 |
| Rodos, august 2010 |
Rodos este o destinaţie de vacanţă interesantă, unde poţi combina statul la soare, baia în mare şi viyitatul de locuri drăguţe. Mai ales la vizitat mă refer în continuare, având în vedere insula şi oraşul cu acelaşi nume.
Rodos este capitala unei regiuni formate din 12 insule. Istoria ei îmbârligată, face ca în ultimii 800 de ani să fi fost pe rând capitala ioaniţilor, cei care au lăsat cele mai multe urme, apoi dominaţia turcă de a fost înlocuită pentru scurtă vreme cu cea britanică, pentru ca Mussolini să incorporeze Dodecanese în al său imperiu mediteranean, iar după război să ajungă (în sfârşit) componenţa Greciei.
Oraşul medieval Rodos este o cetate fortificată, înconjurată de un zid, cu clădirile bine păstrate (renovate în bună măsură de italieni), spunând multe despre cum se trăia pe la 1500. În faţa sa sunt porturile, cu urme mai clare ale influenţei turceşti. Evident, nu poate lipsi marcarea locul unde erau cândva picioarele Colosului din Rodos. 
Pavajul tradiţional este elementul de maximă originalitate al insulei (o fi la fel şi prin alte părţi, dar eu nu am întâlnit încă): e vorba de pietricele de râu, plate, aşezate cu latura subţire în sus, şi ordonate adesea în mozaicuri, unele dintre ele propunând figuri diverse.
Vechiul Kamiros este un oraş grecesc antic, părăsit de locuitorii săi după un cutremur, de frica răzbunării zeilor. Bine conservat, oraşul este pus în valoare mult mai bine decât Histria, cu care se aseamănă ca dimensiuni. Se văd şi casele (evident, fără acoperiş), şi templul, şi băile publice (greceşti şi romane), forumul, canalizarea (!), cisterna.
Vechiul Rodos. Din oraşul antic nu s-au păstrat prea multe. Stadionul şi scara către acropole sunt însă impresionante.
Locul unde se unesc mările. Mergi cu maşina către extremitatea sudică a insulei, treci de ultima localitate şi intri pe un fel de platou. Peisajul seamănă cu imaginea mea despre marginea Arizonei: nişte stânci ce imită un soi de mini-munţi, un peisaj deşertic din acre nu lipsesc cactuşii şi şoseaua ce trece prin mijloc. Urci un pic ca să ieşi din căldarea cu nisip şi soare arzător. De pe coama dealului vezi o plajă. La stânga e Mediterana, parcă un pic mai albastră. Dacă ai fi în mare, ai putea ieşi din ea, ai ţopăi câteva zeci de metri pe nisip şi ai intrat în Egee. Dincolo de peticul de plajă, promotoriul se încheie cu o stâncă destul de înaltă şi de lată pentru a fi numită deal.
Valea fluturilor. Fluturii sunt mai degrabă fluturi de noapte şi stau cu zecile de mii pe scoarţa copacilor, pe stâncile din jurul râului, într-o rezervaţie naturală micuţă. Iniţial nici măcar nu realizezi că sunt şi fluturi pe acolo, atât de bine sunt camuflaţi.
Lindos. Contrastul dintre albul caselor, cenuşiul templului din vârful dealului şi albastrul-verzui al mării este cel care mi-a plăcut aici. Oraşul în sine este un soi de bazar turistic. Este amuzant să urci pe deal, către acropole, călare pe măgar :)
Vechiul Yalysos. Nu mi s-a părut tocmai interesant.
Preferatul meu: Ancient Kamiros.
Uite un text pe care îl public cu ceva întârziere, din cauze legate (paradoxal?) de lipsa de timp.
Eu mă aştept ca majoritatea celor pe care îi cunosc să trăiască minim 90 de ani. Nu este o simplă speranţa ci mai degrabă un „educated guess”, cum îi place profesorului Zamfir să spună. Medicina, regimul de viaţă, felul în care trăim astăzi sunt lucruri care fac ca cei din generaţia mea, mai ales dacă sunt mai educaţi decât media, să atingă fără probleme vârsta respectivă.
Cu alte cuvinte toţi vor avea timp berechet să cunoască lucruri interesante şi să comită greşeli, să treacă prin deziluzii, să îşi piardă încrederea în sine, să îşi reevalueze viaţa, să treacă prin depresii, să aibă bucurii, împliniri, eşecuri profesionale succesive, ratări – ca să folosesc termenii lui Cristi. Mai ales ratările mă interesează aici.
Deocamdată, doar incidentul nedorit al morţii cuiva apropriat mi se pare ireversibil. În rest, la vârsta noastră, calviţia, divorţul, fie el şi repetat de câteva ori, eşecuri în carieră, amarul de a trăi într-o societate care nu e placul nostru, nedreptatea sunt lucruri corijabile, normale chiar. Ai mereu timp suficient ca să o iei de la capăt. Nici măcar nu am ajuns la jumătatea vieţii!
[Dacă aveţi dubii despre cum ar putea arăta viaţa prelungită la peste 120-150 de ani trăiţi, citiţi mai multă literatură SF. vă pot recomanda câteva cărţi interesante, cu ipoteze realiste despre modificări radicale ale vieţii de familie, a carierei, educaţiei etc. Deşi nu la astfel de situaţii de a extrem de mult mă refer aici, ele vă pot face să vă revină rapid încredere în sine.]
Cu alte cuvinte, life (still) goes on, my dear. Şi asta se va întâmpla pentru mulţi ani de aici înainte. La vârsta noastră nimic nu e tragic… Încă.
Societăţile au dezvoltat şcoala, aşa cum o ştim noi, cu sute de ani în urmă. De atunci, aproape că nu au apărut schimbări. Cel puţin nu schimbări majore, de structură, de forme ale educării.
Oamenii însă nu mai sunt aceeaşi. Trăiesc mai mult, mai bine, vor să ştie mai multe, petrec mai puţin timp muncind, dar produc infinit mai multe lucruri. Societăţile s-au schimbat, trecând printr-un proces dens de individualizare. Astăzi, mulţi dezvoltă şi manifestă nevoi aparte, specifice lor, greu de satisfăcut prin activităţi de grup, mai ales atunci când grupul este mai mare.
E greu astăzi pentru un profesor să ţină laolaltă 20-25 de adolescenţi, fiecare cu dorinţa sa de a se afirma, de a se manifesta, de a nu se supuse unei ordinii normalizatoare. Acest lucru se petrece în mai toate societăţile.
Ceea ce înseamnă că există o presiune deosebită către schimbare. Ea se îndreaptă asupra unei instituţii – şcoala – conservatoare prin esenţa ei şi prin tradiţia de a se menţine ca liant al societăţii, ca punct de coeziune.
De schimbat, se va schimba. Până acum, ţările dezvoltate au reacţionat crescând mereu calitatea cadrelor didactice. Mai multă şcoală absolvită de aceştia, pregătirea continuă, şi concurenţa pentru a deveni profesor (prin masificarea învăţământului superior) au fost pârghiile. Ele au condus către profesori mai deschişi la minte, mai bine mobilaţi pentru a face faţă presiunii elevilor, inteligenţei în creştere a acestora. S-a adăugat scăderea continuă dimensiunii clasei.
Aceasta se dovedeşte însă insuficient. Întrebarea care se pune cu acuitate astăzi este legată de următorul val de schimbări. Cum va fi el? Va însemna renunţarea la normativitate? Ne întoarcem către homeschooling? Creştem masiv costurile unitare (i.e. pe cap de elev) în sistemele publice, micşorând numărul de elevi pe profesor? Renunţăm complet la sistemele publice? Angajăm roboţi (ieftini, eficienţi, umani? Renunţăm complet la predat şi trecem la „învăţat”, transformând profesorul într-un soi de consilier al elevului, cel care decide, împreună cu părinţii, încotro vrea să îşi direcţioneze educaţia? Ce facem cu diferenţele dintre clase sociale? Ce facem ca să asigurăm „şanse egale” copiilor ai căror părinţi sunt mai puţin educaţi?
Aparent, astfel de întrebări sunt departe de spaţiul românesc. Aici abia ne punem întrebarea legată de calitatea cadrelor didactice. Acesta nu înseamnă însă că trebuie să ne asumăm cu resemnare înapoierea. Dimpotrivă, e cazul să o recunoaştem deschis şi să încercăm să facem acei paşi care ne permit să ardem etapele…
Oare cum ar fi să dai la examenul de admitere la doctoratul în fizică subiecul "teoria gravitaţiei la Newton" şi, complementar, "taxonomia particulelor la Bohr"?
Oare or fi universităţi în lume care să propună, în anii 2010, astfel de subiecte?
(evident, fizica, respectiv Newton şi Bohr, constituie simple exemple. Întrebarea este valabilă pentru orice disciplină...)
E sâmbătă, fetele sunt la cumpărături. Luni începe şcoala (de ce s-o fi renunţat la tradiţia de începe pe 15 septembrie, cu o festivitate de deschidere?? Oare chiar nu mai vrem deloc să transmitem noilor generaţii simţământul că la şcoală poate fi mişto, cool, și tare???).
Eu lucrez însă la un raport despre învățământul superior. Cifrele sunt interesante. Descriu opinii ale studenţilor, cadrelor didactice și angajatorilor. Nu le pot dezvălui încă, mai ales că nici măcar nu am primit ultima versiune de bază de date (deşi o aştept, de la cei ce au cules datele, încă de pe 1 august!!!).
Am pus ca fundal sonor Led Zeppelin. Toate albumele, de la primul la ultimul. Să vezi ce potrivire apare aici din mesajul transmis de înşiruirea titlurilor unor melodii:
Bad Times, Good Times
Gallows Pole
In My Time of Dying
What Is And What Should Never
Bring It On Home
The Song Remains the Same (am zis că am date longitudinale?)
Ten Years Gone
Dazed and Confuzed
Mă întreb dacă ar fi mai potrivit ca la întâi octombrie să fie difuzat în universităţi refrenul din prima parte a lui In My Time of Dying (Well, well, well, so I can die easy) sau începutul de la Dazed and Confused (Been dazed and confused for so long it's not true). Sau poate “Immigrant Song”??? Hm, dacă mă uit bine la semnele de punctuaţie triple din acest post fără sens, mă gândesc că poate nu ar fi rău ca această din urmă piesă să îmi fie asociată ASAP (evident punctul de origine şi cel de destinaţie nu ar corespunde în mod necesar…).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
