[Titlul acesta este o simplă autoironie la adresa titlului celei mai recente cărți pe care am scris-o. Recentă în sensul că e ultima până azi. Altfel e de acum 4 ani și avea un singur capitol original. Restul erau producții mai vechi, actualizate.]
Dar nu despre asta voiam să vorbesc acum, chit că știu că o să vină un nou produs de genul acela, mult mai bun, în curând.
Acum … vorbim despre altceva. Tot sociologic, dar mult mai profan.
E vorba de începutul lunii august și de un oraș altfel, mult diferit decât e ziua. Un oraș plin de poezie, de viață. Un oraș curat.
Bucureștiul (care mie nu îmi place în mod deosebit), e fascinant seara, de la 10-11 în sus, în parc. E acolo o alta lume, vie, incredibilă. Stratificată pe vârste. Întâi sunt cupluri cu copii mici, fugind de razele soarelui ce abia s-a ascuns de cealaltă parte a lumii. Apoi aceștia merg la culcare, apar pensionarii, incredibil de veseli, dar lenți, incredibil de lenți. Dacă îi compari cu pensionarii din Germania, din pădurea de acolo ce joacă loc de parc, sunt muuult mai bătrâni, deși buletinul pare a spune altceva.
Apoi se fac simțiți alergătorii și patinatorii pe rotile. Toți sunt tineri, mult mai tineri ca oriunde în lume. De fapt sunty nedrept: între cei ce aleargă cei peste 30 de ani sunt suprareprezentanți, cei sunt 30 sunt aproape inexistenți, iar cei peste 40 … ei bine, la categoria sta sunt de regulă doar eu, unicul și inconfundabilul rebut :)) Printre posesorii de role, cei sub 30 sunt majoritari, împărțiți egal în fete și băieți, iar peste 40 este iarăși numai unul, evident tot cel de mai sus, observator independent al lucrurilor ce se povestesc în această postare.
Apoi, minut cu minut, aleile, și mai ales băncile, sunt ocupate de îndrăgostiți, căutând răcoarea și protecția întunericului, cu zâmbetele lor tinere, sau uneori mai tomnatice, cu ochii strălucitori, o simfonie de săruturi și sărutări, de dorințe, de speranțe, de oameni frumoși, un univers care geme de frumos.
Sunt mulți oameni care vin cu bicicletele, se așază pe o bancă și se uita la oamenii frumoși, gândind cu jind când vor fi și ei la fel. Ceea ce nu știu ei este că sunt deja frumoși, și e doar un pas pana la împlinirea dorinței lor...
Alergătorul solitar se învârte pe o nouă alee. Vede un cuplu îmbrățișat, un altul râzând din răsputeri. Fiecare bancă e altfel. O fată blondă, pe la 22 de ani, zâmbește din plin la spusele unui tânăr frumos, de aceeași vârstă. Din neant apare o brunețică, cu lumina dragostei în ochi, pune mâna la ochii tânărului și … Dar alergătorul sau patinatorul nu vede finalul, se scurge prin întunericul parcului spre un alt cuplu, înlănțuit. Mia încolo sunt doi tineri de 45 de ani, sau poate mai tineri, dar asta e vârsta pe care o arată, aflați evident la prima întâlnire. Amândoi sunt stângaci, privirile lor nu sunt acolo unde trebuie, sunt șovăielnice, el nu privește la ea, ea privește în neant, ba chiar e gata să întoarcă zâmbetul alergătorului dar acesta se pierde iar în neant. Cei doi de după curbă au o discuție serioasă, filosofică, în care ea îi explică ceva lui, iar el pare ușor nedumerit, pierdut într-o reflexivitate indecisă, dar iarăși viteza face ca secvența să se piardă în neant. Și sunt cei trei care încearcă să o impresioneze pe fata care citește sub felinarul de lângă banca aflată a 7-8 metri de ei, deci vorbesc tare, și nu știu că a fi macho nu o impresionează (da, cu ea am vorbit, o știam dinainte).
E ora la care orașul trăiește, ignoră toropeala începutului de august, aburii toxici ieșind din asfalt. O lume care spune cum ar putea fi Bucureștiul, dar și cum nu e. Pentru majoritatea e vacanță, studenții și elevii își permit să fie aici, la ore târzii, iar la 1 noaptea parcul încă vibrează. Tineri ce nu au unde se vedea, în afara de casa înghesuită a părinților lor, alergători solitari și gardienii.
Dacă e duminică sau sâmbătă sau vineri, pe la 12 sunt femei cu buchete de flori, ce se întorc de la câte o aniversare, cu pas grăbit, dar trecând neapărat prin parc sau măcar prin aproprierea lui. De ce simt acest impuls, mi-e greu să vă spun…
Pe la ora două, ultimele cupluri pleacă spre case. Oare ce or face gardienii atunci?
Dacă nu ați fost prin București, noaptea, în parc, e cazul să o faceți.. Până la finalul lui august mai e. Mergeți însă ceva mai devreme acum, ziua deja s-a scurtat. Deja pe la 9, 9:30 e întuneric…
Magda Cârneci, FEM; Cartea Românească, 2011
Am început FEM deosebit de încântat de savoarea modului de a scrie, de iscusința cu care imagina metafore pentru a descrie stările prin care trece eroina. Mi-a plăcut mai apoi jocul prin care reconstruia gender-ul, prin care discuta despre femei, bărbați și relațiile lor sexuale şi non-sexuale.
Mă gândeam că am găsit un nume important al inteligenției românești care scrie romane pe bune, adică produce acele cărți rare pe care editurile mari le publică și pentru calitate, nu doar fiindcă autorul este băiat simpatic și de gașcă, iar critica nu le ridică în slavă doar pentru serile petrecute cândva împreună.
Cartea s-a dovedit a nu fi una deosebit de dinamică, numeroasele epitete şi luxul de trăiri domolindu-i ritmul. Realismu-i şi mai ales sofisticarea-i reușesc însă să-i reducă din senzația de lentoare şi să o transforme într-o lectură plăcută.
Ușoara dezamăgire vine însă din repetarea la infinit a temei, din faptul că autoarea se pierde (după părerea mea), mai ales spre final, într-o simbolistică prea ambiguă, cu metafore incerte, ce lasă impresia de a fi acolo pentru a ieși numărul de pagini.
Altfel însă, ideea cărții - rememorarea propriei vieți, a istoriei relațiilor personale, într-un moment critic al relaționării în sine - m-a surprins plăcut prin modul de concretizare. Cartea se structurează ca exercițiu de autocunoaștere.
Mie mi s-a părut forțată afirmația că e vorba de o introspecție a arhetipurilor feminine. Pe de o parte, nu am văzut unde ar fi acea distanță de gen care le-ar defini drept feminine. Mai degrabă, am simțit în cele citite despre carte, obsesia feministă de a defini cele două sexe ca fiind complet diferite.
Pe de altă parte, așa cum remarcă Chinezu, m-a mirat lipsa de curaj a autoarei de a pătrunde în spațiul contemporan, și de a adresa teme și contexte tipice ultimelor două decenii. Aceasta ar fi putut da o altfel de dezvoltare a cărții, evitând senzația că sunt pagini ce au fost folosite pur și simplu ca plombe, pentru a ieși la număr.
Ca să sintetizez: cartea e interesantă, peste media literaturii românești contemporane, scriitura nu e rea, vă îndemn să o citiți. Nu vă așteptați totuși la o realizare de top. Nota mea: 6 puncte dintr-un maxim de 10.
Pentru cei ce vor să vadă și alte opinii, nu așa profane ca ale mele, iată câteva linkuri (atenție, majoritatea conțin spoilers):
Am povestit de mai multe ori că evit să aflu dinainte acțiunea unui film sau a unei cărți. Eu sunt dintre cei (puțini??) care preferă să lase autorul să-i surprindă prin creativitate, să îl încânte prin neprevăzut și noutate. Îmi bazez selecția pe titlu, pe renumele autorului, pe o recomandare. De aceea nici nu găsesc interesant acel fel de a face critică literară sau de film în care acțiunea este repovestită pe scurt.
Dat fiind acest mod al meu de selecție, nu controlez aproape deloc tematic consumul meu literar şi de film.
Apar cu atât mai ciudate perioadele în care una şi aceeaşi temă se repetă obsesiv de la un roman la altul, în toate romanele pe care le citesc, precum şi în filmele pe care le văd. De la Tom Perrota la Magda Cârneci, ca să dau un exemplu.
Ce faci însă dacă lucrurile se repetă identic în viața reală, dacă tema pe care ai tot găsit-o obsesiv în lecturile tale de la o vreme încoace devine un laitmotiv al realității imediate şi începe a o domina, schimbându-ți radical lumea, fără ca tu să inițiezi asta, ca şi cum totul ar urma un scenariu inexorabil, descris de premoniții repetate...?
Şi dacă tu continui, la nesfârşit, involuntar, să selectezi şi să citeşti cărți pe aceeaşi temă, de regulă furişată ca element de fundal în acțiunea romanului, însă nu ca un detaliu neînsemnat, ci ca unul esențial, persistent, ce devine chiar obiectul central în cartea ce urmează, ca şi cum ar fi o secvență consistentă ce te poartă către o concluzie oarecare... O concluzie decisivă pentru viața ta. Eşec final, ratare de moment, succes covârşitor, neantul, sau un episod pe care-l vei fi uitat peste câțiva ani. Aşa cum unii uită pe cei pe care-i iubesc sau pe cei pe care-i urăsc, se izbesc de ei pe stradă şi se întreabă cine or fi fost.
Dar şirul de romane rămâne. Şi te întrebi dacă nu cumva totul e în mintea ta. Şi le întorci pe o parte şi pe alta şi afli că nu te-ai înşelat, că repetiția aceea absurdă chiar e acolo, ca un indiciu, ca un avertisment, sau poate ca o călăuză.
O prietenă vremelnică îți spune că e un semn clar, un simbol al ordinii lumii, pe care tu oricum nu o stăpâneşti. Un prieten bun îți cere să te concentrezi pe altceva şi să nu te mai ocupi de prostii.
Te gândeşti la toți cei ce, în momente dramatice, iau calea religiozității. A religiozității, nu a bisericii. A credinței în puteri extraomeneşti ce guvernează într-un fel sau altul totul.
Revii la calmul obişnuit şi aşezi totul în acel sertar interior tot mai dens populat cu fapte pe care nu le poți explica.
Acel sertar pe care îl iei cu tine atunci când pleci. Bucuros sau trist. Sau poate indiferent.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
