Lumea …. aşa cum nu o ştim?

Brasilia, oraşul preconstruit de care am învăţat prin gimnaziu, m-a fascinat ca idee. Cum o fi să faci un oraş şi abia apoi să se mute lumea în el? Ei bine, asta se întâmplă la Belval, unde am locuit pentru un an. Aici, a fost cândva o uzină siderurgică, parte a acelei industrii care, timp de un secol, a asigurat Luxemburgul că nu va fi complet sărac. Asta se întâmpla înainte ca... Continuarea poate fi citită în textul meu din Dilema Veche . Materiale suplimentare (fotografii) sunt disponibile în pagina mea de Facebook aici . (le-am făcut publice, nu e nevoie să fim conectaţi pentru a le vizualiza, sper).

Mă gândeam că o să public pe blog un text despre cum modul de distribuţie a programelor TV (fie prin cablu, satelit sau Internet) poate fi realizat, aşa cum e realizat prin alte părţi, evitând războiul stupid între agenţii de media, cablişti şi televiziuni. Mă mai gândeam poate am vreme să postez despre The Void Trilogy, a lui Hamilton pe care am terminat-o de ceva timp şi despre care mi-ar place să scriu. Astăzi însă mi-a sărit din nou în faţa ochilor eternul şi fascinantul mizerabil scandal al plagiatorilor. Primadona Ponta este doar vârful vizibil al aisbergului. Zilele trecute un grup de oameni de bine au somat public ministrul învățământului să acţioneze. Acţiunea părea îndreptăţită. Universitarii încercau să rezolve o gravă problemă internă. Era neclar însă ce căutau pe lista iniţiatorilor non-universitari şi semi-politicieni, precum şi un personaj acuzat la rândul său de un plagiat destul de clar. Ministrul educaţiei a preferat să nu exprime o opinie, pierzându-se în

Hotnews spune că Sase dintre cei zece procurori care vizau sefia Parchetului general sau a DNA au plagiat Păi ăsta deja e sport naţional la jurişti. Şi spune ceva despre norma care există în domeniul respectiv: fiecare fură cât poate de la alţii şi apoi aplică justiţia. Iar a doua normă, un pic naivă, ar fi că nu au încredere în propriile puteri şi atunci merg pe căile bătute: reproduc ce au zis alţii ca să fie siguri că nu au greşit. Pe de altă parte, un bun prieten jurist, fără doctorate şi plagiate la activ, îmi spune că justiţia din România este marcată de dificultăţi în a aplica regulile simple ale jurisprudenţei: cazuri aproape identice primesc sentinţe uneori opuse, date fiind interpretările diferite aplicate legii de către magistraţi. Probabil că magistraţi ajung doar cei ce nu fac copy-paste. Sau nu sunt în stare să facă copy-paste?! Sau poate că procurorii, de felul lor, sunt oameni care doar vor să se dea importanţi, cu orice preţ, nu sunt neapărat oameni ai legii?