Lumea …. aşa cum nu o ştim?

Un spectator fără creier sare pe teren şi loveşte un jucător. În opinia mea, spectatorul cu pricina trebuie dus direct la puşcărie, judecat cu celeritate şi poate zace în temniţă câteva zeci de ani. Spectatorul se îndepărtează de victimă. Câţiva stelişti se bagă şi ei la bătaie şi lovesc cu picioarele inamicul. Aşa se făcea şi în epoca primitivă, când nu exista justiţie, ci doar instinctele primare erau cele ce călăuzeau oamenii. La TV, un jurnalist, Mare OM, se jeleşte. Sensul a ce spunea el este, cu aproximaţie, după cum am înţeles eu vorbele sale, cam în felul următor „cum e posibil să elimini pe jucătorii Stelei! Ei doar s-au apărat! Acela e de vină, ce căuta pe teren, trebuie masacrat. […] Ce-o să facem cu băieţii ăştia, care e adevărat l-au lovit pe nemernic, dar s-au apărat, doar nu erau să îl lasă să-l omoare!”. Subtitluri apar pe ecran, atmosfera este panicardă, pur şi simplu se îndeamnă la violenţă, intră în direct şi Marele Finanțator, nelipsit de la postul de televizi

Scriu această postare ca reacţie la (1) stângăciile pe care le-am observat în chestionarul recensământului; (2) revoltătoarele îndemnurile directe sau voalate de a nu răspunde formulate public de unii jurnalişti. În orice ţară cât de cât civilizată ai nevoie de date clare care să permită proiectarea de politici de dezvoltare pe termen lung . Acest lucru constituie o axiomă a modului în care lumea se dezvoltă în prezent. Gândiţi-vă la o companie cu 10 angajaţi şi încercaţi să îi proiectaţi bugetul. Aveţi nevoie să ştiţi ce costuri aveţi cu forţa de muncă: câţi angajaţi aveţi, cam cât de des se îmbolnăvesc şi au nevoie să fie înlocuiţi, care dintre ei ar putea veni să facă ore suplimentare (de aici nevoia de a ştii câţi copii au, dacă îngrijesc bătrâni, dacă au pe cineva cu nevoi speciale în familie etc.), care dintre ei are şi alte calificări şi la ce ar putea fi ele utile (deci e nevoie să ştiţi ce fel de şcoală are fiecare şi la ce cursuri de formare a fost) etc. Cu zece angajaţi

În campionatul de fotbal, Petrolul a învins sâmbătă Voinţa Sibiu după un meci slab, în care arbitrul a gafat permanent. M-am tot uitat prin presă după un comentariu despre cum s-a jucat. În ziarele de sport (ediţiile online) nu există absolut nimic în acest sens. Aproape toate frazele se ocupă de arbitraj. Dacă am numărat bine, sunt 7 articole în Gazeta Sporturilor, iar Prosport are fix unu. În ele nu găseşti practic nimic despre fotbalul jucat de cei de pe teren. În Adevărul sunt două articole despre meci (care sunt în fapt aproape identice!), în Gândul este unul, în Evenimentul Zilei şi Cotidianul - tot câte unul, în Jurnalul Naţional şi România Liberă niciunul. Pe site-urile de sport: Onlinesport – 2 articole, Sport.ro – unul, SportTotalFM – 6, DigiSport – 2 (video), DolceSport -1 (video). De nicăieri nu am putut afla cum au jucat de fapt cele două echipe, în ce sistem, unde a avut fiecare dintre ele realizări şi unde au apărut problemele. Pentru jurnaliştii români totul se rez

Dixit este un board-game simpatic. Sunt 86 de cartonaşe, de mărime destul de mare, cu desene pe care le poţi interpreta în varii feluri. Tocmai aici e ideea care stă la baza întregului joc: se oferă o interpretare a unei imagini, iar ceilalţi trebuie să ghicească despre ce imagine e vorba. Un soi de mimă, dar ceva mai complicată. Pe scurt: unul dintre jucători alege o frază scurtă sau chiar o interjecţie, prin care descrie unul dintre cartonaşe, fără a arătat cartonaşul celorlalţi. Ceilalţi se uită la cele câteva cartonaşe pe care le au în mână şi aleg unul apropiat de descrierea pe care tocmai au auzit-o. Aceste cartonaşe se pun la un loc cu cel iniţial, fără a fi arătate celorlalţi, se amestecă şi se întorc pe faţă. Apoi fiecare dintre jucători (exceptându-l pe cel ce a ales imaginea cartonaşul iniţial) votează în secret cu ce cartonaş crede el că ar fi cel iniţial. La final se acordă puncte după o procedură nu foarte simplă, dar interesantă prin faptul că stimulează deopotrivă f

Am argumentat public de mai multe ori că limba este o fiinţă vie şi trebuie să evolueze. Mă număr printre cei care spun că nu trebuie să ezităm să preluăm în limba română cuvinte din engleză, sau din orice altă limbă, dacă acestea au darul de a facilita comunicare, crescând precizia limbii şi capacitatea ei de a descrie lucruri, acţiuni, sentimente. Îmi vine acum în minte o altă întrebare: în această evoluţie a limbii, oare ce o fi bine să facem cu cuvintele ieşite din uz? Oare e util să le revigorăm, măcar din când în când? Sau putem începe să renunţăm la ele, aşa cum fac şi au făcut mereu toate limbile? Oare dacă îmi pun gâtlegău şi pun pe mine un ogheal comit o inexactitudine? Acesta este întrebarea esenţială. Şi imediat îmi vine în minte un posibil răspuns al stră-stră-strănepoţilor pe care încă nu îi am: „ Succesurile strălucitoare ale educaţiei româneşti care e scrise în almanahe, nu e deloc inexactitudini. Scria şi pe defunctul goagle! ” *** Recent, ministrul educaţiei

În urmă cu mai mult timp remarcam calitatea comentariilor despre meciurile de fotbal din modestul campionat al Scoţiei. Zilele trecute am ajuns întâmplător la o emisiune de pe canalul german Sport 1 şi am rămas impresionat de nivelul discuţiei despre 2.Bundesliga. În loc ca un moderator egocentrist să convoace 3-4 amici care să dea din gură despre Gigi, Mititelu, Borcea, Iancu şi alte mari caractere similare, cei doi comentatori se preocupau să identifice aspectele tactice, să afle unde s-a câştigat şi unde s-a pierdut meciul. Pe scurt, era un material de o oră, produs live, educativ, asemenea unei discuţii generale despre strategie şi tactică, indiferent dacă eşti sau nu interesat de fotbal. O discuţie între oameni care pricep ce se petrece pe teren şi nu sunt interesaţi doar de şuşanele şi „inexactitudini”. Este ceea ce se întâmplă şi pe Tactic Zone , singurul blog de fotbal românesc pe care îl urmăresc. Autorul, care pare a-şi fi propus să rămână anonim, comentează atent modu

Nu prea apuc să văd filme, iar cronica de film nu m-a pasionat niciodată. Stârnit însă de o postare a lui Moş Crăciun , am deschis cronica din The Guardian pentru Midnight in Paris al lui Woody Allen. Am rămas plăcut surprins de calitatea comentariilor: o discuţie civilizată, utilă, educativă, cu doar vagi urme de „ flame ”. Curios, am căutat prin ziarele româneşti cronici de film, să văd cum comentează cititorii. M-am uitat în Gândul, Cotidianul, Jurnalul Naţional şi Adevărul. Am observat că, de fapt, sunt foarte puţine astfel de articole, iar comentariile practic lipsesc. Să privim însă la partea pozitivă a lucrurilor: apare spaţiu mare pentru … blogging, scris civilizat, obiectiv. Audienţa ar fi ceva ceva mai mică, însă absența comentariilor obișnuite de pe paginile ziarelor românești ar face ca ea să fi emai selectă… (e adevărat că, din păcate, cei care cumpără publicitate în România par a se uita mai puțin la puterea de cumpărare a audienței mediei pe care își plasează add-

Kosovo este o ţărişoară pierdută între identitatea albaneză şi cea sârbă. Aşa văd eu lucrurile. Aşa par a vedea lucrurile şi majoritatea guvernelor europene. Mie Kosovo mi se pare că seamănă cu Republica Moldova. Guvernului de la Bucureşti nu i se pare la fel. De altfel România a refuzat să participe la întâlnirea central-europeană din primăvară, de la Varşovia, dat fiind că acolo se afla şi o delegaţie din Kosovo. Să fi fost vorba de consecvenţă? Dacă mă gândesc la comparaţia cu Moldova, argumentul nu prea ţine. Prietenia tradiţională cu Serbia, ţară aflată în relaţii conflictuale cu mai toţi vecinii? Eu cred că dacă eşti prieten cu cineva atunci eşti dator să îi spui atunci când greşeşte. Teama că Ținutul Secuiesc devine autonom?? Mi se pare mie sau e vorba de o regiune săracă a României, care își atrage o parte importantă din venituri din ceea ce îi trimite tocmai guvernul central?? Prostie, îngâmfare, lipsă de viziune? Nu îmi permit să asociez astfel de atribute cu şefii