[Această postare EXTREM DE LUNGĂ este, ca întreg acest blog, una de amator, prin urmare vă rog să nu o interpretaţi ca fiind rezultată din expertiză profesională. Ea include o sumedenie de gânduri nu neapărat foarte cizelate, dar care m-am gândit că poate or folosi cumva, cuiva. Versiunea scurtă e dată de cele 3 fraze scrise cu roz, completate de preambulul inițial.]
De mai multe luni, sociologii români reuniţi în Societatea Sociologilor din România analizează criteriile de promovare la gradul de profesor, respectiv conferenţiar. Sper să nu comit vreo indiscreţie divulgând public acest lucru alături de trei observaţii simple:
1) Nu am observat puncte de vedere enunţate de neutri. (vezi mai jos)
2) Punctele de vedere formulate nu prea privesc principiile, ci se opresc la detalii punctuale. (vezi mai jos)
3) Discuţia este canalizată în principal pe cum ajungi să fi profesor, nefiind aproape nici un interes pentru poziţiile de conferenţiar. (vezi mai jos)
Hai sa explic puţin:
Neutrii?
Cine ar fi „neutrii” este un amănunt important. Pentru poziţia de profesor, neutrii ar fi pe de o parte cei care nu sunt deja profesori: dacă eşti deja profesor şi vine un val de noi profesori ai putea să îţi simţi poziţia ameninţată, crescând concurenţa. Trebuie spus însă că nu am observat prea multe intervenţii ale celor ce sunt deja profesori.
Pe de altă parte ar fi cei care nu au cum să candideze la poziţia de profesor sau care îndeplinesc oricum orice criteriu. Restul, adică cei care ar putea dori să devină din conferenţiar profesor şi nu îndeplinesc criteriile existente, pot fi acuzaţi de parti-pris. Acesta este motivul pentru eu nu o să mă pronunţ asupra criteriilor. Cei care le îndeplinesc fluierând, ar putea să se pronunţe. Nu cunosc însă pe nimeni (nici măcar între cei care sunt deja profesori) care să fi îndeplinit mereu fără probleme criteriile pe parcursul ultimului an (în care timp criteriile s-au modificat de două ori).
Prin urmare ar fi fost interesant de văzut păreri despre criterii pentru a deveni profesor ale celor care sunt lectori, nu conferenţiari sau profesori. Sau păreri despre conferenţiar ale celor care sunt deja profesori. Aceasta este evident, o chestiune de gust. Fără îndoială este important ca cei care sunt vizaţi direct de orice măsură să se pronunţe cu privire la conţinutul ei. Eu fiind vizat de astfel de decizii, mi-ar fi însă plăcut să aud mai degrabă ce zic cei care nu sunt afectați (un soi de „grup de control” ca să zic aşa, dându-mă sociolog), ca să am o măsură a propriei mele poziţii. La fel m-ar fi bucurat să văd puncte de vedere exprimate public sau semipublic (în interiorul comunității) de către cei care se ocupă cu analiza sistemelor educaționale și publică pe acestă temă.
Detalii sau principii?
Aici e simplu: dacă discuţii despre detalii nu ai cum să nu dai în parti-pris-uri. Autorea unei jumătăți de broşură însumând 50 de pagini va clama că aceasta este carte şi va cere să fie punctată ca o realizare importantă. Cel care a publicat trei snoave în revista liceenilor din Balcic, va dori şi el recunoaştere. Autorul a patru rapoarte pentru primăria din Ada-Kaleh îşi va dori ca acestea să cântărească greu la evaluare. Iar cea care a publicat două articole ISI la American Journal of Sociology va dori ca acestea să fie atât de bine cotate încât să devină practic criteriu unic.
[Evident, niciunul din cazurile de mai sus nu este veridic, exagerez doar, pentru a sublinia absurditatea unei discuţii despre detalii şi nu despre principii, mai ales dacă este purtată între indivizi care nu sunt neutri].
De ce se discută doar despre profesor?
Aici pot fi multe motive. Un motiv ar fi blocarea posturilor practicată în ultimii 5-6 ani, ceea ce ar crea presiune în sistem. În acest răstimp, în sociologia românească, a fost practic un singur moment în care cineva a devenit profesor, iar acest lucru s-a petrecut doar pentru două persoane. Dar aceeaşi presiune ar trebui să fie şi la trecerea de la conferenţiar la profesor. Ieşirea la pensie a unora dintre profesorii mai în vârstă a fost deja eliminată dintre probleme prin schimbarea vârstei de pensionare. Există însă un motiv mult mai pragmatic pentru concentrarea doar pe trecerea la poziţia de profesor, despre care am vorbit în acest blog cu ceva timp în urmă, şi pe care îl voi aminti spre finalul postării.
Înainte de astă însă, hai să fac din nou pe sociologul şi să mă uit la nevoile sistemului. În mod normal, profesorul universitar este un tip tare, creator de şcoală, care coordonează activitatea a 2-3 conferenţiari, a 3-4 lectori/postdoctoranzi, şi a 3-6 doctoranzi. Aceştia intră în şcoala profesorului, contribuie la ea, se dezvoltă în interiorul ei. De aici aşteptarea unei distribuţii piramidale a sistemului, cu mulţi lectori (şi doctoranzi), ceva mai puţini conferenţiari şi încă şi mai puţini profesori. Ca să dau un exemplu, într-o ţară comparabilă ca mărime cu România, mă refer la Olanda, cu un sistem universitar extrem de puternic în ştiinţele sociale, erau în 2007 un număr total de 35 de profesori, incluzând aici şi pe cei „emeriţi” (pensionarii).
Hai să vedem cum e în România. Pentru asta putem să ne uităm la datele rapoarte de universităţi în 2011 în cadrul exerciţiului eşuat de ierarhizare a instituţiilor de învățământ superior. În urma cu ceva vreme datele cu pricina erau disponibile, în versiune scanată a chestionarelor (nu ca bază de date), pe pagina ARACIS. Or mai fi şi acum, dar nu am verificat. Adunând ce raportaseră universităţile acolo, am obţinut următoarea distribuţie a cadrelor didactice titulare din departamentele/catedrele de sociologie:
Tip universitate
|
Publică
(„de stat”) |
Privată
|
Număr universităţi
care au sociologie*
|
13
|
6*
|
Cadre didactice
titulare
|
||
Asistenţi
şi preparatori
|
39
|
13
|
Lectori
|
51
|
19
|
Conferenţiari
|
45
|
4
|
Profesori
|
27
|
9
|
*Pentru unele universități
private nu am găsit raportări.
|
||
Nu am luat în considerare cadrele didactice asociate din motive de precizie a numărării. Interesul meu este la nivelul întregului sistem, asumând că apoi se pot face redistribuiri între universităţi. Prin urmare mă interesează numărul total de cadre didactice pe fiecare grad în parte, măsurat cu cât mai mare acurateţe. Asociaţii au în mod normal alt loc de muncă, adesea în altă universitate. De exemplu poţi fi titular la Tecuci şi asociat la Huşi, ca să dau un exemplu fictiv. Sau asociat la o universitate publică şi titular la una privată. Prin urmare, dacă aş introduce şi asociaţii, aş risca să număr pe unii de câte două ori.
Hai să ne uităm acum la cifre. În primul rând frapează numărul mare de asistenţi şi preparatori (care nu include doctoranzii). Asistenţii sunt o specie care nu prea există în lume, unde sunt înlocuiţi de doctoranzi. Cei din tabel sunt cei care de fapt ar trebui să se numere printre lectori, având dreptul de a organiza cursuri. Asta ar face ca baza piramidei să fie oarecum în bună proporţie cu vârful (profesorii), fiind însă nevoie de ceva promovări către poziţia de conferenţiar pentru a ajunge la măcar câte doi pentru un profesor. Dacă ar fi să iei ca standard cifra de 3 conferenţiari la un profesor, păstrând neschimbată volumul total al cadrelor didactice, ai avea un deficit uriaş de conferenţiari, nu de profesori. Chiar şi dacă ai spune că sunt prea puţine cadre didactice, indiferent de grad şi ai nevie de mai multe, tot conferenţiari ai avea nevoie în mai mare măsură...
De ce nu merge atunci discuţia în acest sens? De ce nu apar presiuni pentru a simplifica accesul la postul de conferenţiar?
Cred că răspunsul se află la nivelul salarierii. Un profesor universitar,în România, are un salariu de start cam de trei ori mai mare decât media pe economie şi cu aproximativ 75% mai mult decât un conferenţiar. Diferenţa dintre lector şi conferenţiar este mult mai mică.
Comparaţia este mereu utilă. Hai să vedem cum e în Germania. Conform academics.com, profesorul cel mai răsărit primeşte la numire cu 25% mai mult decât „junior professor” (oarecum echivalent cu conferenţiarul de la noi). Între cele două poziţii mai există însă încă o treaptă intermediară, ceea ce face ca presiunea de la a trece de la un grad la altul să nu fie prea mare. Dacă ţineţi cont că cifrele spre care am trimis constituie salarii lunare brute, observaţi şi faptul că la numire, profesorul universitar de pe nivelul cel mai înalt (W3) câştigă cam dublul salariului mediu. Este clar că, în termeni relativi, profesorii germani nu sunt la fel de bine remuneraţi ca cei români, dar şi că inegalitatea din sistem este mai mică la nemţi. La salariul de intrare amintit, aţi observat pe site-ul unde v-am trimis că se pot adăuga bonusuri. Ele nu ţin însă cont de gradul didactic.
Dar şi la noi sunt bonusuri, iar asta nu e tot. La nemţi, dacă aduci bani dintr-un grant, ei nu se adaugă la salariul de bază. Singurul beneficiu este că poţi finanţa alte poziţii, având mai mulţi doctoranzi sau postdoctoranzi care lucrează în echipa ta, şi ai mai mulţi bani de echipamente şi deplasări. La noi, aşa cum bine ştim, banii din granturi şi contracte se adaugă la salariu. Şi nu numai ei. Participarea în comisii de doctorat este plătită. Cadrele didactice reuşesc să aibă mai multe norme, crescând astfel venitul. Aceste beneficii sunt şi ele mai importante când eşti profesor decât atunci când eşti conferenţiar, cam în aceeaşi proporţie ca mai sus: cu 75% mai importante. Acest lucru înseamnă că, în termeni absoluţi, venitul unui profesor universitar român începe să fie comparabil cu cel al unuia din vest, poate nu din Germania, dar cu siguranţă din Suedia sau Irlanda.
Inegalitățile din interiorul sistemului şi în comparaţie cu restul societăţii sunt, în opinia mea, cele care creează presiune spre a avea un număr mai mare de profesori.
Eu cred că de aici ar trebui să pornească discuţia despre criteriile de promovare din învăţământul superior, purtând dezbatere şi răspunzând la câteva întrebări fundamentale. Listez unele dintre ele mai jos, punând în paranteză posibile pârghii de acţiune (evident acestea nu sunt exhaustive pentru problematica expusă):
- • De câţi profesori universitari ai nevoie cu adevărat (dacă ai nevoie de mulţi, scazi ştacheta; dacă ai nevoie de puţini, o ridici).
- • Cum faci ca cei aflaţi acum în funcţie să nu fie mai puţin performanţi ca cei ce vin din urmă (le reduci drepturile celor mai puţin eficienţi; acorzi bonusuri legate de performanţă, nu de cantitatea de ore predate).
- • Cum te asiguri că nu ai tensiuni în sistem (scazi distanţa de salarizare dintre gradele didactice, observând că problema este legată de salariile foarte mari asociate funcţiei de profesor, atât în raport cu cele de pe nivelul imediat următor; le scazi pe unele, le creşti pe altele; introduci o treaptă intermediară)
- • Cum te asiguri că intră suficienţi în sistem ca să ai de unde selecta profesori competenţi (aici e problemă mare: salariile reduse pentru lectori şi conferenţiari cresc riscul de a păstra în sistem mai ales pe cei care nu găsesc altceva mai bun de făcut; în plus, o bună parte dintre ei vor fi interesaţi mai ales de a câştiga bani din alte surse şi de a minimiza eforturile efectuate, spre exemplu, cu scrierea tezei de doctorat; asta nu conduce doar la prim miniştri plagiatori, ci şi la a selecta, pe viitor, profesori doar dintr-o masă de conferenţiari în care mulți sunt preocupaţi mai mult de presiuni pentru a deveni profesori şi de mici învârteli care le reduc interesul pentru, spre exemplu, a prezenta şi a discuta rezultate în conferinţe pentru a putea apoi să genereze cunoaştere şi să o transmită către studenţi, doctoranzi şi postdoctoranzi).
Astfel de întrebări ar trebui să fie probabil în centrul atenţiei asociaţiilor profesionale ale sociologilor. Restul detaliilor primesc apoi răspunsuri imediate, pragmatice.
