Lumea …. aşa cum nu o ştim?

Am recidivat ca prostul. Am făcut o comandă online la RAO, sperând cu naivitate că vechile mele comenzi de la ei au fost însoţite de ghinion. Am plasat comanda pe 13 decembrie. Cărţile au ajuns la Poştă pe 22 ianuarie, după cum scrie pe ştampilă. Avizul a ajuns în cutia mea poştală marţi, 27 ianuarie. Nu am de gând să mă duc să le ridic. Eu credeam că nu poate să le ia mai mult de 5-6 zile să trimită un colet din Bucureşti în Bucureşti. Se pare că m-am înşelat. Îmi cer scuze domnilor de la Rao pentru că i-am supraapreciat şi i-am deranjat comandând de la domniile lor. Promit că nu o să o mai fac.

Un e-mail de avertising ce îmi era adresat m-a atenţionat asupra unui ONG ce se numeşte Centrul de Resurse pentru participare publică , pe scurt CeRe. Cei de acolo au o iniţiativă interesantă, pe care mă roagă să o promovez. Întâmplarea face ca iniţiativa lor să fie legată de interesele mele altfel decât o credea cea care mi-a scris: CeRe strânge poveşti de succes legate de participare civică şi advocacy, urmând ca unele dintre ele să fie premiate într-o gală ce are loc mâine. Proiectul aduce a " Satul românesc, sat european ", iniţiat în urmă cu ceva ani de Delegaţia la Bucureşti a Comisiei Europene şi despre care am vorbit şi într-o carte pe care am scris-o alături de câţiva colegi. Faţă de proiectele pe care le-am evaluat cu ani în urmă la Satul românesc , iniţiativa CeRe prezintă avantajul de a posta online poveştile de succes, constituindu-se într-o resursă importantă pentru cei interesaţi de studiul dezvoltării comunitare, a participării civice şi nu numai.

Un ministru oarecare a declarat zilele trecute că este solidar cu Guvernul şi este gata să renunţe la o parte din posturile din Ministerul pe care îl conduce. Ideea era că ministrul cu pricina, o doamnă blondă, îşi dovedeşte astfel generozitatea: dă afară din oameni şi munceşte mai mult, cot la cot cu cei rămaşi, fără a cere bani suplimentari, ca să iasă ţara din criză. Ministrul cu pricina, onest, a spus că de fapt nu e chiar nevoie să dea oameni afară, pentru că ministerul pe care îl conduce, are acoperite momentan cam 70 din cele 210 posturi alocate. Probabil, chiar vor fi câteva angajări, însă în mod cert nu vor atinge cifra totală de 210. Înainte însă de a mă cuprinde extazul în faţa generozităţii celei cunoscute ca o prietenă a preşedintelui Norvegiei, m-am uitat şi la motivul pentru care ministerul nu are suficienţi oameni: tocmai s-a înfiinţat. Mă opresc aici, ca să nu mai pierdem timpul repetând povestea în care cuvintele cheie sunt Radio Erevan, Lada, dat, bicicletă, luat

Intrând în ultima vreme în contact direct cu mai multe cercetări despre învăţământul preuniversitar, şi urmărind seminarii şi conferinţe unde au participat multe cadre didactice, am sesizat evidenta schimbare în bine a sistemului faţă de în urmă cu acum 10 ani. Se adaugă însă mai multe lucruri interesante în ce priveşte modul de raportare a personalului din şcoli la lumea exterioară. Le redau mai jos cu precizarea că ele constituie constatări ale mele, ipoteze pe care însă nu am apucat să le testez de la un cap la altul: 1. Profesorii şi învăţătorii din România par a avea dificultăţi evidente de a evalua sistemul în care evoluează din altă poziţie decât cea proprie. Reprezentările lor despre sistemul de învăţământ sunt sistematic biasate substanţial de faptul că sunt parte a sistemului. 2. Există o tendinţă covârşitor de puternică de a supralicita propria importanţă socială. De aici numeroase disonanţe cognitive rezolvate adesea pe spinarea elevilor şi a părinţilor acestora. 3. Dest

Cum o fi să dai sentinţe fără a avea habar despre ce vorbeşti? Cum o fi ca după contactul cu un anumit obiect să te simţi îndreptăţit să decizi dacă e bun sau rău, fără a ştii însă cum se foloseşte? Cum o fi să priveşti un produs oarecare, să încerci să îl utilizezi, eventual în alt scop decât cel căruia îi este destinat, iar atunci când nu îţi place ce a ieşit să decizi că procesul de fabricaţie este unul neadecvat? Să zicem că ai în mână o oglindă, te uiţi la ea şi începi să o înjuri că nu îţi arată şi părul. Apoi îi înfierezi public pe cei ce au fabricat-o. Cum te-oi simţi oare după toate acestea dacă la sfârşit constaţi că de fapt nu aveai păr? Cum o fi să faci toate acestea doar ca să faci pe plac unui posibil şef? Oare o fi plăcut să ţi se zică „Gudurel”? Din păcate văd zilnic atât de mulţi Ignorici şi Gudurei, că mă întreb dacă nu cumva normalitatea nu o fi de fapt cea a avatarului lor...

(Faptul că structura socială se reproduce reprezintă deja un truism. Reflectat în educaţie, acest lucru însemna că elevii din familii mai avute sau mai bine educate tind să aibă rezultate şcolare mai bune şi să urmeze o rută şcolară mai lungă, absolvind şcoli de nivel mai înalt.) O opinie larg răspândită printre cadrele didactice este aceea că părinţii şi elevii sunt de slabă calitate. Mulţi nu se sfiiesc să spună că aceştia sunt proşti şi de aici decurg şi rezultatele mai slabe ale şcolilor unde elevii în cauză sunt prezenţi. În acelaşi timp, conform reprezentărilor aceloraşi cadre didactice, sistemul românesc de învăţământ este unul glorios, chiar dacă „nu mai este chiar ce a fost”. Mă întreb însă: aceşti părinţi proşti ai unor elevi proşti nu sunt cumva rezultatul aceluiaşi glorios sistem educaţional, nu cumva sunt chiar produsul momentului „de vârf”din trecut??

Am zis că nu o să scriu despre povestea cu salariul şi pensiile, dar adesea declaraţiile oficialilor de nivel înalt dovedesc fie o necunoaştere crasă a modului în care funcţonează societatea pe care o administrează, fie demagogie ieftină, fie desconsiderare a cetăţenilor care îi plătesc, fie aplicarea discriminatorie a propriilor principiilor declarate. " Trebuie curmat ceva nedrept şi nesimtit, nu este normal ca o persoană să cumuleze şi pensie şi salariu " a declarat (din nou), conform Realitatea, premierul României . 1. Pensia reprezintă consecinţa faptului că un individ oarecare, să îi zicem X, a cotizat o lungă perioadă de timp la un fond de asigurări sociale. În cazul României, pentru majoritatea cetăţenilor, este vorba de unul şi acelaşi fond, administrat de stat. Prin urmare, ajuns la pensie, X primeşte bani pentru că a cotizat, nu pentru căi s-ar face o favoare. Nu văd prin urmare care e raţiunea ca, dacă e capabil să muncească, să nu o facă. 2. Mai mult, există

Pentru miniştrii PDL cred că dilema fundamentală va fi cum să îşi rezolve disonanţa de a fi consideraţi simple păpuşi ale preşedintelui-premier, aşa cum este Traian Băsescu definit de Cotidianul , cândva adevărat organ de propagandă al Cotroceniului. Pentru miniştrii PSD lucrurile sunt încă şi mai complicate însă e posibil ca ei să perceapă actuala stare de fapt drept preţul plătit pentru a ajunge la guvernare. Probabil însă că şeful partidului cu pricina are destul e de pătimit în interiorul partidului.

Iată impresii de la trei zboruri cu avionul: Primul meu zbor low-cost a fost o cursă Wizzair Bucureşti-Roma şi retur, în vara lui 2007. O experienţă fascinantă: eram practic singurii din avion ce vizita Roma ca turişti, fără a merge la rude sau prieteni. Restul erau migranţi, rude şi prieteni ai acestora („M-am gândit aseară să merg la Roma”, spunea o femeie pe la 55 de ani, cu aspect de casnică şi agricultor, „am venit la aeroport şi am luat bilet”). Un avion plin, fără locuri libere, o sursă inepuizabilă de observaţii asupra migraţiei circulatorii. A doua experienţă a fost complet diferită din punct de vedere al oamenilor din avion. Am zburat către Berlin cu GermanWings cu câteva zile înainte de sfârşitul lui 2008 şi ne-am întors la câteva zile după ce a început 2009. ca şi în cazul Wizzair, serviciile au fost bune, zborul plăcut, aterizarea perfectă. Doar aeroportul Băneasa este în continuare în contrast cu civilizaţia şi contemporaneitatea. În zborul către şi dinspre Berlin, Mă

Am asistat la o întrebare interesantă legată de oficialul guvernamental însărcinat cu problemele ţiganilor: „Cum, nu e rom!?”. Un refren pe care de altfel l-am tot auzit. Mergând pe aceeaşi logică, propun ca La ANL să fie numit un homeless, iar Ministrul Muncii să fie un şomer (vă daţi seama ce paradox rezultă de aici??). PS. Pentru conformitate, nu văd de ce nu am avea tot guvernul format din indivizi care nu au etnia română, dacă sunt aleşi pe criterii de pricepere minimală şi suport politic… Nu cred însă că a fi în o anumită situaţie te ajută să înţelegi mai bine acea situaţie. Îmi amintesc despre ce ne învăţa Vintilă Mihăilescu cândva despre ochiul „nepervertit” al antropologului…

Ştiam deja că, în România, dacă mergi la ING cu un alt card decât ING , indiferent unde e emis, nu poţi face nicio operaţiune folosind multimatul. Am aflat acum şi că, dacă ai card ING emis în România şi încerci să scoţi bani de la bancomatele ING din Bruxelles, nu ai nicio şansă. Mă întreb dacă aşa o fi şi cu cardurile ING emise în Olanda?

Ce conţine muzeul ? Păi doar Poarta Iştar, prin care se intra în Babilon, poarta de intrare în Piaţa din Milet şi Altarul lui Zeus, în fapt un templu enorm adus din oraşul antic Pergamum, localizat ca şi Miletul în Asia Mică. Se mai adaugă câte o colecţie ocazională: noi am prins una închiată lui Dionissos, alcătuită din sute de statui, mozaicuri şi alte obiecte antice greceşti şi romane originare din Grecia sau din Asia Mică. Nu, nu e vorba de copii, reproduceri sau machete. E vorba de ORIGINALE, „achiziţionate” de nemţi de la turci, pe la 1870. (Evident se naşte întrebarea de ce le-au vândut turcii aşa de uşor, dincolo de faptul că nu prea aveau ei chef să aibă urme de civilizaţie grecească pe teritoriul pe care şi-l disputau cu renăscutul stat elen. Apoi se pune şi întrebarea dacă nemţi chiar le-or fi cumpărat pe toate). Din Altarul lui Zeus lipsesc unele bucăţi: ruşii le-au împrumutat după 1944 şi le-au „restituit” doar parţial după 1990, o parte din componente fiind deteriorate

Ultimele zile din 2008 si primele din 2009 le-am petrecut la Berlin. Am stat undeva, nu departe de fostul sediu al Gestapo. Îl vedeam pe geam. Acolo se construia ceva nou. Au lucrat pe 31 decembrie, au lucrat şi pe 2 ianuarie. La ora 9, când ne-am trezit, erau deja la lucru. Ningea, erau -6 grade, dar ei aveau un reflector aprins şi munceau. Am stat lângă fosta gară Anhalter , cândva cea mai mare din Europa, din care bombardamentele au lăsat în picioare doar o parte, şi care a fost închisă după ridicarea Zidulu i Berlinului. Până de curând acolo şi mai ales în Postdamer Platz era un teritoriu pustiit, cel mai v ast spaţiu neconstruit dintr-un oraş. Pe acolo trecea zidul, pe acolo se bombardase masiv şi tot pe acolo astăzi se reconstruieşte masiv: zgârie nori, clădiri din oţel şi sticlă, mall-uri, inclusiv un soi de replică a Flatiron-ului New Yorkez, într-o arhitectură oarecum atipică pentru Europa. Berlinul este astăzi un oraş al contrastelor: bulevardul principal, Unten der Linden,