Imperbii și furtuna

M.Tudose a observat corect că sistemul bancar are o problemă. Domnia sa a oferit soluția cea mai simplă, cea mai naivă, cea a întoarcerii la trecut: hai să nu mai folosim cardul. Se petrece într-o epocă în care, în Suedia, aproape că nu poți lua taxi-ul sau cumpăra pâine dacă nu ai card, iar doar 7% din valoarea totală a tranzacțiilo

r se face cu cash. Orice comentariu este probabil inutil.

L.Pop a observat corect că sistemul de educație are o problemă. Prin urmare a propus manualul unic, probabil succesor al manualului de sport. O listă lungă de indivizi respectabili au adresat o scrisoare publică. Niciunul dintre ei nu pare a avea o diplomă în științele … educației. Ca și în cazul domnului Tudose, acesta este cel mai simplu mod de a goli o problemă de conținut și de a o perpetua. Dacă nu ar urma al treilea caz, cel de mai jos, te-ai putea întreba precum Medea, eroina lui Seneca: "cui prodest scelus, is fecit".

G.Firea s-a gândit că viața e o scenă, iar D.Trump are nevoie de rivali. A golit astfel de conținut avertizarea de dezastru. A observat corect că autoritățile sunt responsabile să acționeze pentru a preveni efectele dezastrelor naturale atunci când există premisele ca acestea să se petreacă. Probabil însă că nu este obișnuită cu a verifica o știre din trei surse, așa că a preferat să pună rapid eticheta "SENZAȚIONAL, intră AICI ca să vezi ce va fiiii!!!!", alegând soluția lipsită de efort a suflatului în iaurt.

Consecințele faptelor celor trei sunt complexe.

1. Fiecare pare a fi încercat să își impresioneze colegii, precum o fac adolescenții prin clasa a VII-a sau a VIII-a. Îmi amintesc despre unul dintre stereotipurile din filmele americane cu revederi de după 20 de ani, în care fostele majorete descoperă că ele și băieții șmecheri au sfârșit prin a nu reuși în viață.

2. Fiecare dintre ei este un simplu epigon, încercând să egaleze ghidușiile lui Tr.Băsescu, cel care dacă apărea o chestie simplă și nemaifăcută, se repezea imediat să o clameze. Ar putea fi o cale bună pentru domniile lor: la urma urmei și Tr.Băsescu a câștigat glorie temporară.

3. Toate soluțiile sunt ultra-conservatoare. Este în spiritul vremii: valul de schimbare către o lume mai deschisă coroborat cu absența unui război global a făcut ultraconservatorii să își unească forțele într-o tentativă de a ține lumea pe loc sau de a o întoarce spre trecut. Trump, Farage și alți populiști cu varii fațete sunt doar vârful aisbergului. De ce nu ar fi și România în pas cu moda?

4. Gesturile amintite perpetuează încrederea redusă în instituții. Încrederea se construiește prin stabilitatea instituțiilor, prin mesaje clare și care nu se dovedesc eronate, prin exemple de succes. Cele trei fapte de mai sus se adaugă noianului de inițiative pitorești (care nu pot fi legate de un singur partid sau doar de politică), care par a transforma scena publică într-un loc de joacă și care garantează menținerea încrederii în instituții la un nivel redus. La rândul său, încrederea redusă legitimează ocolirea regulilor impuse de instituții, iar printre aceste reguli se numără la loc de cinste o chestie care se cheamă lege. Dura lex, sed durex.

Leftovers: Kendama & Fidget Spinners

În urmă cu două luni mi-am dat cu părerea despre Kendama și Fidget Spinners, pentru Business Magazin. O bucățică de interviu este în linkul către publicația respectivă.

Mai jos reproduc răspunsurile mele complete la întrebările primite pe email.
(în mod firesc, reporterul a selectat doar secvențe din ceea ce i-am răspuns).

Prima întrebarea a fost despre „viralizarea” înregistrată de „jucăriile Kendama și spinnere” și am fost solicitat să explic „secretul popularității lor”.
Sunt simple. Ambele sunt extrem de banale din punct de vedere al construcției, și ingenioase ca idee. Kendama necesită în plus câteva abilități, dar nu fantastice. Fidget spinnerele nu sunt singurele care țin degetele ocupate (mai sunt și fidget cubes, spre exemplu): glumind puțin, înlocuiesc rosul de unghii, ceea ce este un mare pas înainte. În plus, se adresează unei pături largi de consumatori…

A doua întrebare dorea să investigheze modul în care „niște jucării din lemn” au ajuns în prim planul atenției „copiilor” în detrimentul mijloacelor video de entertainment?
Nu le-au înlocuit, le completează. Oamenii nu sunt unidimensionali, au nevoie de portofolii de activități. Jocurile pe consolă, desenatul, bătutul mingii în varii sporturi, roller blading-ul, wavesurfingul și alte sporturi similare, ascultatul de muzică în difuzoare minuscule dar foarte puternice, urmăritul de vlogări pe Youtube sunt câteva dintre elementele din care poți alege să construiești un astfel de portofoliu. Kendama și spinnerele s-au adăugat și ele pe listă, la nivel global.

A treia întrebare mi-a solicitat să comentez „efectele utilizării kendama vs jocuri video”.
Nu există o concurență între cele două. Sunt complementare. Din păcate nu am văzut studii care să evalueze efectele…

La final, am fost solicitat să explic cum au ajuns adulții să fie atrași de Kendama și Fidget Spinnere.
Adolescentul este o invenție recentă. În urmă cu 100 de ani, lumea era compusă din copii și adulți. Invenția adolescentului a dus la modificări pe piața muncii (unde accesul acestuia a fost ușor-ușor îngrădit), pe piața educației (s-a generalizat participarea la studii secundare) și pe piața bunurilor pentru consum (au apărut industrii ce creează obiecte dedicate adolescenților). Încă și mai recent, oamenii au început să elimine limitarea la copilărie a conexiunii viață-joc. Elementul ludic a fost acceptat mai întâi pentru adolescenți și apoi pentru adulți. Azi, media de vârsta a videogamerului american este în jurul a 35 de ani (conform unui raport din 2016 al Entertainment Software Association). Probabil în Europa este la fel. Repet: media. Acest lucru înseamnă că o bună parte sunt peste 40 de ani. Și ei au nevoie de portofolii de activități de leisure…

Un articol lung si interesant despre Fidget Spinners se află în The Economist de săptămâna trecută.