cine ştie, poate chiar avem câteva produse agricole performante, rentabile, pentru care avem pachete fiscale atrăgătoare şi care se exportă intens, aducând profit. Poate se nimereşte pe aici, pe blog, şi cineva de pe la guvern şi ne spune dacă o fi aşa...

277 de lei...

Atât m-a costat legalizarea actelor necesare ca să mă pot înscrie la concursul pentru un post în institutul unde lucrez. Notarul a stat, a făcut copii xerox, a pus ştampile pe ele, a semnat şi a încasat banii cu pricina.

Concursul e simplu: dosarul merge la o comisie din institut, de acolo la una de la Academie, de acolo la una de la Minsterul Educaţiei.

Toate actele solicitate, exceptând certificatul de naştere, sunt emise sau autentificate deja de Ministerul Educaţiei sau de Institut. E vorba de diplome de absolvire, foi matricole şi de cartea de muncă.

(la actele de pe site se mai adaugă o copie legalizată după cartea de muncă, prevăzută se pare de legea la care face referire anunţul de concurs)


Aşa că, de fapt, am legalizat copii după acte pe care le-am mai legalizat de câteva ori, fiindu-mi solicitate aproape ori de câte ori m-am înscris sau am mai absolvit un ciclu universitar, precum şi ori de câte ori am promovat în grad (de la asistent la cercetător, de la cercetător la cercetător principal III, de la cercetător principal III la cercetător principal II).

În mod evident, solicitarea repetată a acestor hârtii, în copii legalizate indică trei chestii mari şi late:

1. În România funcţionează prezumţia de vinovăţie. Fiind suspect că voi falsifica ceva în participarea la concurs, sau că una sau mai multe dintre comisii mă va favoriza, trebuie să plătesc ca să îmi dovedesc bunele intenţii. (Atrag din nou atenţia că prevederea legală care mă forţează să fac acest lşucru nu este impusă de un "sistem" abstract sau de nişte "ăia" veniţi de pe Marte, ci este consecinţa deciziilor unor funcţionari publici similari celor care ne sunt tituror prieteni şi rude. Deci, sunt decizii luate de oameni ca noi. Adică chiar de noi.)

2. În România nu funcţionează princiipiile logicii: ca să fi ocupat postul de CP2, trebuia să fi avut diplomă de doctor; aceasta impunea existenţa unei diplome universitare de licenţă; aceasta impunea existenţa diplomei de bac. Prin urmare era suficient să prezint un act prin care să arăt că sunt angajat la institutul unde dădeam concurs, pentru ca un individ cu ceva urme de logică să fie sigur că le am şi pe celelalte. Iar deţinerea celorlalte se putea verifica uşor în arhivele bine organizae ale Academiei şi Ministerului, instituţii care cică educă naţiunea.

3. Şi poporul notarilor are dreptul să trăiască: uşor, bine, nestingherit (că este o branşă în care concurenţa este practic interzisă prin lege).

Halal şi aferim!

Mai bine am face regiuni care să ne fie de folos, dacă tot e să le facem!

Stârnit de o postare a lui Călin pe Facebook, am zis să scriu totuşi (extrem de laconic) despre proiectul de organizare administrativă a României, cel cu regiunile. Titlul preia de altfel mesajul lui Călin, aşa cum l-am priceput eu. În rest însă ced că aduc în discuţie o perspectivă uşor diferită.

Am încercat să înţeleg care e scopul pragmatic al operaţiunii, dincolo de nevoia de a face tam-tam în preajma alegerilor.

După mine ar trebui să fie vorba de o eficientizare a formării bunului public, descentralizarea (i.e. reducerea deciziilor luate la nivel central), creşterea implicării cetăţenilor în problemele de organizare a societăţii (mutarea centrului decizional mai aproape de cetăţeni creşte şi controlul social asupra reprezentanţilor aleşi).

Toate acestea necesită însă luarea in considerare a unor elemente de identitate comuna a zonelor incluse în noile formaţiuni administrative. Aici susţin din plin ideea lui Călin, legată de identitatea comună a acestor arii, de a le trasa altfel decât nişte linii pe hartă, aşa cum arată în propunerea guvernamentală... Călin spunea că nu vede de ce ne legăm la cap cu alte regiuni decât cele pe care deja le avem în minte: Transilvania, Valahia, Moldova şi, în plus, o zonă metropolitană a Bucureştiului. Mie îmi ies însă 8 regiuni: Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Crişana-Maramures, Transilvania, Bucureşti/Ilfov.

Avantajul e dat de identitatea comună. Dezavantajul e dat de dimensiunile inegale ale celor 8 regiuni, cu Dobrogea şi Crişana-Maramureş un pic mai mici decât restul.

În plus, trebuie luat în considerare despre cum să elimini orgoliile locale. De ce, spre exemplu, să fie Clujul capitală şi nu Braşovul sau Sibiul? De ce Iaşul primeşte un bonus şi nu am avea capitală regională la Bacău sau Galaţi? Ca să rezolv problema, şi nu numai, aş urma calea aleasă de americani, canadieni sau australieni:

Nu aş face capitale în marile oraşe. Roman, Medgidia, Câmpina, Caracal, Lugoj, Salonta, Mediaş (sau Târnăveni) ar putea fi reşedinţe ale instituţiilor locale, dar unele astfel de instituţii ar putea să se afle şi în alte oraşe. Poţi, spre exemplu, să ai reşedinţa generală la Câmpina, dar reprezenţa regională a Fiscului să fie la Roşiori, iar cea de Protecţia Mediului la Moreni. S-ar realiza astfel şi stimularea unei reţele de oraşe dezvoltate (unul dintre scopurile implicite ale descentralizării), de posibilitatea de a dezvolta imobiliar şi alte zone decât cele mai mari 10 oraşe etc. Resursele colecatte la nivel regional/naţional nu ar mai fi redirecţionate preponderent către un singur oraş, sufocat oricum de prea multele sale roluri. În plus, ar fi un semnal că deciziile nu se mai iau „la centru”, ci fiecare este responsabil pentru modul în care arătăm. Cu alte cuvinte am mai scăpa de obsesivele „sistemul e de vină” şi „ăştia îşi bat joc de noi”…