Lumea …. aşa cum nu o ştim?

De 4-5 decenii există o practică internaţională de a supune atenţiei publice anumite evoluţii ale societăţii prin rapoarte sociale. Acestea sunt promovate de regulă de agenţii internaţionale (UNDP, Banca Mondială, BERD, OECD, WHO etc.), de guverne sau, mai nou, de ONG-uri (vezi de exemplu Freedom House sau Transparency International). Aceste rapoarte nu propun legi, ci subiecte de discuţie, însoţite uneori de posibile soluţii de a îmbunătăţi organizarea societăţii la care se referă. Săptămâna trecută presa românească a discutat masiv un astfel de raport, cel lansat de o Comisie Prezidențială de Analiză a Riscurilor Sociale şi Demografice (CPARSD). Nu o să discut aici despre conţinutul raportului: fiind co-autor al unei părticele din raport, nu ar avea rost să o fac. În plus, sunt numeroase glasuri care vorbesc despre ceea ce scrie în raport ( Cristi , Cosima , Dan Şelaru sunt doar câţiva dintre cei ce o fac), ci o să îmi permit doar câteva meta-consideraţii privind construcţia şi di

Eu unul, de mai multe luni, nu prea am vreme să mă uit atent la ce se petrece cu preferinţele electorilor, aşa că mă întreb care o fi miza referendumurilor anunţate de Traian Băsescu, bazându-mă pe trei observaţii destul de generale: (1) nu cred că preşedintele în exerciţiu are un adversar serios la alegerile de anul acesta. (2) nu uit ce a declarat acum 5 ani: "data viitoare câştig din turul 1, ca la Primărie". Atunci, mi se iveşte în minte prima întrebare: (a) existenţa unui tur doi, nu ar deveni ea însăşi o înfrângere pentru Traian Băsescu??? Mai cred şi că: (3) încrederea în Parlament e scăzută, iar populaţia crede că majoritatea aleşilor sunt fie corupţi, fie cam fără minte, dorindu-şi să fie mai puţini parlamentari. Îmi apare atunci o a doua întrebare: (b) miza nu o fi de fapt obţinerea unui pretext pentru alegeri anticipate cât mai apropiate de cele prezidenţiale? [Explicaţia mai pe lung a scenariului: dacă la referendumul cu rol consultativ se votează

Uite aşa arată un semn de circulaţie pe care l-am fotografiat prin mai în Tuşnad. La două sute de metri mai în faţă erau două biserici, faţă în faţă. Oare la asta să se fi referit indicatorul??

Cred că am mai comentat despre deciziile societăţii româneşti, prin intermediul reprezentanţilor săi aleşi, de a reduce salariile celor angajaţi în sectorul public. Scăderea, din câte am văzut eu, afectează în principal salariile pe care le au cei care au mai mult de 5-6 ani de experienţă. În schimb, la angajare, ele cresc uşor. Caut să mă gândesc la consecinţe, gândindu-mă exclusiv la dinamica stat-privat a unei părţi a forţei de muncă. Mă gândesc că va creşte probabilitatea ca tinerii absolvenţi să se angajeze în sectorul public. Vor rămâne aici suficient ca să capete experienţă şi să ajungă la acel nivel la care salariile nu mai sunt competitive cu cele din sectorul privat. Asta nu e rău: o să avem mai mulţi oameni care trec prin sistemul public şi îl înţeleg mai bine, angajaţii la stat vor fi mai tineri şi mai deschişi, mai dornici de afirmare. Lor li se vor adăuga cei mai trecuţi de prima tinereţe, cu salarii mari şi alte beneficii adiţionale, cu o vârstă ce îi face mai puţin su

Nu ştiu cum o fi prin restul Spaniei, dar în Galicia se vede că e o problemă cu timpul, cu fusul orar. Se face greu dimineaţă, iar pe la 10:30 seara nu e nevoie de iluminat public. Asta se simte şi în obiceiurile alimentare. Masa de prânz are loc ceva mai târziu, între 2 şi 4 după amiaza. Cea de seară începe pe la 9:30-10. Greu găseşti ceva de mâncare între 4 după amiaza şi 8 seara. Înainte de masa de seară, însă, poţi zăbovi la o cafea sau o bere, pe una dintre terase, şi consuma ceva tapas (gustărele). Bucătăria galiciană este bazată pe fructe de mare. Le găseşti din plin pe străduţele garnisite cu restaurante, care coboară dinspre Dom către parc. Practoic orice restaurant vinde ceva mâncare cu fructe de mare, care de regulă te întâmpină încă din vitrină. Merită încercate nişte pulpo con patatas, o mariscada (farfuria aia cu chestii marine), nişte Pimientos de Padron (un soi de ardei iuţi, fripţi cu sare şi un pic de ulei de măsline), o porţie de chuletón de ternera gallego (vaca d

Uite ce am aflat din două surse diferite. Povestea 1. Biletul de avion până la Lisabona şi înapoi, m-a costat cam 380 de Euro. L-am luat cu 4 luni înainte de a zbura. La low-cost era 340, deşi pe aeroportul lusitan erau reclame la BlueAir ce promiteau costuri „începând de la 49 de Euro”. La Lisabona, o prietenă ce participa la acelaşi congres îmi spune că nu a ştiut până în ultima clipă cu ce avion va zbura. Lucrează într-un minister şi se pare că există o regulă impusă funcţionarilor guvernamentali să nu cumpere bilet de avion cu mai mult de două zile înainte de plecare. Aşa că bietul de avion a costat în jurul a 760 de Euro. Dublu, cu alte cuvinte. Un salariu lunar net mai mare decât cel al lectorului universitar. Povestea 2. Ca o extensie a primei poveşti, întorşi de la Lisabona, aflu că la decont, colegii care au finanţat deplasarea prin granturi derulate în Universitatea Bucureşti, au fost muştruluiţi la contabilitatea universităţii: nu aveau voie să cumpere bilete de avion cu

Cât am fost elev am avut în minte două cataloage. Unul pentru primii 8 ani, al doilea pentru următorii 4. Mi-au fost mereu proaspete în minte şi cred că le-aş putea reproduce, în linii mari şi acum. E cazul mai ales cu cel din liceu, poate şi din cauză că acolo am simţit mereu că am învăţat mult mai multe decât în trecerea mea prin diverse forme de învăţământ universitar şi postuniversitar. (Caragiale Ploieşti, un liceu pe care l-aş recomanda oricui) Astăzi am realizat că de aici încolo catalogul meu este cu totul altul. Începe o epocă nouă, în care numele din cataloagele mele , fără a-şi pierde din strălucire, ba dimpotrivă (mi-au trecut azi cu toţii prin minte, sau poate prin inimă), trec în plan secund şi sunt înlocuite de unele noi, ce-mi sunt străine, dar ştiu că vor deveni şi ale mele pentru opt ani. „Am aşteptat cu nerăbdare ziua de azi” mi-a spus Irina de dimineaţă şi, fără legătură cu faptul că am descoperit, pentru prima oară, că acum 5 ani eram mai tânăr, privind o fotogra

Că educaţia de la noi e de proastă calitate nu e greu de ghicit, chiar dacă majoritatea populaţiei, jumătate din studenţii la licenţă, cei mai mulţi studenţi doctoranzi şi cei mai mulţi profesori universitari sunt de altă părere. De aici dorinţa de a schimba ceva, manifestată de toţi miniştrii educaţiei de prin 1995 încoace. Acum ne-am trezit că vrem o lege nouă. E bine şi aşa, dar asta nu rezolvă, în opinia mea, nimic sau aproape nimic, indiferent de calitatea legii. Ce aş fi făcut eu era aşa: 1. Guvernul şi Sindicatele cădeau de acord că e nevoie de o lege şi desemnau o persoană să o întocmească. 2. Noua lege era una scurtă, de maxim 3 pagini, stipulând principii majore, dar nu transpuse în obişnuitele sloganuri găunoase. 3. Aveam 6 luni – un an, discuţii publice pe marginea proiectului. Presa era bombardată de către persoana respectivă, prin intermediul guvernului, cu scurte informări conţinând cifre şi descrierii ale performanţei şi structurii educaţiei de la noi în compara

Vorbeam în urmă cu ceva timp despre raportul cercetare/predare în universităţile contemporane şi despre sincronismul redus al României la tendinţele internaţionale. (România acordă o atenţie sporită predării). Hai să vedem acum cum arată opţiunile societăţii româneşti în domeniu: 1. În prezent gradele academice din cercetare (Cercetător 1, Cercetător 2, Cercetător 3, Cercetător, Cercetător asistent) sunt echivalente celor din învăţământul universitar (Profesor, Conferenţiar, Lector/Şef lucrări, Asistent, Preparator). Salarizarea este în principiu aceeaşi, ca şi criteriile de promovare. Ce e drept, ca să treci de la lector la conf şi de la conf la prof, poţi să beneficiezi de anumite echivalări (mai multe articole din reviste româneşti pot fi echivalate cu un articol internaţional), pe care se pare că oficial nu ai voie să le faci la ascensiunile corespunzătoare din cercetare. În plus, ca CS2 ai ceva mai puţine drepturi decât ca şi Conf: nu ai voie să faci parte din comisii de doctor