Cu celularu’ după mine, mă respect cum se cuvinte

El este adevăratul "dominator" al României de astăzi. Mic, zgomotos, cu tot felul de funcţii şi disfuncţii, îl găseşti pretutindeni: în autobuz, pe stradă, la serviciu, acasă, la chef, la spectacole, la cursuri, la şcoală, la spital, la shopping, oriunde.

Mă irită când apare în locuri nepotrivite: când cel aflat într-un prezidiu se opreşte din discurs ca să răspundă la apel; când cel ce conduce maşina e mai ocupat de convorbire decât de drum, pietoni sau alte maşini; când funcţionarul de la ghişeu te priveşte cu ochi nevinovaţi vorbind câte 10 minute în interes personal, întrerupând subit discuţia cu tine: „mi-a sunat telefonul, ce să fac” par să spună ochii săi.

Una din regulile pe care ncerc să le impun la cursurile pe care le ţin este ca telefoanele mobile să fie închise. Să nu se audă sunând în timpul cursului. Întrerup discuţiile, strică atmosfera, aruncă pe fereastră banii studenţilor (clienţi ai sistemului de învăţământ, din al căror bani acesta este finanţat). Precizez acest lucru în primul curs din fiecare an. O dată, în urmă cu 2 ani, la enunţarea dorinţei mele ca telefoanele să fie închise pe durata cursului, o studentă a exclamat uimită:”De tot??”.

Evident, nu am ţinut nici măcar un curs în ultimii 5 ani fără ca să sune măcar un telefon.

Explicaţia, în opinia mea, poate fi localizată la nivelul respectului pentru ceilalţi şi este sugerată, în alte contexte însă, în cartea Monicăi Heitz apărută cu ceva vreme în urmă (şi care văd că a primit Premiul pentru Debut al României Literare, deşi este o carte de antropologie…).

Maneaua de aur

Disclaimer: Nu îmi plac manelele. Am încercat însă să mă menţin obiectiv…

Rugăminte: înainte de a trage concluzii, citiţi bine textul şi respiraţi adânc :)

„We've set up a 20-man committee to do away with this vulgar, animalistic, nigger rock 'n' roll bop.” (Chairman of the Alabama White Citizens Council)

„The obscenity and vulgarity of the rock 'n' roll music is obviously a means by which the white man and his children can be driven to the level with the nigger.” (Executive Secretary of the Alabama White Citizens Council)

Acestea sunt declaraţiile cu care începe volumul II din The History of Rock and Roll de la Time Life. Evident, cei doi citaţi mai sus erau nişte sudişti radicali, care respingeau din start orice nu era strict pe calea cea dreaptă. Mai târziu în documentar, apare şi un primar din New Jersey, împreună cu consilierii săi, decizând să interzică R’N’R în Jersey City. Nu am văzut încă tot documentarul (are 10 părţi a câte 60 de minute), însă nu m-ar mira să apară pe acolo şi Nea Nicu cu armata sa de trepăduşi.

Reacţiile lor mi-au adus aminte de manifestările (non-academice) ale multor colegi din ICCV, la o prezentare a Ceraselei Voiculescu, care făcuse un studiu despre manele (Discursul manelelor in contextul socioeconomic postcomunist: prestigiu, inconsistenta de status si economie informala).

La urma urmei fiecare gen muzical a debutat prin a fi înjurat. Ce e drept, după gustul meu, manelele sunt mult mai aproape de zgomot decât de muzică: ritmul este mai degrabă întâmplător, versurile lipsesc … Însă, aşa cum zicea Cerasela la un moment dat, nici în alte genuri muzicale (vezi ceea ce la noi se cheamă „muzică uşoară”, dar şi multe compoziţii R&B, disco, rap, blues etc.) versurile nu reprezintă adesea altceva decât un fundal aleatoriu. Pe de altă parte, parcă la manele s-au cam adunat toate, iar genul nu mai e demult tânăr: îmi amintesc de manele încă auzite prin anii 80, când la studioul de înregistrări al Filarmonicii, din subsol de la Lipscani (în Ploieşti), erau albume ale unor formaţii de care nu auzisem niciodată, şi care aveau nume ciudate… Nu reţin acum decât unul: Tineret, cu albumele de genul Tineret IV, Tineret V, Tineret 6 …

Până acum ar fi fost măcar 20 de ani în care să răsară ceva de calitate din manelele astea, altceva decât un huruit zgomotos, dar cine ştie, poate la manelari timpul se scurge mai încet şi cândva „cântecele” lor vor deveni aclamate pe larg de critici, confirmând gustul consumatorilor de astăzi (cred că în prezent manelele reprezintă genul muzical cel mai bine vândut şi mai iubit în România – cel puţin aşa par a zice 'rafturile' din multe magazine şi site-uri pe unde se vinde muzică).

Mie unul însă, până la proba contrarie, permiteţi-mi să ascult altceva…

(Why not a later form of RNR?):



[versuri de la Metrolyrics]

Bucureşti-ul de azi şi de altădată

Hoinărind niţel pe net, nu chiar la întâmplare, am dat peste două site-uri care trimit către o temă care mă interesează, pe care abordat-o mai demult şi pe aici, pe blog, şi pe care am regăsit-o şi la Claudiu. E vorba despre identitatea oraşelor româneşti, despre cum se schimbă ele, despre ce ne poate place sau nu la Bucureşti (am enumerat mai multe teme, dar ele converg către acelaşi filon).

Am găsit în acest sens un proiect descris printr-un număr mai vechi al Time Out, un proiect ce pare, din păcate, a fi murit - www.nowandthen.ro, nemaifiind actualizat de ceva timp. Este vorba un "fotoblog de antiteză", ce pune faţă în faţă aceleaşi locuri, fotografiate azi şi în trecut, din acelaşi unghi. Sunt imagini din Sighişoara, Iaşi şi Bucureşti, interesante fiind mai ales cele de prin primele postări (aici, de pildă: caldarâmul, trecătorii şi macaralele din zare fac deliciul fotografiei de la începutul secolului XX, sărind în ochi când o compari cu cea de astăzi). Ultima postare este însă de la începutul lui 2007 :(

Blog-ul lui Stelian Tănase, popularizat aseară la Tănase şi Dinescu, de pe Realitatea TV, are şi el o contribuţie la discuţia despre oraşele româneşti. Sărac în postări, blog-ul este iniţiat prin decembrie 2007 şi îşi propune probabil să devină un soi de forum pe teme alese din când în când de Stelian Tănase. Momentan are o singură dezbatere lansată, cea despre identitatea Bucureştiului. Din păcate, comentariile sunt puţine, iar multe dintre ele se ocupă de orice altceva decât de subiect :(. Sunt însă şi câteva interesante, iar calitatea moderatorului Stelian Tănase poate creşte, în timp, valoarea discuţiei...

La fisc: pe urmele impozitului pe venitul global (tips & tricks?)

Pe scurt: Aceasta nu este o poveste despre birocraţie excesivă, ci despre rule of law şi birocraţie excesivă, cu accent pe prima, chiar dacă, contextul, prilejuit de a doua, ocupă preponderent spaţiul. În plus, e şi un pic funny…

Pe lung:

Sunt patru birouri importante. Toate sunt în clădirea Administraţiei Fiscale (sector 5). La Biroul 1 mergi, ca şi contribuabil, cu hârtia pe care ai primit-o prin poştă cum că ai avea de plătit în urma recalculărilor (o să botez hârtia asta cu numele de cod „Hârtia 1”). Ei verifică dacă ai şi alte lucruri de plătit/primit. Emit o notă, cu care mergi la Registratură (o să îi zic Biroul 3; apare imediat în povestire şi Biroul 2), aici ţi se eliberează o chitanţă, cu care mergi la Casierie (Biroul 4). Plăteşti, primeşti o chitanţă, cu care te întorci la Biroul 1, ieşind din nou din clădire şi ocolind-o niţel, apoi dai chitanţa şi Hârtia 1, cei de acolo fac o copie după ele (!!!), ţi le dau înapoi şi gata.

Simplu, nu? Ei bine, dacă însă Hârtia 1 nu este o declaraţie obişnuită de impunere, ci o somaţie de plată prin care eşti anunţat că vei fi executat silit fiindcă nu ţi-ai plătit diferenţele anunţate prin decizia de impunere, iar tu nu ai primit niciodată nici o decizie de impunere, lucrurile se complică şi, la pasul 1, imediat după Biroul 1 intră în joc Biroul 2, din celălalt colţ al clădirii. Aici inspectorul care răspunde de strada ta te întâmpină cu „Hai să vedem ce am mai făcut de data asta!” (din context deduc mai apoi că nu se referea la activitatea proprie, de altfel o femeie destul de amabilă, care în timp ce a procesat cazul meu a trebuit să mai rezolve încă 5-6 situaţii). Apoi te ia la puricat, află ce aveai de plătit, reface calculul şi obţine cu totul altă sumă. Afli că aveai de încasat bani de acum 4-5 ani şi de plătit unii de acum 3-4 ani. Mai afli că ai avea de încasat şi unii de prin 2000 (în cazul meu cam 5 milioane lei vechi, la cursul din 2000!!), dar că s-a schimbat softul şi nu se poate spune cu precizie de unde vin, aşa că nu prea mai poţi să ii primeşti. Ţi se şterg toate penalizările de neplată la timp (şi alea însumau 4-5 sute de lei noi, dar, cum nu fusesem niciodată înştiinţat că ar trebui să le plătesc, reprezentau eventual o chestiune de reglat între Fisc şi Poşta Română, iar apoi între Poştă şi poştaşul de pe strada mea). Abia după aia te întorci la Biroul 1, de unde mergi la Biroul 3, de unde mergi la Biroul 4, te întorci la Biroul 1 şi acolo se face o copie după hârtiile pe care tot Fiscul le-ai emis.

Lucrurile devin şi mai interesante dacă mergi să plăteşti datoria de 59 de lei a Mălinei (care, deşi are aceeaşi adresă cu a mea de mai mulţi ani decât există impozitul pe venitul global, are chestiile astea cu impozitul regularizate la zi, venindu-i mereu înştiinţări de plată, de regulă având de primit sume mici). Cei 59 de lei erau pe ultimul exerciţiu financiar, adică 2006. Numai că, la Biroul 1, banii ăia nu figurau în sistem. Dispăruseră! Aşa că s-a mers la Biroul 5 (lângă Biroul 1), de unde am aflat că, între timp, cei 59 de lei s-au compensat cu ceva, însă nu am aflat cu ce sau cât ar trebui să mai primească Mălina înapoi.

Am stat azi la Fisc 2 ore şi ceva. Orele de lucru cu publicul sunt în timpul programului de lucru. O fi calculat cineva cu cât se diminuează PIB în urma unor astfel de întâmplări?

PS. Am zis cumva că, dacă ai primit o somaţie de plată la execuţie silită, în ea scrie că poţi să o conteşti doar în justiţie? Sau că în declaraţia de impunere a Mălinei, aia cu 59 de lei, zicea că ai un termen până care trebuie să îi plăteşti altfel vei plăti penalităţi? Dura lex, sed lex, despre asta era postarea de faţă :)))

Moştenirea familiei … liberale, faţă în faţă cu Mica Unire

Deşi titlul ar putea sugera altceva, nu e vorba nici de berea Guldenburg, nici de coniacul Unirea. Despre alcool o să fie însă vorba în postul următor.

Acum mă ocup de chestii mai puţin serioase. Mă uit că s-au sărbători ieri 149 de ani de la ceva, nu are importanţă ce, un bun prilej ca politicienii să îşi dea niţel în petic, pe la Iaşi, Focşani şi alte oraşe Moldave, unde s-au străduit să câştige concursul de declaraţii aberante.

Dar nici despre asta nu e vorba în mod necesar în postarea de faţă, deşi lupta electorală vădită la serbarea asta de 149 de ani este unul dintre lucrurile ce îl declanşează. Că deh, vin alegerile. Nu se ştie când şi care (locale, naţionale), dar poate fi un moment retrospectiv. Discursul preşedintelui o spunea bine: ca şi în 1859, România are nevoie de reforme. Numai că ce nu spunea preşedintele cu nume de împărat este că România se vaită dintotdeauna că are nevoie de reforme, că trebuie să se lupte cu corupţia: şi la 1859, şi la 1866, şi la 1933 şi la 1848, şi la 1821, şi pe vreme lui Mihai Viteazul, şi probabil că şi Decebal avea o problemă de genul acesta …

Aşa că nu ar fi rău pentru orice guvern, să aibă creştere, mai ales în an electoral, că dă bine la voturi. Şi mă uit la Tăriceanu, politician abil, care a reuşit să conserve electoratul partidului, în ciuda luptei continue cu cel mai adulat om din stat. Pe urmă mă uit la guvernul Tăriceanu şi îl caut pe la moştenirile financiare lăsate pentru un viitor impredictibil. Nu mă pricep, dar parcă am fi pe vremea de gloria a lui Văcăroiu (zis cândva „Săniuţă”, dar nu pentru abilităţile la sporturi de iarnă), cu creşterea aia economică de pomină, înmagazinată în producţie localizată … pe stoc. Se întâmplă aşa: taxa de primă înmatriculare, probabil de returnat către populaţie peste un an, doi; creşteri salariale relativ mari, în sectorul bugetar, care se (re)negociază zilele astea; deja mult discutatele creşteri ale pensiilor (însă acolo deja e vorba de Bugetul asigurărilor sociale, care ar fi trebuit să fie mai degrabă o chestiune a Parlamentului, decât a Guvernului); (re)centralizarea, prin direcţionarea către bugetul statului a unor impozite care sunt prin definiţie locale, precum cel pe tranzacţiile imobiliare.

Dar mai bine să nu ne uităm la astea, să băgăm o horă (sau mai multe) şi să ne uităm la bălăcăreala dintre palate. Deh, pâine şi circ. Mai ales circ.

La coadă

Ieri am fost la poştă să ridic un colet. Coadă ... ca la poştă. La urma urmei, îmi amintesc că am văzut acum câţiva ani o statistică pe câteva ţări (Suedia între ele), din care reieşea că poştă se stă în general cel mai mult la coadă. Iar la noi cu atât mai mult. În plus, la noi, am văzut că în mai toate oficiile poştale din Bucureşti, personalul se poartă de parcă ar fi în război perpetuu cu clienţii. E probabil vorba stressul la care sunt supuşi prin aglomeraţia permanentă de, dar şi de cultura organizaţională ….

Stăteam aşadar la coadă alături de alte 7-8 persoane şi ajunsesem pe poziţia a treia. Priveam un pic distrat în altă direcţie, când bărbatul din spatele meu spune: „Doamnă dar nu eraţi acolo”. „Eram aici, după domnu’, i-am recunoscut spatele”. Discuţia a continuat timp de câteva replici. Femeia cu pricina (~45 de ani, studii medii) nu fusese acolo, fix în faţa mea, eram aproape sigur de asta şi am spus-o. La care, femeia respectivă ne-am spus, ca şi cum ne-ar oferi un mare favor mie şi celui din spatele meu, care protestase iniţial, că putem să trecem în faţa ei. Am trimis-o respectuos la coadă, pe poziţia a 9-a.

Scena este una familiară în România de azi. Se întâmplă mereu, cu oameni de condiţie socială diferită. Nu pot să o uit pe una, boită masiv, cu pantofi cu vârful ascuţit, îmbrăcată … după gustul ei (!), şi puţind ca o drogherie, care s-a vârât în faţa mea la boarding spre Bucureşti, pe aeroportul din Amsterdam, strigând că ea e în întârziere, că vine de la Dublin, şi fluturând paşaportul diplomatic pe deasupra plaselor de la duty free. Apoi, tiptil, a mai şuntat 5-6 locuri de stat la coada de 20-30 de inşi. Că deh, ea reprezenta România.

Partea mai proastă este că nu se prea vindecă uşor. E suficient să faci turism prin locuri unde abundă în turişti italieni şi o să regăseşti comportamente similare.

Atunci când lumea depinde de calitatea oglinzilor

Pe scurt: presei una îi spui, alta pricepe :(. Te poţi întreba de ce, însă nu am de gând să ofer răspunsuri aici, faptele cred că vorbesc de la sine …

Pe lung:

În urmă cu mai bine de 2 luni, profesorul Ioan Mărginean m-a rugat să îl însoţesc la un interviu despre programul Ministerului Sănătăţii de Evaluare a Stării de Sănătate. Evenimentul Zilei organiza o analiză pe tema asta. Ne-am întâlnit cu reporterul Ev.Z. într-o luni seara. Cred că era ultima luni din octombrie 2007 (săptămâna următoare am plecat la Brno şi Praga, iar apoi am fost operat, aşa că am repere oarecum exacte). Data, după cum se va vedea are mare importanţă. Ştiam deja de câteva zile despre intenţiile Ev.Z., de la profesorul Dumitru Sandu, şi el intervievat cu aceeaşi ocazie.

Interviul a decurs atunci simplu: reporterul avea ideea sa că programul cu pricina este un eşec, costă prea mult şi nu îşi atinge obiectivele. Am replicat că lucrurile nu stau chiar aşa, fiind vorba de două componente distincte: prevenţia şi cercetarea evaluativă a stării de sănătate şi că, în ce priveşte prevenţia, programul ar putea fi chiar un succes, ţinând cont de frecvenţa extrem de redusă cu care românii obişnuiesc să meargă la doctor, la analize etc. În schimb, doar partea de cercetare în sine nu ar justifica un astfel de cvasi-recensământ al populaţiei. Reporterul a insistat să spunem dacă nu cumva ar fi fost mai bine să se separe cele două componente. Părea a dori să obţină de la noi un punct de vedere care să spună că programul ministerului era o prostie. Domnul Mărginean a părut a înclina spre a considera separarea celor două componente ca o soluţie mai bună. Eu am fost reticent în a îndeplini dorinţa reporterului de a îi confirma supoziţiile, arătând că atâta vreme cât nu costurile de cercetare sunt cele care determină cheltuieli foarte mari, ci cele legate de prevenţie, s-ar putea să nu fi fost o idee bună să le separeu. În schimb, am agreat asupra dificultăţilor de a obţine rezultate care să poată oferi o evaluare corectă a stării de sănătate.

Ne-am despărţit de reporter convenind ca să vedem materialul înainte de publicare (era evident că nu aveau cum să publice tot ceea ce spusesem, dat fiind spaţiul restrâns al ziarului şi am convenit ca să vedem materialul tocmai pentru a evita trunchieri deformatoare şi scoateri din context).

Interviul a apărut … azi, adică 2 luni şi ceva mai târziu de la intervievare. Este semnat de doi reporteri. După nume unul este femeie, celălalt e bărbat. Din ceea ce am zis a rămas doar ce avea reporterul în cap iniţial (e vorba de reporterul bărbat, eu nu am văzut şi femeia, dar poate s-a întâlnit domnul Mărginean cu domnia sa ulterior). Despre toată partea de prevenţie şi argumentul (susţinut şi de domnul Mărginean) că aceea reprezintă efectul cel mai important, nu se suflă aproape nici un cuvânt. Documentarea lasă de dorit, pentru Ev.Z. se pare că aş preda la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti, unde, aşa cum reiese din articolul de a două zi (interviul cu dl. Sandu, articol a cărei primă frază m-a lăsat … surprins în privinţa a ceea ce se spune că aş fi declarat…), aş funcţiona ca lector universitar. E drept că am funcţionat acolo ca lector asociat, însă asta se petrecea cu doi ani şi jumătate în urmă.

În fine, articolul de mâine, conţinând interviul cu dl. Dumitru Sandu şi câteva scurte concluzii este mai echilibrat în ce priveşte aceste concluzii. Mă întreb dacă nu cumva acest articol a fost scris de reporterul femeie, şi celălalt de reporterul bărbat, cel ale cărui idei sunt de fapt reflectate în articol...

Mai te poţi întreba multe, ţinând cont de faptul că nu am văzut materialul înainte de publicare, în ciuda convenţiei iniţiale, că a apărut la atât de mult timp distanţă faţă de momentul intervievării şi de multe altele. Prefer însă să nu o fac …

Salutări de la ... capătul lumii

Scriitorul olandez Arnon Grunberg, născut în 1971, avea să publice în 2000, cartea Istoria calviţiei mele. Grunberg era deja un scriitor relativ cunoscut, însă avea să semneze cartea cu pseudonimul Marek van der Jagt. Nimeni nu avea să afle iniţial cine este cu adevărat autorul cărţii, astfel că „Marek van der Jagt” primeşte premiul pentru debut, iar unul dintre criticii olandezi avea să constate entuziasmat că necunoscutul autor este „mai bun decât Grunberg!”.

Cartea a apărut în româneşte în 2007, la Humanitas şi este rezonabilă, amuzantă, pe alocuri inteligentă. Ritmul este alert, pasajele de reverie şi cele de acţiune alternează, din când în când personajele filosofează, uneori întreprind acţiuni mai excentrice. Fără a fi senzaţională, este o carte care merită citită. Nu vreau însă să prezint aici cartea sau autorul. Mă interesează doar un pasaj (pagina 39, jos, în ediţia Humanitas):

Unul dintre personajele cărţii, o fostă dactilografă, publică un volum intitulat „Cum se pot îmbogăţi fetele bătrâne”. Succesul este neaşteptat, cartea devine un best-seller, fiind tradusă în numeroase limbi:

– Cartea Eleonorei, a spus tata, a fost vândută astăzi României. Incredibil! Şi când te gândeşti că toţi editorii ăia erau atât de sceptici la început.

Limita absolută a celebrităţii a fost atinsă. Dacă volumul este tradus până şi la capătul lumii, atunci evident că este un best-seller. Q.E.D.

Să mai amintesc o dată: autorul este un olandez, de 29 ani, cu educaţie sub medie (exmatriculat din liceu la 17 ani), însă cunoscând succesul ca antreprenor şi scriitor, iar cartea este scrisă la sfârşitului anilor 1990.

Sirenele lui Vonnegut

Pe scurt: Sirenele de pe Titan (Humanitas, 2007) nu este cea mai bună carte a lui Vonnegut, însă este un Vonnegut autentic, agreabil, bine scris, interesant, inteligent.

Pe foarte lung:

Pentru mine, literatura SF se împarte în două categorii. Evident că taxonomia mea proprie e doar una super-reducţionistă şi îmi este utilă doar pentru argumentaţia din acest post.

Pe de o parte sunt aşadar poveştile care se centrează pe noi tehnologii şi pe modul în care acestea se reflectă în varii lupte, bătălii, bătăliuţe şi războaie, având în spate o intrigă subţire, de telenovelă. Categoria asta nu mă interesează, mi se pare puerilă.

Pe de altă parte este ceea ce mie mi se pare interesant: discuţia despre noile situaţii în care oamenii ar putea să se găsească în urma unor progrese ştiinţifice sau descoperiri majore. Contactul cu extratereştrii, revelaţii atipice asupra începuturilor vieţii, stăpânirea unei a cincia dimensiuni, controlul superior celui actual asupra spaţiului-timp, şi multe altele pot crea locuri în care oamenii au nevoie să fie creativi, să inventeze căi noi de adaptare, să inventeze moduri neobişnuite de a gândi, dincolo de clişee de orice tip (tradiţional, modern sau postmodern :D). Literatura de genul acesta mi se pare extrem de atractivă, te pune să gândeşti, te face să avansezi niţel în cunoaştere.

Detaliile tehnologice şi acurateţea ştiinţifică este mai puţin importantă, deşi adesea poate deveni un element cheie. Mă stârneşte mai mult ineditul poveştii, complicaţiile neaşteptate impuse de resurse sau constrângeri care schimbă fundamental modul de organizare al lumii, aşa cum o ştim.

Vonnegut, fără a fi tocmai un scriitor clasic de SF, este o bună ilustrare a ceea ce îmi place într-o proză SF de calitate. Karl Vonnegut e american, provenit dintr-o familie de imigranţi germani şi a luptat pentru SUA în Al Doilea Război Mondial, fiind prizonier de război la Dresda. A asistat pe viu la bombardarea inutilă a Dresdei, pe care avea să o descrie în romanul care l-a făcut celebru – Abatorul Cinci (1969), impresionând o lume care vorbise prea puţin până atunci despre armata americană altfel decât laudativ (Vonnegut seamănă în această privinţă cu Heller cel ce îl precedase cu Catch 22, însă folosind un registru mai puţin tragic).

Nu cred însă că Abatorul Cinci (ecranizat în 1971) este cea mai reuşită carte a lui Vonnegut, ci doar cea care a impresionat publicul american, preocupat dintotdeauna aproape exclusiv de propria sa „naţiune”.

Pentru mine, cărţile SF ale lui Vonnegut sunt mult mai bine scrise, mai inteligente, mai … altfel. Stilul nu se schimbă substanţial de la carte la carte: situaţiile neobişnuite apar ca urmare a acţiunii unor factori ce ţin de tehnologii sau evoluţii neaşteptate date de cunoaşterea ştiinţifică. În contextul acesta, oamenii sunt nevoiţi să se schimbe, să îşi readapteze societatea. Este prilejul pentru autor ca să ironizeze vechile obiceiuri (în fapt cele contemporane sieşi). Absurdul elementelor de SF (Vonnegut pare a nu da atenţie deloc credibilităţii celor imaginate), frazele scurte, şcolăreşti, aparent naive, asigură o satiră de bună calitate, care te face lectura facilă alungă plictiseala şi te lasă să digerezi pe îndelete, însă nebănuit, întrebări fundamentale cu răspuns reflexiv. În fapt, Vonnegut chestionează mai toate normele sociale, fără a lăsa însă această senzaţie (Glumind, aş zice că dacă ar fi fost român şi BOR ar fi realiza ce face el cu religia, Vonnegut ar fi riscat soarta lui Rushdie).

Sirenele de pe Titan (1959), al doilea roman al lui Vonnegut după Pianul mecanic, are toate aceste ingrediente. Autorul începe aici să exploateze pregătirea sa pluridisciplinară: biochimie la Cornell, apoi inginerie mecanică la Carnegie, pe când era în armată, un master în antropologie la Chicago, lucrează din când în când ca jurnalist, iar apoi în public relations, ca profesor de liceu, ca dealer al Saab, în publicitate, devenind – la o vârstă destul de târzie – scriitor şi apoi scriitor full-time. Ce face Vonnegut? Inventează situaţii bizare, la care propune soluţii bizare! Asta e tot. Scrie fraze scurte şi aparent neterminate. Creează comicul din nimic şi te face să îţi pui întrebări.

Sirenele … nu mi s-a părut la fel de reuşit ca Leagănul pisicii (1963), Galapagos (1985) sau Hocus Pocus (1973). Asta nu înseamnă însă că nu ar fi un Vonnegut autentic, agreabil, bine scris, interesant, inteligent. De citit!

Întâmplări adevărate din ţara tuturor posibilităţilor

Doi brăileni din comuna Bordei Verde au furat nişte oi. S-a întâmplat sâmbătă noaptea. Duminică a venit poliţia, extrem de eficientă, că îi cam dibuise. Au intrat cu această ocazie în incinta unde brăileni cazaseră cele 4 oi. S-a dovedit că una era un ... câine ciobănesc, pe care l-au confundat cu o oaie. Deci, 2 brăileni au furat din greşeală un câine, confundâdu-l cu o oaie. Ştirea completă e în Adevărul.

Nu foarte departe de Brăila, prin Marea Neagră, se află Insula Şerpilor. Unde ucrainenii construiesc de zor, ca să arate că insula (o stâncă niţel mai mare, după cum o caracterizează guvernele noastre) ar fi locuită şi să aibă dreptul la exploatarea fundului mării. Românii protestează. Istoria e veche-veche, însă, mai nou, conform Antena 3, Ministerul de Externe a expediat note verbale către Ambasada Ucrainei la Bucureşti, după ce preşedintele ucrainean a semnat un decret pentru transformarea Insulei Şerpilor în zonă economică specială.

Cum s-a întâmplat asta? Îmi imaginez nişte funcţionari zeloşi împachetând în ambalaj de cadouri casete audio, pe care sunt înregistrate protestele. Le pun şi fundiţe colorate şi le expediază prin DHL. Alţi funcţionari ţopăie de colo-colo zglobii, plini de aplomb, ca să prindă vorbele plenipotenţilor români într-o cutiuţă sobră pe care o vor expedia prin Fan-Curier. În fine, trei-patru fete, experte în expedieri, au compactat deja vorbele în format digital şi acum expediază .mp3-uri către toate adresele de e-mail ale tuturor ucrainenilor indexaţi în bazele de date ale SRI, SIE şi DIE.

"Profesorul" stă şi el în faţa catalogului, expediind bezele către presa avidă să-i desluşească misterul. Un ziar tocmai a publicat rezultatele unui sondaj de opinie, primul post-ninsoare (PD-L 36%, PSD 25%, PNL 14%), iar primele două comentarii ale cititorilor ziarului (1. titipreda: "PSD=25% ;PNL=14 % ?! Nu cred! Refuz sa cred ca in RO sint 40% de dobitoci !!!"; 2. hawkeye: "Sunt convins ca nu sunt 40% dobitoci in Romania, dar tu sigur esti unul mare si nesimtit. Cine iti da tie dreptul sa faci idiot un simpatizant al unui partid [...]") mă face să suspectez că sub nick-urile respective se ascund cei doi brăileni de la începutul postului de faţă. O singură rezervă am faţă de ipoteza respectivă: s-o fi băgat Internet şi la puşcărie? Sau poate că titipreda şi hawkeye or fi şi ei experţi în expedierea de note verbale????

Nemiloasa transformare a locurilor

Histria e prima care îmi vine în minte. Oraş-port prosper cât timp a existat golful. Părăsit de locuitorii săi, după ce acesta s-a închis şi a devenit lac. Ceva mai în sud este Kaliakra, abandonată însă mai recent, în urmă cu două secole şi ceva.

Peste Histria şi Kaliakra s-au aşezat straturi succesive de pământ. Astăzi, arheologii încă le mai scot la suprafaţă. Turiştii vin şi se uită, căutând să descopere cum se trăia cândva.

Peste multe aşezări ale egiptenilor antici, deşertul şi-a aşternut nisipurile. Peste multe oraşe mayaşe şi aztece, astăzi domneşte jungla.

Toate au fost părăsite de oamenii vremii lor, în căutare de o viaţă mai bună. Nu au plecat toţi odată, ci pe rând. Ultimii au rămas cei mai bătrâni, cei mai statornici, cei care au şi murit odată cu oraşul. Ultimii care au şters praful înainte ca natura să devină singurul locatar.

La fel se întâmplă de ani buni de zile în Dakota de Nord, unde, aşa cum se zice în numărul din ianuarie al ediţiei româneşti a National Geographic, oraşele pustii sau aproape pustiite jalonează preeria. Oamenii au plecat, aşa cum pleacă din câteva sute de sate din România. Aşa mor uneori locurile, casele, obiceiurile. Nu trebuie să ne văităm (aşa cum o facem de obicei): lumea se schimbă şi nouă ne place, chiar dacă adesea nu o recunoaştem…

Respiraţia energică, ecologistă, ieftină

Ştirea face de câteva zile înconjurul lumii. Informaţia apare ca atare pe sute de site-uri, fiind distribuită de Associated Press.

O companie imobiliară din Stockholm, s-a gândit să folosească căldura degajată (prin respiraţie) de cei în jur de un sfert de milion de pasageri care trec zilnic prin Gara Centrală din Stockholm. Scopul este să producă 20% din energia necesară pentru a încălzi o clădire de 13 etaje. Costul proiectului: 30.000 de Euro. E nevoie doar de nişte pompe şi de nişte ţevi, zic ei.

Piaţa Romană, Piaţa Unirii, Piaţa Universităţii. Cu peronul pe toate părţile.

Oare s-ar putea şi la noi?

Evenimentul Zilei a descoperit Adevăratul OZN

Ev.Zilei de ieri zice aşa, într-un titlu mare: Papa vorbeste despre tiganii romani de la periferia Romei. Văd titlul alergând zglobiu pe bara rulantă pe care RSS Ticker mi-a pus-o în josul ferestrei de la Firefox, şi sar pe el. Articol din ziar era confuz. Titlul însă, împreună cu unul dintre paragrafele articolului, zicea că ar fi totuşi o chestie clară cu un papa şi nişte ţigani. Mă duc la sursa citată (La Repubblica) şi aflu cele de mai jos din singurul paragraf care ar fi avea legătură cu titlul din Ev.Z.:

"Un evento tragico come l'uccisione di Giovanna Reggiani a Tor di Quinto" ha aggiunto, "ha posto bruscamente la nostra cittadinanza di fronte al problema non solo della sicurezza, ma anche del gravissimo degrado di alcune aree di Roma; specialmente qui è necessaria, al di là dell'emozione del momento, un'opera costante e concreta, che abbia la duplice finalità di garantire la sicurezza dei cittadini e di assicurare a tutti, in particolare agli immigrati, almeno il minimo indispensabile per una vita onesta e dignitosa".

Aşa a grăit papa Benedict. Singurele chestii care trimiteau la români erau numele victimei şi faptul că prin paragraful cu pricina era vorba de imigranţi. Evident, prin trimiteri indirecte, papa (care nu mi-e deloc simpatic, însă articolul din EvZ i-a mai îndulcit niţel imaginea) s-a referit la ţigani.

Aşa că şi titlul meu are o logică, fiind legat şi de o anumită găină care naşte pui vii cu câte trei picioare.




BTW, se pare că, până la urmă, puiul cu trei picioare chiar a reuşit să se nască. Informaţia Zilei, ediţia de Maramureş raporta prin vara una bucată astfel de pui născut la Baia Sprie şi dă şi o poză cu el. Mai neclare sunt însă cauzele apariţiei sale: în titlu zice că ar fi vorba de poluare. În articol, un medic veternar explică ceva despre incest. Eu cred mai degrabă că o fi avut extraterestrul o poluţie incestuoasă. Cum care extraterestru??? Ăla din titlu, evident :)

Un nou institut

Zice aşa pe hotnews: Guvernul înfiinţează Institutul de Istorie a Religiilor. 12 cercetători se vor ocupa de "istoria religiilor monoteiste, istoria religiilor indiene si iraniene, istoria religiilor politeiste din perioada antichitatii clasice, precum si religiile din perioada moderna". Institutul va fi afiliat Academiei Române.

Buna aşa. Guvernul a identificat un domeniu de cercetare de vârf şi a decis să îl finanţeze. Probabil că va angaja vorbitori de persană veche, de varii dialecte indiene, le va aloca bani de cercetare (i.e. deplasare ca să studieze manuscrise vechi, pietre inscripţionate cu cuneiforme etc.), nu vom avea parte de compilaţii din materialele cercetătorilor din alte părţi, ci vom avea prilejul să avem din nou, după Eliade, nişte somităţi în domeniu.

Viena: 3. Sunt bărbat, să intru să te cumpăr? :)

Pentru a evita confuziile, trebuie specificat că magazinul din fotografie vinde doar produse textile (adică haine).

:)









(Evident că Mona a fost vizată de îndată, chiar dacă nu era prezentă :p)

Viena, de Revelion (şi nu numai): 2. Câteva tips and tricks…

1. Ghiduri de călătorie: Top 10 Viena, de la Editura Litera (de fapt traducerea ghidului DK) e de evitat. Ca şi cel de Praga din aceeaşi serie, ghidul nu îţi oferă altceva decât o parte infirmă din informaţiile pe care le poţi afla free de pe net, sau de prin pliantele de pe la Turist Information Office. Exceptând pozele, nimic nu merită, iar pozele ţi le poţi face şi singur. Muzee interesante nu sunt incluse în ghid, nu afli cât te costă intrarea, informaţiile despre restaurante şi hoteluri sunt mai degrabă vagi etc. [luasem Top10, fiind îmboldiţi de faptul că cel de Roma e chiar de calitate bună şi de lenea de a căuta ghidurile de la Lonely Planet sau Rough Guides. A fost o eroare pe care o să o evităm asiduu pe viitor.]

2. Hofburg: un pic dezamăgitor, însă are câteva camere interesante. Pe dinafară, ansamblul arhitectonic este de văzut, deşi nu e tocmai pe gustul meu. Deşi sunt incluse în preţ audioguide-urile pot să nu fie disponibile, datorită fluxului mare de turişti. Oricum, informaţia scrisă primită este aceeaşi cu cea din audioguide, aşa că e mai valoroasă…

3. Schönbrunn: văzusem doar grădinile (splendide!), aşa că acum am vizitat şi interiorul. Mult mai simpatic decât Hofburg, mai ales în partea rămasă de la Maria Tereza. Atenţie însă, aceasta nu este inclusă în biletul cel mai ieftin („Imperial Tour”), care oferă de altfel camerele cele mai anoste plus Marea şi Mica Galerie. Următorul bilet ca preţ („Grand Tour”) include camere mai spectaculoase, iar cel mai scump te duce şi către bucătărie şi alte chestii interesante (caz în care însă turul durează destul de mult).

4. Muzeul tehnicii: situat faţă în faţă cu Schönbrunn (le desparte un parc şi linia de metrou) e un loc de vizitat, mai ales dacă ai copii de 5-10 ani. Irina, la cei cinci ani ai ei, a fost de-a dreptul extaziată de micile experimente interactive oferite din belşug de muzeu. Ele te pot ţine fără probleme ocupat câteva ore bune, chiar dacă sunt mai puţine decât în muzeul similar din Glasgow (Glasgow Science Centre – care chiar că nu e de ratat, indiferent de vârstă!),. Tips: Ca să ajungeţi la muzeu de la metrou, nu o luaţi prin parc, ci ocoliţi-l. Se va dovedi a fi un drum mai scurt. Întrebaţi la intrare care e cel mai avantajos bilet pentru grupul în care sunteţi. Pentru noi, family ticket, combinat cu Vienna Card, ne-a scos la jumătate de preţ.

5. Vienna Card: valid trei zile din momentul primei folosiri, oferă transport gratuit pe toate mijloacele de transport şi reduceri la mai toate muzeele. Îşi merită din plin banii.

6. De la aeroport în oraş: un taxi costă 27 de Euro (tarif fix). Un family ticket la CAT (City-Airport-Train: tren rapid, face 15 minute până în centru, fără oprire), dus-întors, costă 25 de Euro şi e valabil pentru doi adulţi şi maxim doi copii. Sunt 15-20 de minute între plecări, iar biletul se poate lua de la automatele de pe peron (plata cu cardul sau cu cash) sau din tren, de la conductor (cash). Dacă zborul este cu Austrian, prezintă avantajul că poţi face check-in-ul la gară, în dimineaţa în care pleci. Bagajele se duc singure la aeroport, iar tu eşti liber să hălăduieşti liniştit prin oraş, fără a trebui să mai fi la aeroport înainte de boarding…

De Revelion: Muzeele sunt pline de italieni, ruşi şi români. În compania asta, grupurile de români sunt cele mai civilizate: italienii se bagă fără ruşine înaintea ta coadă, înghesuindu-se de parcă ar trăi pe vremea lui Ceauşeşcu; ruşii pur şi simplu te împing mai încolo prin muzeu ca să vadă ei mai bine.

De Revelion: La shopping, pe Mariahilfer Straβe, românii şi ruşii sunt dominanţi. Li se adaugă ceva slovaci. Din nou, români stau mai bine la capitolul politeţe decât ruşii. Ca preţuri, în cele câteva magazine în care am intrat, Viena mi s-a părut mai scumpă (cu mult) decât Bruxelles sau Köln, dar mai ieftină (evident!) decât Bucureşti-ul. Nu ştiu cum sunt preţurile însă în cele două shopping centers din afara oraşului: SCS şi cel din Pandorf.

Viena, de Revelion: 1. Municipalitatea!

De Revelion (Silvester, pe limba lui … Mozart), Viena este un oraş vesel. Departe de legănarea valsului vienez, centrului fostului imperiu geme sub asuprirea turiştilor, majoritatea părând venind din fostele sale posesiuni: Italia, Ungaria, România, dar şi Rusia. Obiceiul locului este altfel ca la noi: sărbătorirea începe pe 31 Decembrie la ora 14 şi se termină oficial pe 1 ianuarie la ora 2 a.m. Oficial, fiindcă de fapt, în multe săli de bal, palate, cluburi şi restaurante, ca şi în petrecerile private continuă până spre dimineaţă.

Între 2 după amiaza şi 2 în noaptea de Anul Nou se petrec însă lucruri esenţiale pentru oraş: principale străzi sunt pline de oameni, care se opresc să bea un vin fiert, o bere caldă, servite cu cană cu tot, că doar nimeni nu are timp de spălat căni (pe cană scrie evident „Silvester in Vienna”). Se consumă şampanie, cârnaţi şi crenvurşti nemţeşti, brezeli uriaşi…

Din loc în loc (adică din 30 în 30 metri) este câte ceva care cântă, aşa că lumea dansează un pic, mai merge niţel, mai bagă un vin fiert sau o şampanie, mai cumpără un suvenir, ceva, cum ar fi un porcuşor simbolizând noul an…

Prin măcar 5 sau 6 pieţe se cântă muzică live, non-stop, de la 2 după amiaza până la 2 noaptea. În fiecare astfel de loc există însă altfel de muzică: în faţa primăriei se cântă de zor muzică de fanfară, yodeling şi muzică clasică; niţel mai încolo e locul muzicii disco; în altă piaţă se aud metale mai grele sau mai uşoare, după cum se nimereşte; ş.a.m.d.

Şi ce o avea asta cu municipalitatea? ar putea cineva să întrebe chestionând titlul postului. Păi are, că tot acest haos al mulţimii în care austriecii sunt doar o pătrime, toate aceste tarabe nesfârşite unde se vinde brezelul, şi vinul, şi şampania, şi berea, şi crenvurştiul, şi cârnatul şi de unde se aude muzică, şi pieţele unde se cântă live, dispuse la distanţă bine gândită, şi străzile dintre ele, de unde iei porcul să îl pui pe cap şi alte câteva zeci de kitch-uri, şi toată lumea asta râzând, bând, cântând, dansând, valsând, falsând, yodeling, urlând, hlizindu-se, făcând poze, luând-o din loc (la propriu), în fine, mai tot ce mişcă e organizat şi planificat cu cap de primărie, astfel încât oraşul să nu se sufoce, ca atunci când aprinzi un brad sumbru de gri, metalic, dar înalt. Cine n-are nemţi, să meargă în Austria, poate găseşte pe acolo nişte purceluşi...

:)

Meh, DEX şi îmbogăţirea limbii

O ştire (veche) de prin The Guardian, vorbeşte despre unul dintre miile de cuvinte noi care apar zilnic şi discută despre modul în care ele devin parte a limbii recunoscute oficial.

[…]Meh means rubbish. It means boring. It means not worth the effort, who cares, so-so, whatever. It is the all-purpose dismissive shrug of the blogger and messageboarder. And it is ubiquitous. On the I Love Music messageboard, for example, 4,010 separate discussion threads feature the use of "meh".

No one is quite sure where it comes from. Graeme Diamond, principal editor of the new word group at the Oxford English Dictionary, says it's not yet suitable for the OED, but he does have a "meh" file, and the first recorded print usage occurred in […]

Cuvântul are o răspândire restrânsă, însă există deja un dosar al său, şi limba engleză s-ar putea îmbogăţi cu un alt cuvânt nou. Treaba e serioasă. Nu întâmplător am reprodus tot fragmentul de mai sus. Ce mă interesează nu e cuvântul în sine, ci atenţia care i se acordă, deşi este un nimic.

Mă întreb dacă se întâmplă la fel şi cu cei ce gestionează DEX (în speţă Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române)?

Un ministru ... normal !!

Uite cum stau lucrurile:

[Ştirea este atât de normală încât, în contextul României de azi, de ieri sau de altădată, tinde să devină … absurdă! Preiau prin urmare un fragment mai mare de pe site-ul BBC.]

"S-a ajuns la un acord cu Comisia Europeană ca pentru perioadele de Paşti şi de Crăciun, să putem aplica pentru câţiva ani o derogare privind modul de sacrificare a animalelor. Va fi o decizie pe care va trebui să o luăm prin hotărâre de Guvern."

Ascultaţi interviul acordat de Dacian Cioloş

"Problema pe care am ridicat-o a fost de ce spaniolul poate să sacrifice taurul în arenă şi acest lucru nu este considerat ca o nerespectare a regulilor de bunăstare a animalelor şi noi de Paşti şi de Crăciun să nu putem să sacrificăm animalele în mod tradiţional", a spus Dacian Cioloş.

Argument corect, de bun simţ.

Mai multe bile imaculate pentru domnul Cioloş.

Later Edit: În versiunea audio a interviului, partea cu tăiatul porcului începe pe la minutul 24. Dacian Cioloş spune că o Hotărâre de Guvern în acest sens putea fi dată de multă vreme!

Marea Isterie Naţională - Partea 2: Faptele

1. Avionul eşuat pe pistă …

Accident aviatic: O maşină refăcea balizajul pe Otopeni. Un avion decola pe aceeăşi pistă. Fie turnul de control a uitat să îi anunţe să plece de pe pistă, fie cei din maşină nu au auzit, nu are importanţă. Cert este că maşina era pe pistă când avionul decola. Dacă am priceput eu bine, cei din maşină au văzut avionul şi au sărit din maşină, fugind în afara pistei. Avionul a lovit maşina, suferind grave avarii. Nu a fost din fericire rănit nimeni, iar pista a fost degajată rapid. Televiziunile au sărit repede pe subiect, acuzând între altele autorităţile că nu au făcut o conferinţă de presă imediat (ca să spună ce? – era nevoie de niţel timp ca să afli ce s-a întâmplat), căutând să sugereze răspunsuri la întrebări celor care fuseseră în avion (am văzut interviuri la Realitatea TV şi Antena 3 în care li se cerea celor intervievaţi să confirme că există o aripă ruptă, şi chiar dacă aceştia le spuneau că nu ar fi văzut aşa ceva, concluzia jurnaliştilor era contrarie: la urma urmei o aripă ruptă aducea mai multe puncte de rating!), emiţând opinii hilare, ca şi cum nu ar fi călătorit niciodată cu avionul, însă afirmându-le ca pe nişte verdicte, ca pe nişte adevăruri absolute.

2. Ninge, ninge, ţara se blochează …

Aşa se întâmplă mereu când ninge, de ani de zile. Prin oraşe nu se mai poate circula, în Bărăgan, Valea Prahovei, Nordul Moldovei, Apuseni etc. rămân blocate zeci de maşini. Aşa se întâmplă şi în alte ţări în care ninge. Am văzut astfel de imagini din SUA, Canada. Îmi amintesc de Franţa, de Germania (în ianuarie anul trecut), de Elveţia, de Ungaria, de Austria, de Anglia, dar nu stau să mai caut acum link-uri.

Ideea este că este relativ firesc ca atunci când ninge abundent să ai probleme de trafic. Nu e firesc ca acestea să persiste, dar să generezi o atmosferă isterică, să anunţi o mare catastrofă fiindcă a nins, or să acuzi primarul că şi-a permis să fie în vacanţă*, mai ales dacă eşti parte a mass-media, cred că nu e tocmai un indiciu de responsabilitate. (*Videanu mi se pare un primar slab, însă acuzele voalate din Cotidianul sunt de-a dreptul mizerabile)

Mai văd apoi o crainică de la ştiri aproape scandând acuzator, într-o atmosferă apocaliptică: cetăţenii au trebuit să iasă în stradă să îşi deszăpezească maşinile! Zic şi eu, imitând-o: „bre Adreane, bre Mareane mah, veniţi rpd k vreau sămi beau o br şi nu am kef să cobor pân jos să cumpăr”.

3. Avioanele nu mai decolează…

Se întâmplă în Franţa ca, din cauza gheţii, un avion să aterizeze în afara pistei. Se întâmplă la Chicago ca 400 de zboruri să fie anulate din cauza zăpezii. E un lucru normal.

Se întâmplă şi la Bucureşti. Presa sare în aer şi reîncepe isteria. Suntem sunaţi la Viena că în România a început o catastrofă. Venim acasă. Cu avionul. Aterizăm. Ne bate niţel vântul, însă nu e grav. Pe Otopeni sunt anulate câteva curse. La Bacău, la Cluj apar întârzieri mari. Unele au peste 24 de ore. Televiziunile urlă. Călătorii se revoltă, isterizaţi. Au dat câteva sute de Euro pe bilet: o avere pentru România. Televiziunile sporesc isteria: nu contează cine e de vină sau care sunt consecinţele.

Poate o fi vina companiei, a aeroportului, poate pur şi simplu este mai bine că ai nişte călători în viaţă decât unii morţi în urma prăbuşirii avionului, dar acestea sunt amănunte neinteresante, mai important este să transmiţi ştiri despre o catastrofă, să provoci niţică isterie, să creşti ratingul şi poate o avea patronul un interes în afaceri cu terenuri în jurul aeroportului, sau o vrea să pună niţică presiune pe low-cost-urile din România, acuzate că ar avea probleme (o mare ziaristă, expert în toate: „companiile low-cost vor dispărea”; spune că sunt noi apărute, însă uită că multe dintre s-au consolidat atât de tare încât aproape că au devenit companii clasice, precum Lauda Air), sau poate moare de invidie producătorul emisiunii că unii pot pleca cu avionul în vacanţă şi el nu a făcut-o, sau poate crainicul are rău de avion şi vrea să moară şi caprele altora…

Despre concluzii am scris în postul anterior. Evident că în fiecare din aceste situaţii se impune căutarea rapidă de soluţii (organizare mai bună a municipalităţilor, extinderi ale aeroporturilor, participarea cetăţenilor la deszăpezire etc.). Pentru a le găsi şi a le aplica este însă nevoie de calm, nu de isterie. Din păcate însă, aşa cum am arătat în concluzii, presa de la noi (sau o parte a ei) riscă să se americanizeze în rău, afundându-se în ridicol şi mediocritate.

Marea Isterie Naţională - Partea 1: Concluziile

Mai întâi m-a îngrijorat atitudinea Realitatea TV în cazul Orban. Apoi, în dimineaţa zilei de 30 decembrie, un avion a lovit o maşină de întreţinere pe pista Aeroportului Otopeni. Un incident relativ minor, însă din care televiziunile făceau un mare subiect, de aveam cunoscuţi ce mă întrebau cum de îndrăznesc să mai plec cu avionul în după amiaza aceleaşi zile. Apoi a nins. Scenariul s-a repetat: experţi isterici anunţau la televizor marea catastrofă, anunţându-i unui public neobişnuit cu traficul aerian despre nenorociri în serie pe aeroporturi, companii care nu respectă drepturile călătorilor. Am fost sunaţi în Viena şi anunţaţi că în România e naşpa rău. Întors acasă, în loc de bucuria unei ninsori rare, am văzut mari experţi în toate înfierând cu mânie proletară pe oricine şi orice, fără a catadicsi să se informeze despre ce e vorba.

Mi-am amintit apoi de spusele unei „vedete de televiziune” în urmă cu câţiva ani, pe când nu era şef la un canal TV, cum că la noi, în România, jurnaliştii nu ştiu să facă încă un mare subiect din orice nimic aşa cum reuşesc televiziunile americane.

Acum se pare că au învăţat: Elodia, Orban, avioanele, ninsoarea, toate au fost subiecte pe care televiziunile şi trusturile de presă (mai ales şuierătorul trust Realiatea-Cotidianul & co.) le-au exploatat la maximum, transformându-le insistent în Episoade Isterice. Reţeta e simplă: iei o ştire oarecare, de preferinţă învăluită într-o lipsă oarecare de informaţie, şi torni peste ea ingredientele panicii, spaimei, augmentării până la dimensiuni catastrofice.

S-ar putea zice că e vorba de interese comerciale sau de grupuri de interese. Se poate zice şi că vorba despre presa care îşi arată muşchii (vezi aici comentariul lui Cristi Pârvan, mai pe la mijlocul paginii). Eu zic că este vorba şi despre mediocritate: a presei (care nu ştie când şi cum să se oprească, cum să găsească subiecte tari etc.) şi a publicului (slab informat şi/sau educat).

Problema mea este însă acum presa: lipsa de cunoştinţe, informaţii, profesionalism poate conduce în cazul ei la generarea şi propagarea de Efecte Isterice. Ce s-ar putea întâmpla în cazul unor evenimente cu adevărat grave? Ar putea fi populaţia împinsă la gesturi necugetate? S-ar putea repeta atmosfera din decembrie 1989? Am putea începe să ne împuşcăm unii pe alţii isterizaţi de frică?

PS. Am lăsat descrierea faptelor pentru postul următor.

Între lehamite şi zăpadă

Am zis că o să scriu despre Viena şi întâmplări de Revelion prin capitala Austriei. Apoi m-am izbit de Marea Isterie Naţională, despre care o să scriu totuşi (am ezitat îndelung) în postul următor şi mi s-a făcut lehamite.

Afara e iarnă. A nins cum nu a mai făcut-o de mult. De acum 7 Revelioane, din 2001, când un vecin cu probleme psihice, din blocul de vis á vis, şi-a aruncat apartamentul în aer, făcându-ne maşina ciur parcată regulamentar. Se enervase pe cei ce aruncau cu pocnitori şi cum trăia singur… Noroc că aveam Casco. Pe atunci aveam un Clio Symbol gri, în vârstă de 6 luni. Acum locuim câteva sute de metri mai spre Sud şi avem o fetiţă de 5 ani şi o lună. Uite-aşa se schimbă lumea. (citesc Vonnegut şi am început să scriu ca el: fraze scurte şi aparent stupide. Evident nu arată ca ale lui, dar sunt clar influenţate de lectura cu pricina. O să revin şi asupra acestui fapt.)

În fine, am aterizat pe aeroport, ne-am suit într-un taxi, şi Irina, căreia nu îi tăcuse gura până atunci, a tăcut şi s-a lipit de geam, privindu-şi oraşul natal nins, îngropat sub juma’ de metru de zăpadă aşa cum ea nu a apucat să vadă până acum.

Azi am văzut copii jucându-se în zăpadă. Zăpadă adevărată, ca atunci când eram noi copii. Ileana îmi spune la telefon că s-a întors de la serviciu pe jos şi i-a făcut plăcere. Câteva zile de iarnă agreabile.

Prea frumos ca să scriu astăzi de Marea Isterie Naţională provocatoare de lehamite balcanică.