Am recidivat ca prostul. Am făcut o comandă online la RAO, sperând cu naivitate că vechile mele comenzi de la ei au fost însoţite de ghinion. Am plasat comanda pe 13 decembrie. Cărţile au ajuns la Poştă pe 22 ianuarie, după cum scrie pe ştampilă. Avizul a ajuns în cutia mea poştală marţi, 27 ianuarie. Nu am de gând să mă duc să le ridic. Eu credeam că nu poate să le ia mai mult de 5-6 zile să trimită un colet din Bucureşti în Bucureşti. Se pare că m-am înşelat. Îmi cer scuze domnilor de la Rao pentru că i-am supraapreciat şi i-am deranjat comandând de la domniile lor. Promit că nu o să o mai fac.
Un e-mail de avertising ce îmi era adresat m-a atenţionat asupra unui ONG ce se numeşte Centrul de Resurse pentru participare publică, pe scurt CeRe. Cei de acolo au o iniţiativă interesantă, pe care mă roagă să o promovez.
Întâmplarea face ca iniţiativa lor să fie legată de interesele mele altfel decât o 
Proiectul aduce a "Satul românesc, sat european", iniţiat în urmă cu ceva ani de Delegaţia la Bucureşti a Comisiei Europene şi despre care am vorbit şi într-o carte pe care am scris-o alături de câţiva colegi.
Faţă de proiectele pe care le-am evaluat cu ani în urmă la Satul românesc, iniţiativa CeRe prezintă avantajul de a posta online poveştile de succes, constituindu-se într-o resursă importantă pentru cei interesaţi de studiul dezvoltării comunitare, a participării civice şi nu numai.
Un ministru oarecare a declarat zilele trecute că este solidar cu Guvernul şi este gata să renunţe la o parte din posturile din Ministerul pe care îl conduce. Ideea era că ministrul cu pricina, o doamnă blondă, îşi dovedeşte astfel generozitatea: dă afară din oameni şi munceşte 
mai mult, cot la cot cu cei rămaşi, fără a cere bani suplimentari, ca să iasă ţara din criză.
Ministrul cu pricina, onest, a spus că de fapt nu e chiar nevoie să dea oameni afară, pentru că ministerul pe care îl conduce, are acoperite momentan cam 70 din cele 210 posturi alocate. Probabil, chiar vor fi câteva angajări, însă în mod cert nu vor atinge cifra totală de 210.
Înainte însă de a mă cuprinde extazul în faţa generozităţii celei cunoscute ca o prietenă a preşedintelui Norvegiei, m-am uitat şi la motivul pentru care ministerul nu are suficienţi oameni: tocmai s-a înfiinţat.
Mă opresc aici, ca să nu mai pierdem timpul repetând povestea în care cuvintele cheie sunt Radio Erevan, Lada, dat, bicicletă, luat...
Intrând în ultima vreme în contact direct cu mai multe cercetări despre învăţământul preuniversitar, şi urmărind seminarii şi conferinţe unde au participat multe cadre didactice, am sesizat evidenta schimbare în bine a sistemului faţă de în urmă cu acum 10 ani. Se adaugă însă mai multe lucruri interesante în ce priveşte modul de raportare a personalului din şcoli la lumea exterioară. Le redau mai jos cu precizarea că ele constituie constatări ale mele, ipoteze pe care însă nu am apucat să le testez de la un cap la altul:
1. Profesorii şi învăţătorii din România par a avea dificultăţi evidente de a evalua sistemul în care evoluează din altă poziţie decât cea proprie. Reprezentările lor despre sistemul de învăţământ sunt sistematic biasate substanţial de faptul că sunt parte a sistemului.
2. Există o tendinţă covârşitor de puternică de a supralicita propria importanţă socială. De aici numeroase disonanţe cognitive rezolvate adesea pe spinarea elevilor şi a părinţilor acestora.
3. Destul de multe cadre didactice (mai ales cele trecute de 40-45 de ani, dar şi dintre cei mai tineri) par a avea dificultăţi majore de a înţelege cum funcţionează societatea în clipa de faţă. Oare ce or învăţa elevii de la astfel de profesori??
4. Probabil şi ca o consecinţă a (1) şi (2), cadrele didactice tind să devină impermeabile la eventuale semnale venite din lumea exterioară. Atunci când participă la întruniri formale (i.e. seminarii sau conferinţe) în care se prezintă concluzii despre sistemul educaţional, profesorii şi învăţătorii au tendinţa de a ignora sau de a nu asculta nimic din cea ce spun cei din afara sistemului. În schimb, preferă să împingă discuţia spre subiectele discutate de regulă în cancelarie, abordându-le exact aşa cum o fac probabil şi acolo.
5. Am observat şi un refuz sistematic de a accepta că şcoala are şi alte responsabilităţi decât simpla transmitere de informaţie. Speram că, după atâţia ani de discuţii, acesta să fi dispărut… :(
6. În fine, analizând câteva sute de chestionare aplicate pe profesori din 20 de licee, am constatat că „metodele active sunt utile” (probabil în bună măsură o opinie impusă de nevoia de a da răspunsuri dezirabile şi de „a ieşi bine la verificare”). În schimb, „Nu este suficient timp să utilizezi la clasă metode active”. Pentru aproape jumătate dintre cadrele didactice metodele cu pricina, adesea invocate de rapoartele şi de luările de poziţiei oficiale, nu pot fi aplicate dat fiind că elevii sunt nepregătiţi pentru ele. La urma urmei, o astfel de atitudine este consistentă atât cu ce ziceam la punctul (2), cât şi cu … incapacitatea multor eroi din panteonul naţional de a se face înţeleşi de către contemporanii lor. Chestie de respect, profesionalism, responsabilitate…
Cum o fi să dai sentinţe fără a avea habar despre ce vorbeşti? Cum o fi ca după contactul cu un anumit obiect să te simţi îndreptăţit să decizi dacă e bun sau rău, fără a ştii însă cum se foloseşte? Cum o fi să priveşti un produs oarecare, să încerci să îl utilizezi, eventual în alt scop decât cel căruia îi este destinat, iar atunci când nu îţi place ce a ieşit să decizi că procesul de fabricaţie este unul neadecvat? Să zicem că ai în mână o oglindă, te uiţi la ea şi începi să o înjuri că nu îţi arată şi părul. Apoi îi înfierezi public pe cei ce au fabricat-o. Cum te-oi simţi oare după toate acestea dacă la sfârşit constaţi că de fapt nu aveai păr?
Cum o fi să faci toate acestea doar ca să faci pe plac unui posibil şef? Oare o fi plăcut să ţi se zică „Gudurel”?
Din păcate văd zilnic atât de mulţi Ignorici şi Gudurei, că mă întreb dacă nu cumva normalitatea nu o fi de fapt cea a avatarului lor...
(Faptul că structura socială se reproduce reprezintă deja un truism. Reflectat în educaţie, acest lucru însemna că elevii din familii mai avute sau mai bine educate tind să aibă rezultate şcolare mai bune şi să urmeze o rută şcolară mai lungă, absolvind şcoli de nivel mai înalt.)
O opinie larg răspândită printre cadrele didactice este aceea că părinţii şi elevii sunt de slabă calitate. Mulţi nu se sfiiesc să spună că aceştia sunt proşti şi de aici decurg şi rezultatele mai slabe ale şcolilor unde elevii în cauză sunt prezenţi.
În acelaşi timp, conform reprezentărilor aceloraşi cadre didactice, sistemul românesc de învăţământ este unul glorios, chiar dacă „nu mai este chiar ce a fost”.
Mă întreb însă: aceşti părinţi proşti ai unor elevi proşti nu sunt cumva rezultatul aceluiaşi glorios sistem educaţional, nu cumva sunt chiar produsul momentului „de vârf”din trecut??
Am zis că nu o să scriu despre povestea cu salariul şi pensiile, dar adesea declaraţiile oficialilor de nivel înalt dovedesc fie o necunoaştere crasă a modului în care funcţonează societatea pe care o administrează, fie demagogie ieftină, fie desconsiderare a cetăţenilor care îi plătesc, fie aplicarea discriminatorie a propriilor principiilor declarate.
"Trebuie curmat ceva nedrept şi nesimtit, nu este normal ca o persoană să cumuleze şi pensie şi salariu" a declarat (din nou), conform Realitatea, premierul României.
1. Pensia reprezintă consecinţa faptului că un individ oarecare, să îi zicem X, a cotizat o lungă perioadă de timp la un fond de asigurări sociale. În cazul României, pentru majoritatea cetăţenilor, este vorba de unul şi acelaşi fond, administrat de stat. Prin urmare, ajuns la pensie, X primeşte bani pentru că a cotizat, nu pentru căi s-ar face o favoare. Nu văd prin urmare care e raţiunea ca, dacă e capabil să muncească, să nu o facă.
2. Mai mult, există evidenţe empirice puternice care spun că pensionarii ce menţin un regim de viaţă activă trăiesc mai mult şi sunt mai sănătoşi. Asta ar însemna şi costuri mai mici pentru sistemul de asigurări de sănătate, unde contribuie orice om care are venituri.
3. Să zicem că, aşa cum susţine domnul Boc, cumulul a două venituri este o dovadă de nesimţire. Mă întreb dacă dumnealui, alături de salariul de prim-ministru, primeşte şi vreun salariu de cadru didactic. Dar domnul Videanu, o mai avea dividente de luat în afară de salariul de ministru?
4. Oare, urmând aceeaşi logică expusă de domnul prim ministru, nu este nesimţire să ai şi pensie şi venituri din chirii? Prin urmare nu ar fi firesc să naţionalizăm locuinţele acelor pensionari care au mai mult de o proprietate?
...
PS. Trebuie spus că agreez cu faptul că este anormal ca unele pensii ale unor pensionari care au lucrat exclusiv ca funcţionari publici sau soldaţi să atingă sume astronomice. A încerca să corectezi însă această anomalie printr-o măsură ce multiplică inechităţile şi trimite la practicile comuniste mi se pare a fi, în egală măsură, "nedrept şi nesimţit".
PS2. Oare o mai fi Emil Boc un om de dreapta????
Pentru miniştrii PDL cred că dilema fundamentală va fi cum să îşi rezolve disonanţa de a fi consideraţi simple păpuşi ale preşedintelui-premier, aşa cum este Traian Băsescu definit de Cotidianul, cândva adevărat organ de propagandă al Cotroceniului.
Pentru miniştrii PSD lucrurile sunt încă şi mai complicate însă e posibil ca ei să perceapă actuala stare de fapt drept preţul plătit pentru a ajunge la guvernare. Probabil însă că şeful partidului cu pricina are destul e de pătimit în interiorul partidului.
Iată impresii de la trei zboruri cu avionul:
Primul meu zbor low-cost a fost o cursă Wizzair Bucureşti-Roma şi retur, în vara lui 2007. O experienţă fascinantă: eram practic singurii din avion ce vizita Roma ca turişti, fără a merge la rude sau prieteni. Restul erau migranţi, rude şi prieteni ai acestora („M-am gândit aseară să merg la Roma”, spunea o femeie pe la 55 de ani, cu aspect de casnică şi agricultor, „am venit la aeroport şi am luat bilet”). Un avion plin, fără locuri libere, o sursă inepuizabilă de observaţii asupra migraţiei circulatorii.
A doua experienţă a fost complet diferită din punct de vedere al oamenilor din avion. Am zburat către Berlin cu GermanWings cu câteva zile înainte de sfârşitul lui 2008 şi ne-am întors la câteva zile după ce a început 2009. ca şi în cazul Wizzair, serviciile au fost bune, zborul plăcut, aterizarea perfectă. Doar aeroportul Băneasa este în continuare în contrast cu civilizaţia şi contemporaneitatea.
În zborul către şi dinspre Berlin, Mălina şi cu mine am fost pasagerii cei mai vârstnici. Irina, la cei şase ani ai săi, era cea mai tânără. Restul pasagerilor erau undeva intre 25 şi 35 de ani, fără copii, de regulă căsătoriţi. Le ghiceai uşor meseriile: lucrau în bănci, IT, agenţii de publicitate, în industria energetică, în asigurări, ca jurişti, etc. Erau parte a unei middle class originale, cu venituri care îi plasează mai degrabă în upper class-ul românesc. Compania germană cu care zburam fusese luată prin surprindere. Deşi aveam locuri pe rândul 4 şi nu exista Bussiness Class, nu am mai apucat să cumpărăm sandvichuri: se terminaseră!
În fine, un alt zbor interesant este cursa Tarom ce pleacă de la Bruxelles către Bucureşti la 10:20 şi în care mă aflu când scriu aceste rânduri. Sunt 41 de pasageri, le-am auzit numărând pe stewardese. Mi-am amintit că, printr-a XI-a, eram în clasă 38 de elevi. Între cei 41 de pasageri sunt mai puţin de zece femei. Un zbor al bărbaţilor :)
LE: la un moment dat am intrat în nişte turbulenţe care ne-au zgâlţâit zdravăn de tot. :)
Am asistat la o întrebare interesantă legată de oficialul guvernamental însărcinat cu problemele ţiganilor: „Cum, nu e rom!?”. Un refren pe care de altfel l-am tot auzit. Mergând pe aceeaşi logică, propun ca La ANL să fie numit un homeless, iar Ministrul Muncii să fie un şomer (vă daţi seama ce paradox rezultă de aici??).
PS. Pentru conformitate, nu văd de ce nu am avea tot guvernul format din indivizi care nu au etnia română, dacă sunt aleşi pe criterii de pricepere minimală şi suport politic… Nu cred însă că a fi în o anumită situaţie te ajută să înţelegi mai bine acea situaţie. Îmi amintesc despre ce ne învăţa Vintilă Mihăilescu cândva despre ochiul „nepervertit” al antropologului…
Ştiam deja că, în România, dacă mergi la ING cu un alt card decât ING, indiferent unde e emis, nu poţi face nicio operaţiune folosind multimatul. Am aflat acum şi că, dacă ai card ING emis în România şi încerci să scoţi bani de la bancomatele ING din Bruxelles, nu ai nicio şansă. Mă întreb dacă aşa o fi şi cu cardurile ING emise în Olanda?
Ce conţine muzeul? Păi doar Poarta Iştar, prin care se intra în Babilon, poarta de intrare în Piaţa din Milet şi Altarul lui Zeus, în fapt un templu enorm adus din oraşul antic Pergamum, localizat ca şi Miletul în Asia Mică. Se mai adaugă câte o colecţie ocazională: noi am prins una închiată lui Dionissos, alcătuită din sute de statui, mozaicuri şi alte obiecte antice greceşti şi romane originare din Grecia sau din Asia Mică.
Nu, nu e vorba de copii, reproduceri sau machete. E vorba de ORIGINALE, 
„achiziţionate” de nemţi de la turci, pe la 1870. (Evident se naşte întrebarea de ce le-au vândut turcii aşa de uşor, dincolo de faptul că nu prea aveau ei chef să aibă urme de civilizaţie grecească pe teritoriul pe care şi-l disputau cu renăscutul stat elen. Apoi se pune şi întrebarea dacă nemţi chiar le-or fi cumpărat pe toate).
Din Altarul lui Zeus lipsesc unele bucăţi: ruşii le-au împrumutat după 1944 şi le-au „restituit” doar parţial după 1990, o parte din componente fiind deteriorate datorită depozitării neglijente de la Leningrad.
Altarul lui Zeus impresionează prin maiestuozitate, poarta de intrare în Babilon 
prin neaştepatatele pentru mine) faianţe şi mozaicuri albastre, iar piaţa din Milet prin simplitatea şi frumuseţea formelor unei construcţii pe trei niveluri extrem de 
interesante. Mi-au plăcut şi multe alte lucruri de acolo, din care îmi vin în minte sculpturile de pe sarcofagele romane (sau mai degrabă să le zic sicrie de marmură?).
A, şi dacă mai vreţi chestii de genul acesta, mergeţi şi la Altes Museum ca să vedeţi, în completare, rămăşite ale civilizaţiei egiptene, de la obiecte de cult, sarcofage şi mumii, la pergamente, mozaicuri, statuete, bucăţi de perete cu hieroglife şi capul lui Nefertiti (evident, original şi mumificat!). Mă întreb de ce nu or fi cumpărat şi o piramidă cu totul??
Ultimele zile din 2008 si primele din 2009 le-am petrecut la Berlin. Am stat undeva, nu departe de fostul sediu al Gestapo. Îl vedeam pe geam. Acolo se construia ceva nou. Au lucrat pe 31 decembrie, au lucrat şi pe 2 ianuarie. La ora 9, când ne-am trezit, erau deja la lucru. Ningea, erau -6 grade, dar ei aveau un reflector aprins şi munceau.
Am stat lângă fosta gară Anhalter, cândva cea mai mare din Europa, din care bombardamentele au lăsat în picioare doar o parte, şi care a fost închisă după ridicarea Zidulu
i Berlinului. Până de curând acolo şi mai ales în Postdamer Platz era un teritoriu pustiit, cel mai vast spaţiu neconstruit dintr-un oraş. Pe acolo trecea zidul, pe acolo se bombardase masiv şi tot pe acolo astăzi se reconstruieşte masiv: zgârie nori, clădiri din oţel şi sticlă, mall-uri, inclusiv un soi de replică a Flatiron-ului New Yorkez, într-o arhitectură oarecum atipică pentru Europa.
Berlinul este astăzi un oraş al contrastelor: bulevardul principal, Unten der Linden, mi s-a părut un pic cam prea lipsit de imaginaţie; Kurfuerstendamm, principala stradă comercială, fost centru al Berlinului de Vest, pare mai puţin rece, şi chiar pare a avea ceva mai mult farmec, deşi este şi ea în bună măsură reconstruită după război. Altfel, ca şi alte oraşe germane mari (Köln, Frankfurt), din Berlinul vechi lipsesc bucăţi însemnate, oraşul fiind oarecum rupt intre rămăşiţele trecutului şi clădirile moderne sau contemporane.
Am văzut mai multe lucruri prin Berlin, fără a reuşi însă să vedem totul. Dacă m-aţi întreba ce cred că nu trebuie ratat, aş zice că merită văzut Pergamonmuseum
, Postdammer Platz (ca exemplu de reconstrucţie rapidă, mozaicurile din ce a mai rămas din Biserica Împăratului Wilhelm, din Kurfuerstendamm, o privire aruncată oraşului de sus din cupola Reichstag-ului. Nu am avut timp să vedem Schloss Charlottenburg, dar urmează să plănuim o nouă vizită într-acolo, de preferinţă combinată cu un Postdam şi cu Muzeul de Ştiinţe ale Naturii unde Irina are drept ţintă cel mai mare dinozaur dezgropat până acum.
Tips.
* la Reichstag sunt cozi mari (accesul la cupola reconstruită din sticlă e liber). Dacă eşti însă handicapat sau însoţeşti un copil, poţi intra prin dreapta, uşor lateral faţă de intrarea pentru turişti, unde nu e coadă defel.
* la Pergamon cozile sunt încă şi mai mari.
* Berlin CityTourCard Museumsinsel e util dacă eşti pus pe vizitat muzee. Cardul oferă gratuitate la Museumsinsel – un perimetru în centrul oraşul unde sunt grupate mai multe muzee, fiecare clădire fiind interesantă arhitectonic. Se adaugă reduceri la multe alte muzee, gratuitate pe transportul în comun, reduceri la intrarea la unele cinematografe, teatre, şi parcă şi la operă. Spre deosebire de omologul său din Roma, nu te scuteşte însă de stat la cozi.
* dacă ai un copil până în 10-11 ani, merită o vizită la Legoland
* evident, nu trebuie ratat un currywurst, pe stradă, mai ales dacă e frig afară!
* ca şi la Roma, la Berlin ai nevoie de cremă de ghete. Dacă sunteţi cazaţi la Suite Hotel, reţineţi că nu găseşti aşa ceva în hotel :( (altfel hotelul are calitatea specifică lanţului respectiv)
* ghidul Lonely Planet de Berlin, ediţia 2006 (următoarea e programată pentru 2009) este cel mai slab Lonely Planet pe care l-am consultat până acum. Nu merită cumpărat şi nu cred că simpla reactualizare o să îi aducă mare lucru în plus.
PS. Ultima fotografie postată constituie o dedicaţie specială către un political scientist care e invitat să o privească fără a îndrăzni să se gândească a clipi! :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
