Postări

Se afișează postări din iulie, 2009

Firenze

Imagine
Nu am multe de spus despre Firenze. Asta se datorează şi faptului că am văzut oraşul în mare viteză, împărţindu-mă între o conferinţă şi lucrul la un raport. În plus, ghidul de Toscana şi Umbria de la Lonely Planet, ca şi cel de Italia , de altfel, oferă numeroase informaţii de valoare, făcând inutile alte prezentări. Mi-au plăcut tavanele de la Palazzo Vecchio, tăbliile meselor de la Palazzo Pitti (unele de-a dreptul uimitoare!). Merită un drum şi la Palazzo Davanzati (nu e prin ghiduri, dar e simpatic şi în centru; intrarea e liberă, dar se închide pe la 13:30). Domul placat cu marmură albă şi verde, Ponte Vecchio, un pod locuit şi populat cu magazine, precum şi toate celelalte locuri recomandate prin ghiduri merită văzute. Oraşul în sine este de văzut. Să nu uităm că a înflorit ca oraş al bancherilor, ceea ce explică şi bogăţia-i medievală. În plus, e util şi un drum la Fiesole pentru a vedea rămăşiţele etrusce şi amfiteatrul roman. La Firenze se mănâncă destul de scump, iar un

Beneficiile multilingvismului...românesc, în Firenze

Imagine
A ştii limba română, în ziua de azi, ar trebui să constituie o dovadă de multilingvism. Asta pentru că, dacă ştii numai limba română, nu prea ai cum să te descurci în lume. Prin urmare dacă ştii română, înseamnă că mai ştii măcar o limbă, aşa că dai dovadă de multilingvism ;) Iar beneficiile nu se lasă aşteptate. Uite de pildă două întâmplări din Firenze: 1. Eram cu Mălina prin bazar. Zăboveam în faţa unei tarabe, de unde am şi cumpărat un fular sau ceva de genul ăsta. Vorbeam între noi în română. Vorbeam cu vânzătoarea în engleză (Mălina are o teorie: dacă nu eşti foarte fluent într-o limbă, iar ei i se pare că nu e fluentă în italiană, şi cel din faţa ta e fluent în acea limbă, mai bine vorbeşti cu persoana respectivă în engleză, ca să eviţi inegalităţile…). La un moment dat, o altă vânzătoare s-a apropiat şi a început să discute cu vânzătoarea noastră în română. Vânzătoarea noastră a continuat să ne vorbească în engleză. Aşa că fiecare „tabără” comunica în interior în română, iar

Barnes/Porcul spinos

Imagine
Julian Barnes, Porcul Spinos , Nemira, 2007. [ediţia originală: 1992] (1) Spre deosebire de alte cărţi ale lui Barnes, Porcupine debutează sprinţar, cu o construcţie care fără a fi originală este destul de ingenios proiectată. În schimb, la finalizare autorul pare a mai pierde din suflu şi din interesul faţă de subiect. (2) Cel puţin pentru partea asta de lume romanul este interesant. Tema sa este procesul unui nenumit dictator european, în fapt, destul de clar schiţat ca fiind Jidkov. Documentarea lui Barnes este una atentă, remarcabilă chiar dacă ţinem cont de anul apariţiei: 1992, foarte apropiat de căderea comunismului şi practic simultan cu faptele relatate. (3) Perspectiva asupra faptelor este una vestică. Regăseşti adesea lucruri pe care le vedeai la fel din interiorul societăţilor ce (re)descopereau libertatea. Alteori însă relatarea pare uşor naivă, departe de felul cum vedeai tu lumea. Dar oare o vedeau toţi la fel? Pe urmă, a vedea cum arată lucrurile din perspectiva cel

Băncile lui Vanghelie

Imagine
Discutam prin toamna trecută cu Monica despre rolul social neaşteptat al băncilor plantate de primăria de sector pe marginea trotuarelor, în faţa blocurilor, printre blocuri. Sunt o puzderie, probabil ceva mai multe decât nevoia de folosire. Cât ţine căldura însă, iar în zilele noastre ţine din ce în ce mai mult, băncile cu pricina au mereu ocupanţi. (cam aşa se naşte şi capitalul social … :) Îmi amintesc de felul cum arăta, prin anii 80, strada Cameliei din Ploieşti. În fiecare seară, după amiază, iar în vacanţe şi dimineaţa, băncile dintre blocuri erau mereu ocupate… De regulă copii, adolescenţi, tineri, dar şi adulţi. Un bun prilej de socializare cu vecinii, binevenit Ce au în plus băncile sectorului 5 este apariţia asfaltului neted, a trotuarelor refăute în urmă cu un an. În asociere cu faptul că parcul din apropiere este pavat cu dale, mai greu de utilizat de rolleri, asta face ca trotuarele ce trec pe lângă bănci să cunoască o înflorire a patinatorilor vărateci. Pe ansamblu,

Noi toţi suntem un soi de Spiru Haret ... (universitatea, evident!) :((

Ceea ce evităm să spunem este că scandalul de la Spiru Haret este doar vârful aisbergului educației superioare. El nu afectează doar USH, ci este comun pentru numeroase (toate???) facultăți de stat şi particulare. O ştiu bine şi studenţii, şi cadrele didactice. O ştiu bine notele din cataloage. Şi prin alte părţi se petrece la fel (am în minte exemple din Olanda, Portugalia şi SUA), dar la noi a ne face că predăm şi a ne face că învăţăm joacă prea mult rolul de sport naţional. Iar discuţia de duminică, de la PSD , arată destul de clar că şi liderii politici o ştiu. La urma urmei şi ei, prezidenţiabili sau nu, au diplome de licenţă, master sau doctorat, unii făcând şi câte 2-3 facultăți în paralel cu demnitățile publice ocupate... Iar alţii ştiu ei bine cum se obţin titlurile de profesor sau conferenţiar... (să vă spun şi care e diferenţa dintre conferinţa la care particip în clipa de faţă şi genialele nimicuri descoperite prin metodele "ghici" şi "cărţile din cărţi se

Muzeul de artă din Ploieşti

Imagine
Prin toamna trecută, Irina, fan declarat al muzeelor, ne-a făcut să vizităm Muzeul de Artă din Ploieşti . Eu reveneam în muzeu după mai bine de 25 de ani. Cândva, prin clasa a III-a, am făcut mai multe ore de desen în muzeu. Am obţinut pe atunci si un premiu, la critica de artă. Ţinând cont de priceperea mea curentă şi la gradul de înţelegere al picturii pe care îl manifest, un astfel de premiu sună ca o glumă … Aşa că, din punct de vedere al tablourilor și al celor câtorva sculpturi din interior nu pot zice mare lucru. Probabil că dacă vrei să ai o imagine de ansamblu despre cum arată pictura românească din secolele XIX-XX, nu e o idee rea să intri in muzeu. Au o colecţie destul de consistentă de pânze de Aman, Grigorescu, Işer, Luchian, Tătărăscu, Pallady ş.a.m.d. Dincolo de aceasta, merită din plin să plătiţi cei 4 lei cât costă biletul de intrare, ca să vedeţi clădirea în care se află muzeul. Aceasta a aparţinut familiei Quintus, fiind donată de Mircea Ionescu-Quintus oraşului d

Alitalia

We have took an Alitalia flight from Bucharest to Firenze (Florence). There were two segments, both operated by Alitalia. To make the story short: connection flight from Rome to Firenze was just an illusion, staff was unfriendly and poorly qualified, travel took much longer than expected, I had the strange feeling that I was treated like all the customers during communism. My advice would be to avoid Alitalia, but if you look for details, read the full story. Our flight was scheduled for 6.35 a.m. Bucharest-Rome was OK, except for the fact that one of us was not able to check-in online. They said that it was “web problem”. We were waiting for the connection flight, at the gate indicated on all airport boards, but on the gate’s pone. Some 30 minutes to the announced departure time, they changed the departure gate on the main board. To the new departure gate there was no personnel. Suddenly, without other announcement, a cancelation message appeared on the gate board. On the airport ma

Bradbury/Omul istoriei

Imagine
Malcolm Bradbury, Omul Istoriei , Editura Art, 2008. [ediţia originală: 1975] Am recitit cartea lui Malcolm Bradbury, Omul Istoriei . Pentru mine este un soi de întoarcere în timp: prima lectură a fost în 1992, când Şerban – parcă – îmi spusese că e o carte bună. Era aşadar înainte de a avea de-a face cu sociologia (cartea lui Bradbury se desfăşoară printre sociologi). De altfel cred că era una dintre primele mele interacţiuni cu sociologia, prima oară când auzeam poate cuvântul, după celebra strigare televizată din 22 decembrie 1989, din curtea Televiziunii: avem nevoie de doi jurişti, doi economişti, doi …[…], şi doi sociologi. Îmi amintesc că îmi notasem pe o bucăţică de carton alb, de mărimea unei cărţi de vizită, câteva nume de autori amintiţi în carte. Mi se păreau interesanţi şi vroiam să îi citesc. Aveam să o fac ceva mai târziu, ca student in sociologie. Cartea lui Bradbury o uitasem însă de mult şi nu cred să fi fost vreo asociere între ea si decizia mea ulterioară de a

În lumea căţeilor

“Urcaţi mai sus, locurile din faţă sunt rezervate pentru cei de la Minister”, mi se spine când intru în sala unei conferinţe. Întâmplător eram chiar unul dintre „speakeri”. Ca cetăţean de mâna a doua m-am aşezat cuminte în spate. Îmi amintesc apoi de o conferinţă a sociologilor, unde ultima zi a fost practic anulată pentru că sosise primul ministru să spună trei tâmpenii. Ce contau zilele şi orele de dezvoltare teoretică, analiză a datelor, pregătire a prezentării rezultatelor. Cei 30-40 de oameni care aveau prezentări în diferite secţiuni în ziua respectivă (nu, nu mă număram printre ei), nu au mai avut prilejul să discute despre ceea ce studiau, să primească comentarii. Mai importantă era campania electorală a unui politician oarecare, fie el şi prim-ministru. Şi apoi, printre multe alte amintiri de acest fel, mă uit uimit la cei ce mă întreabă cum îmi permit să spun că trăim într-o ţară mai degrabă tradiţionalistă, în care ierarhiile şi relaţiile de putere contează mai mult decât

Încrederea în instituţii -> newsletter ...

Imagine
Am dat drumul la un nou număr din Newsletter-ul echipei româneşti pentru studiul valorilor sociale . Tema numărului realizat de Claudiu este încrederea în instituţii. • Dinamica încrederii în varii instituţii între 1990 şi 2008 • De ce rămân Biserica şi Armata în topul încrederii • Cum arata România comparativ cu Europa • Creşte încrederea în partide? Fişierul cu pricina este disponibil aici .

Catindatul ideal

Imagine
Andrei Pleşu, în editorialul din Dilema Veche de săptămâna trecută, deplânge faptul că alegerile i-au impus cel mai des să opteze pentru cel mai mic rău. Cu alte cuvinte, spune că o parte a electorilor nu a votat un candidat fiindcă ei credeau că acesta este bun, ci fiindcă era mai puţin nepotrivit decât ceilalţi. Eu unul aş deplânge mai degrabă faptul că ne preocupă cine sunt candidaţii şi nu ce gândesc aceştia. Aş prefera să trăiesc într-o societate care nu se interesează aşa de mult de cum îl cheamă pe preşedinte sau pe primul ministru, ce mănâncă, ce maşină are, cum îşi poartă părul, ce dimensiune are sânii sau cu ce se îmbracă. Aş prefera o societate în care mă întreb care sunt ideile, direcţiile în care vreau să ne mişcăm şi pentru care votez. Aş prefera o societate în care cei din aparatul legislativ şi administrativ, deopotrivă aleşi sau nu, sunt nişte anonimi ca toţi ceilalţi, care îşi fac treaba eficient şi nu îşi doresc să joace rolul unor mari domni. Pe urmă mă uit la

Prin Bucureşti, aproape de centru

Imagine
Destul de mulţi ştiu clădirea, greu de rarat: este pe 13 Septembrie, într-un relativ pustiu, vis a vis de Casa Poporului şi seamănă cu aceasta ca arhitectură. Se cheamă Casa Academiei Române şi adăposteşte mai multe institute de cercetare. Clădirea nu este terminată, fiind un continuu şantier. În subsolurile sale s-au turnat scene din câteva filme americane. Mai nou, din când în când, cum Aula nu e finalizată, în holul de la intrare se organizează conferinţe. Ocazie ca angajaţii din clădire să nu mai aibă voie să intre la servici pe intrarea principală, din 13 Septembrie, ci prin spate, prin Calea Rahovei, pe lângă fostul Becker Brau (acolo unde cândva era o fabrică de bere). O bună ocazie să îmi amintesc cum arată locurile, şi mai ales intrarea secundară în clădire. O imagine de ansamblu este furnizată pe norc.ro . Altele, le vedeţi mai jos.