30 august 2010

Lungul drum al reciclării către sectorul 5

În urmă cu două-trei luni, Adriana, una dintre prietenele cu care mă învecinez, a sesizat că primele semne ale reciclării au răsărit şi în sectorul 5, mai exact chiar la doi paşi de locul în care locuim.



Era o veste bună, mai ales după eşecul de a strânge 200 de semnatari pentru petiţia privind reciclatul. Din păcate, de cele mai multe ori, în cele două containere, în loc de hârtie și plastic se regăsesc frunze, moloz și gunoi menajer. Suspectez că, uneori, autorii sunt chiar cei care curăţa strada. De cele mai multe ori însă, e vorba de locuitorii din zonă care aruncă în cele două containere ce le vine la îndemână.



(fotografiile înfăţişează conţinutul containerului pentru hârtie la putin timp dupa golirea sa de către cei ce colectează conţinutul...)

Se vede treaba că a amplasa nişte containere, fără dezbatere publică și campanie de promovare, este precum o frecţie la un picior de lemn.

29 august 2010

Conacul Bellu la Urlaţi

Am fost la Conacul Bellu, iar surpriza a fost atât de plăcută, încât nu-mi venea să cred că suntem în România!

Conacul constă din casa de oaspeţi a conacului iniţial, un loc absolut surprinzător: mobilierul original (este primul muzeu din România în care intru şi mobilierul este cel original) include numeroase obiecte extrem de interesante, unele de un rafinament neaşteptat; casa în sine este un loc plăcut, cu o arhitectonică interesantă, departe de "palatele" uneori lipsite de imaginaţie de la noi; sunt numeroase împrumuturi interesante, de la terasa pietruită cu pietre de râu aşezate cu muchia în sus, aşa cum numai în Dodecanese (insulele cu capitala la Rodos) am mai văzut, până la camera secretă descoperită recent în cramă, în momentul lucrărilor la consolidarea fundaţiei; sunt numeroase obiecte ce amintesc de ce însemna lux la începutul secolului XX, precum un telefon Ericsson, sau o halbă cu fundul de cristal în care se distinge un desen oarecare. Iar dacă vreți un Aman sau un Grigorescu în original, le găsiți și pe ele...

Istoria pe scurt a locului sună cam aşa: Familia Bellu a venit la noi în jurul anului 1780, din Pela, vechea capitală a lui Alexandru Macedon (undeva în nordul Greciei actuale, în apropiere de Salonic). Personajul principal al istorie de faţă, Alexandru Bellu, nepot al celui ce a donat terenul pentru cimitirul Belu din Bucureşti, era un tip ce se plimba de felul său pe la Paris şi Firenze. Drept urmare, casa sa de la Urlaţi era şi ea garnisită ca atare: scrinuri în stil florentin, o măsuţă de ceai semnată … Gallé, un salonaş japonez, dar şi unul în stil turcesc.

Pe la 1920, familia a donat conacul de la Urlaţi Academiei Române, în a cărei posesie este şi acum. Din păcate, la cutremurul din 1940 casa mare a suferit stricăciuni şi nu a fost consolidată. Astăzi mai există din ea doar fundaţia. În schimb s-a păstrat casa de oaspeţi, cea care este vizitabilă astăzi. Aşa cum ne-a explicat custodele muzeului (un tip extraordinar de amabil şi destul de priceput, complet atipic pentru România!), la momentul donării aşezământului către Academie, actul a consemnat şi o listă lungă cu mobilierul şi lucrurile din casă. Lucrurile sunt şi acum disponibile pentru ochii vizitatorilor, ceea ce face ca să fi avut surpriza de a vizita pentru prima oară în România un muzeu în care mobilierul şi obiectele sunt cele originale, şi nu au fost aduse zeci sau sute de ani mai târziu. După cum zice Mălina, probabil chiar această listă şi faptul că muzeul era la 1945 deja în posesia Academiei a făcut să nu fie spoliat imediat de noua clasă conducătoare, în dorinţa sa de a desfiinţa tot ce existase în „regimul burghezo-moşieresc”.

Pe scurt, e un loc care merită vizitat, mai ales că se ajunge destul de uşor: mergând spre Buzău dinspre Ploieşti, pe şoseaua naţională cu două benzi pe sens, în Albeşti o iei la stânga către Urlaţi, treci de liceu, treci de centrul cu blocuri, o iei la dreapta, apoi la stânga. Până aici sunt indicatoare. Apoi treci de stadion şi ajungi la un foişor. Prin stânga acestuia intri în parc, o iei (cu maşina), pe aleea pietruită din stânga, urci panta şi ajungi la conac.

Poţi ţine cont şi de faptul că într-un sat aparţinător de Albeşti s-a născut tatăl mamei mele :), că sunt persoane importante, pe care le cunosc şi preţuiesc, ce au învăţat la liceul din Urlaţi :) şi că, dacă vrei un vin bun, te afli în patria acestuia, iar crame de calitate sunt la tot pasul, îmbiindu-te la o degustare şi la cumpărat.

Câteva fotografii și alte informații găsiți și aici.

25 august 2010

Egoul primarului şi coşul de gunoi



Fără îndoială, a stimula cetăţenii să păstreze oraşul curat reprezintă o cauză nobilă, mai ales în România. Ideea afișelor de mai sus, cu trimitere la cele 7 titluri consecutive de campioană la baschet ale Asesoftului, este și ea una interesantă.

Pe şeful administraţiei locale ploieştene îl cheamă Voloşevici. Nu înţeleg de ce, pe bani publici, suntem sfătuiţi să îl aruncăm şi pe domnia sa la coş?? O fi din cauză că e prea modest?

19 august 2010

Simpozion

Aveţi idee ce este acela un simpozion?


Extrasul de mai sus provine din cartea lui Valerio Massimo Manfredi, Akropolis. Măreaţa epopee a Atenei, apărută în 2000 şi tradusă la Editura Allfa în 2004 (ediţia a doua în 2008).

Cartea este o bună trecere în revistă a istoriei Atenei antice, o carte de popularizare simpatică., Autorul nu are obsesia manualelor de istorie de acum 40 de ani de prezenta o succesiune de ani, regi şi bătălii. Dimpotrivă, insistă pe modul cum se desfăşura viaţa pe atunci, pe organizarea societăţii, pe relaţiile dintre oameni, pe ceea ce gândeau în general oameni obişnuiţi, de la politică la familie, de la ştiinţă la onoare, şi de la sex la religie. (singurul minus important: absenţa unei hărţi).

12 august 2010

Ceea ce nu mai e

Autobuzul pleca din sat la 7. Mustea de navetişti. Trecea calea ferată şi lăsa câţiva călători la IMI*, la margea oraşului. Trecea o nouă cale ferată, lăsa călători la „Fabrică”*, trecea iar o cale ferată, peste care se construia un pod, lăsa călători la „Blocul de Ulei”, mai trecea o cale ferată, lăsa călători la Dacia, iar o cale ferată şi apoi Feroemail. După Feroemail era podul peste Dâmbu, marcând sfârşitul zonei industriale a oraşului.

Urma un cartier de case, multe cochete, cu grădini verzi. Pe atunci nu exista tramvaiul, el avea să apără 10 ani mai târziu. Nici Maternitatea nu era acolo, înainte de Stadion. Coboram pe 7 şi 20, la Palatul Copiilor, privind mereu uimit la avionul dezafectat ce se afla în curtea acestuia.

În patru ani de navetă, cea mai rapidă cursă a fost de 13 minute. Era un autobuz vechi, cu motorul în spate, sub ultima banchetă, încălzindu-se mereu puternic, cu două uşi, cu taxatoare la uşa din spate, vopsit în alb şi cu o dungă albastră pe mijloc. La cursa cu recordul, roata din stânga faţă scăpa aer, iar şoferul gonea ca nebunul să nu i se dezumfle înainte să ducă toţi navetiştii în oraş. Stăteam înghesuiţi ca într-o cutie cu conserve. La cursa cu pricina eram în faţă, în picioare, lângă şofer, iar tata, cursant la şcoala de şoferi, urmărea atent mişcările, speriindu-se la o depăşire nebunească determinată de dorinţa de a ajunge la destinaţie cât încă mai e aer în roată.

Cele mai multe oglinzi – 17 – le-a avut un Ikarus, dar asta era deja 3 ani mai târziu, când autobuzele alb-albastre, cu două uşi, ieşiseră din uz şi când cele trei poduri de pe Mihai Bravu (de fapt ultimul este pe Şoseaua de Centură) erau deja construite, astfel încât drumul spre oraş mai includea doar 2 bariere de cale ferată…

După ce coboram acolo la biserica de lângă Palatul Copiilor, mergeam pe jos spre Bulevard. Înaintea primului castan, vis-á-vis de Poştă, era un chioşc de ziare. Stăteam 4-5 minute la coadă. Tata scotea din buzunar 3 lei şi cerea o România Liberă sau o Scânteia. Nu lua niciodată restul, deşi ziarul costa doar 1 leu**. Doamna ce vindea îi întindea ziarul împăturit. Înăuntru se găsea adevărata cumpărătură: Sportul, cotidianul ce după 1990 avea să se cheme Gazeta Sporturilor. Uneori lua şi ţigări: 3 Snagov, cu filtru, de regulă în ţipla în care fusese învelit pachetul. Mai apoi, prin clasa a III-a parcă, s-a lăsat de fumat. Când lua ţigări plătea parcă 5 lei, moneda mare, de aluminiu, ce se introdusese când eram clasa a II-a.

Străbăteam bulevardul. Toamna era cel mai frumos: castanele mă fascinau. Ruginiul frunzelor va lipsi mereu. Ajungeam la şcoală la 7:30-7:40, arareori mai târziu.

Ora şi castanele sunt poate singurele pe care le are şi Irina. Castanii sunt însă mult mai puţini, iar ora este aberant de matinală. Au trecut totuşi 30 de ani!


*Legenda: IMI sau Matizol era intrepinderea de materiale izolante, de pe şoseaua de centură a Ploieştului, la marginea satului Moara Nouă. „Fabrica” este Uzina Mecanică Teleajen. „Blocul de Ulei” – Rafinăria Teleajen. În faţa Fabricii, era o curte a unui cetăţean, unde muncitorii îşi parcau bicicletele. Erau extrem de multe. Abia peste mulţi ani aveam să văd la fel de multe la un loc, în Umeå, un oraş universitar din nordul Suediei, apoi în Amsterdam, la gară, locul din Europa unde cred că sunt cele mai multe biciclete parcate simultan…
**Costul ziarelor şi al ţigărilor a variat crescând cel puţin o dată între 1979 şi 1983, aşa că nu mai reţin exact sumele pe care le plăteam la chioşc. Cele amintite mai sus sugerează însă corect fenomenul la care am vrut să mă refer.

10 august 2010

Despre limbi corcite și impure

Pe la 1500 şi ceva, un englez numit Cheke îşi propuse să purifice limba engleză eliminând influenţele latineşti. Pe la 1800 şi ceva, un român numit Heliade Rădulescu voia să purifice la rându-i limba română.

Vestea legată de Sir John Cheke şi de Ion Heliade Rădulescu este una bună, optimistă: între timp am mai redus din decalajul de 300 de ani…

Poate în curând (la scară istorică, desigur), și institutorii români vor începe să spună relaxaţi că româna este confusing, iar respectabili prezentatori de televiziune vor avea curajul de a afirma, fără a pierde din audienţă, că limba noastră este un soi de „corcitură”, ca mai toate limbile de altfel.





Capturile provin din episodul patru al seriei de documentare The Adventure of English, produse de ITV în 2002-2003, pe care vi le recomand cu căldură. Aventurile românei ar fi şi ele la fel de savuroase!

4 august 2010

Cei şapte apostoli şi cei 15000 de specialişti

Am vorbit de mai multe ori despre impulsul de a impresiona aruncând aiure cifre în spaţiul public: 15.000 de specialişti este conceptul clasic, dar acelaşi model putem vedea și în cele 200 de spitale ce ar trebui închise sau în cele 25% cu cât scade salariului mult-huliţilor bugetari care sug sângele poporului.

Toate sunt cifre care, cel puţin la prima vedere, nu par a avea o justificare temeinică, ci mai degrabă un substrat emoţional.

Am acum un alt exemplu de utilizare aiurea în tramvai a unor cifre. Nu vine din spaţiul românesc, ci de la ProQuest CSA. Unul dintre produsele acestora listează cercetătorii aflaţi oriunde în lume. Iată, în extrasul de mai jos, câţi cercetători români ar fi deja listaţi.



Ei bine, cei 13000 sunt doar un început, mai urmează și alţii care încă nu apar în listă. M-am căutat şi eu pe acolo. Cu mândrie patriotică raportez că apar de trei ori. Cea mai completă intrare este cea în care figurez cu prenumele meu complet, cel pe care nu l-am utilizat niciodată ca sociolog :)

M-am uitat și după alţi cinci colegi: trei dintre ei figurează doar câte o dată, ceilalţi doi de câte două ori.

Oare câţi cercetători români or fi în total, în afară, desigur, de Luca și Matei?

Convorbire telefonică cu ... un hoț??

Sună telefonul, de pe un număr necunoscut, vizibil (adică nu este ascuns), iar o voce de bărbat mă angajează în următoarea convorbire: -  ...