Lumea …. aşa cum nu o ştim?

Mie nu îmi plac sovieticii. Punct. Nu îmi plac şi pace. Sunt oameni răi, pentru care alţi oameni nu contează. Sunt oameni pentru care ceilalţi oameni sunt nişte numere cu care poţi face ce ai chef. Pentru a dezumanizarea subiecţii dominaţiei lor, sovieticii recurg, între altele, la depersonalizare. E simplu, dacă un obiect nu are personalitate este un simplu obiect, dispensabil. Aşa se face că sovieticii caută mereu căi de a depersonaliza pe ceilalţi. (Nu vorbesc întâmplător la prezent: sovieticii continuă să fie printre noi, pândind şi împingându-ne mereu către o lume în care respectul pentru semeni este doar istorie.) Deposedarea de prenume este o cale prin care îţi arăţi dispreţul faţă de ceilalţi oameni. Nu îl strigi pe numele său, ci pe numele neamului lui. Îi inidci astfel că el nu contează ca individ, că poţi oricând să îl arunci la coş. Îi zici, de exemplu, Alifantis Nicu, Einstein Albert, da Vinci Leonardo, Teodoroiu Ecaterina. Apoi, ca să fii mai influent, ai grijă să p

Caligula , e un roman istoric de Douglas Jackson, binişor scris, care descrie viaţa sclavilor romani, altfel decât o găseai prin cărţile de istorie de acum 25 de ani şi folosşte pretextul ca să introducă şi povestea legendarei cruzimi a lui Caligula. Romanul a apărut în 2008, iar ediţia românească a apărut la Allfa, în 2008. În josul paginii 229, două dintre personaje sunt întrerupte din discuţie de eroul principal al cărţii, care bate insistent la uşă. Cum aceştia îi deschid abia după multă vreme, Cupido face o remarcă despre ospitalitatea lor în spiritul vremii (sau, mai exact, aşa cum a înţeles autorul cărţii spiritul vremii). Douglas Jackson, Caligula, Ed.Allfa, 2008, p. 229, jos. Oare scoţianul Douglas Jackson, autorul romanului, nu o fi citit când era mic despre Dromihede şi Lisimah, că doar era o lectură obligatorie? :)

Irina, aprilie 2011 Irina ia parte, la şcoală, la o campanie de reciclare (că tot posta Georgiana pe Facebook despre reciclat). Îmi povesteşte zilnic despre ce mai reciclează, ce fel de PET-uri au adus colegii, unde e cutiuţa pentru colectarea bateriilor vechi... Îmi explică despre scopul acţiunii lor: protejarea mediului, salvarea planetei. O întreb cât urmează să dureze campania. Îmi răspunde ca şi cum e un lucru evident şi e greu de priceput cum de nu mi-am dat seama singur: „Până salvăm planeta!” Cred că am avea multe de învăţat, toţi, din candoarea răspunsului.

Cu aproape trei ani in urmă am cumpărat un GPS. Am luat un Smailo Navigator , fără mari pretenţii ca aspect, dar care avea avantajul de a fi mai ieftin, servind astfel nevoilor noastre mai reduse de a ne mişca de colo-colo. La câteva luni de la cumpărare s-a ivit şi primul său bug: cel mai frecvent durează 10-15 minute până găseşte semnalul satelitului. Dacă îl foloseşti în oraş pentru a merge în direcţii necunoscute, acesta este un impediment major. Bănuiesc însă că la versiunile mai noi or fi rezolvat problema asta. Aparatul e românesc din punct de vedere al designului. Componentele par a fi de prin China, iar hărţile sunt de la iGo. Am folosit GPS-ul cu pricina prin varii locuri din România, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Austria, Germania. Dacă treci de impedimentul cu conectarea târzie la satelit, aş zice că sunt chiar mulţumit de viteza cu care îţi recalculează rutele, de manevrabilitate şi funcţionalitate. Mai neplăcut este că nu reuşesc să îl fac să stea pe bord în aşa fel încâ

Dacă tot am redeschis rubrica cu gardul , hai să mai adaug ceva graffiti pe el. De astă dată e un număr de înmatriculare. Se întâmpla în urmă cu o lună. Mălina trebuia să vină cu Irina de la şcoală. Fişierele foto de atunci spun că era 13 aprilie, ora 11:42. (Primăria a decis că pe timnpul iernii e prea scump să încălzească şcolile toată ziua, aşa că orele se scurtează şi de prin noiembrie până la Paşte irina intră la 8 şi iese la 11:10. Deh, ţară săracă, oraş amărât, după buget!) La un moment dat Mălina mă sună să mă roage să o ajut să parcheze. Mă uit pe geam şi iată ce văd: un şofer oarecare se gândise să-şi lase automobilul alb pe carosabil, blocând accesul la două locuri de parcare, ambele plătite la ADP şi marcate în aşa fel încît anunţau clar acest lucru. În schimb, aşa cum se vede mai ales în ultima fotografie, în zonă erau numeroase locuri libere, fără plată,pe care putea parca liniştit. De aici şi libertatea mea de a plasa numărul de înmatriculare pe Marele Gard: B 81 RTV

Faptele se petrec azi, marţi, 10 mai, pe la ora 13:00. Sună telefonul fix. Un număr necunoscut. Răspund şi îmi vorbeşte robotul, cu o voce feminină: „Vă mulţumim pentru apelul dumneavoastră. Momentan toţi consultanţii noştri sunt ocupaţi. Vă rugăm să aşteptaţi”. Apoi muzică. Cum se întâmplă că aniversez ceva, mă gândesc că unul dintre prieteni îmi face o şotie. Încep să mă gândesc care din ei o fi. Se opreşte muzica, iar vocea robotului repetă mesajul. Reîncepe muzica. Iau în calcul şi a doua alternativă, însă nu îndrăznesc să o formulez. Ar fi o bădărănie prea mare ca să fie posibilă. Rămân în aşteptare, ca să mă lămuresc. După un minut mă preia „consultantul”, o altă voce feminină. „Vreau să vorbesc cu doamna Mălina Voicu”. Rezist tentaţie de a-i spune că eu sunt Mălina. Îi transmit în schimb că Mălina nu e de faţă. Îmi cere telefonul mobil. „Îmi puteţi spune mai întâi cine sunteţi?” „A, da sunt XXXX YYYY de la Banca KKK”. Nu am reţinut numele cu pricina. Parcă era Simon