31 octombrie 2013

Intrusion, by Ken MacLeod

This book has an interesting idea and explores several appealing transformations that current technology may inflict to human life. Published in 2012, the novel anticipates the PRISM debate, addresses fashionable themes like manless cars and drones, Google-style 3D glasses, along with tachyons, genetically engineered plants and landscapes, the justice system, the future of work, and gender relations.

Written by a declared Trotskyist, the depicted story describe a rather conservatory world as compared to what one may expect from a socialist utopia. However, it might be the case that Trotskyists become conservative when aging, as the whole Romanians communist regime did, for instance.

MacLeod did a good job in choosing fashionable themes. The relatively vivid story also helped Intrusion to receive nominations for most important SF awards of the year. Somehow similar in its intentions to Orwel's 1984, the book also reminds that SF is often more sophisticated than mainstream literature, and rejecting it by default (as Mălina or Monica do :p) is not a bright attitude.

However, MacLeod loses when considering proper documentation. He inserts a sociologist as supporting character, and refers some classic sociological authors. Unfortunately, the authors fails to consider current sociology, and how nowadays social sciences address the future of work and of gender relations. Since the plot is placed in a near future, this makes the story unrealistic, from its very beginning.

My rating: 5 out of 10.
Other opinions: Cory Doctorow; Ruth Ludlam (with some spoilers).

30 octombrie 2013

The sad face of Greece

In front of our hotel, in Plaka, just a whisker to the very heart of Athens, there is a tiny restaurant. Its keeper, a milk-chocolate-skinned woman, tries to summon customers in: "hello, my friend", "how are you tonight my friend?", "have a good night my friend". She wears a slightly loose yellow shirt and makes large gestures. A big smile. No fat, the bony type, but not skinny. I have no idea what she wears as trousers or skirt. The face, the contrasting yellow shirt and brownish skin, the large gestures are the ones to put for the show. Two young kids complete the picture. The eldest is around 4 and wanders around wearing a large transparent plastic container around his head. It is large enough to avoid involuntary suffocation, but the original function was to hold some five liter of water.

The yellow-shirt lady looks in her mid-40s, but should be 30, 35 at most. Not a beauty, but pleasant. She started saluting us two hours earlier, when we arrived. This is the local custom, to lure or even push customers in the taverna. The other shop-keepers on the street did the same, promising to entice us with their amazing dishes. After all, we have a booking in the next door hotel.

We took dinner a couple of streets uphill, and now we're back in our room. The hotel's wireless connection is like a ghost. You connect, but with no line in the graphical display that shows the strength of the signal. It takes ages to load a banal webpage.

I need to know if Petrolul managed to score again after Swansea's rebuke, so here I am, in the lobby. The wireless connection is even SLOWER, as compared to our first floor room. And this is not a cheap hotel, I can assure you.

It is about 11pm. A lonely customer sits at the table in the dirty restaurant across the narrow street. He is an old Greek, savoring a beer. The man looks like he enjoys too much drinking. An old British couple gets summoned by the Egyptian woman. Is it still open, they ask? All other commerce on the street has already closed down for the night. They take a beer and an orange juice.

I cross the two-meter-wide street. I take a retsina. It proves to be middle quality at best. I ask for an Internet connection. The Egyptian woman does not understand enough English to figure out what I ask for. She shows a business card, with the name of the shabby tavern on it, and points to the tablet I hold: "search this name there and you find", I get instructed. The tablet finds no wireless network named similarly to the place. I gave up. Three minutes later she asks if I found their place on the Internet. I say I will look for it later. When leaving, I have with her a short conversation which reveals her personal history: born in Egypt, married with an half Greek-half Egyptian. The whole restaurant is on the Internet, I will learn. This includes the full staff.

But this will come later. In the meanwhile, the British couple receives melon "on the house". I also get mine. It does not go well with retsina, but it's tasty. The old Greek speaks on the phone. He looks addicted to alcohol, but drinks his beer slowly, like a Belgian.

Disappointment comes as a cloud on the Egyptian women's face. The British couple lives the next day, to a Greek island, and they will not be her customers anymore. They say goodbye.

A very large, blonde, and very white-skinned girl helps the yellow-shirted Egyptian to carry a big garbage bin. I ask for the bill. It’s 3 euros, I gave her two coins, of two Euros each.

I receive another retsina, on the house. I refuse: I have already drunk enough. I also refuse the offer for packing it. She says that I should get it for free tomorrow evening. She immediately returns with two half-liter bottles of water, similar to the one I had with retsina. She says ‘it is for the wife and daughter’, and explains, mainly by hands, that they might have been already sleeping.

I stand, and I leave. In the middle of the street, she explains me her story and the rather ditty restaurant is a family business, their only source of income.

The husband also shows up and salutes. In the coming days they will wave and greet us all the time but will not manage to summon me again. Their marketing was too loosely targeted and lusting for customers brought them no further profit. Maybe redesigning the product, cleaning and renewing the place would be more efficient.

Otherwise they will end up with the three tables where Greeks enjoy Friday and Saturday evenings, speaking and laughing loudly, while the yellow skirt of the Egyptian woman brings the orders. As happens in Greece, the husband will stand or will sit on a chair, in front of the taverna, luring customers.

I have no idea if she has several long-sleeved yellow skirts, or if she washes it daily. I also do not know if they acted the same before crisis, if she undertaking male roles is part of the Egyptian heritage or simple desperation. But I red in their eyes barely hidden sadness.

28 octombrie 2013

Funny road signs: electric cars only?

This is another road sign that I found both strange and funny: you can park, but no more than 5 minutes, and you should make yourself sure that you do not pollute. I would have said that they support the electric car, but ... this was in Russia: they live out of oil.

In front of Gelios Hotel, Zelenogorsk, Russia

15 octombrie 2013

Imaginea care spune ce e în spatele gardului?

Politicienii au învăţat în ultimele sute de ani, dacă nu cumva milenii, că imaginea este importantă. Acel "pâine şi circ" era un mod de a făuri imagine. Broşuri, pagini de Internet, afişe electorale sunt doar câteva instrumente ce şlefuiesc imaginea. Modul în care arată sediul partidului şi locul unde alesul se întâlneşte cu alegătorii săi dă un semnal despre cît de bun gospodar este alesul, despre cât de multă atenţie dă detaliilor. 

Prin urmare m-a surprins total felul în care arată faţada clădirii ce adăposteşte sediul europarlamentarului Elena Băsescu având pe frontispiciu numele Partidului Democrat-Liberal şi indicaţia "Organizaţia Sibiu".

Sibiu, str. N.Bălcescu, sediul PDL şi EBA (foto: 20.09.2013)
Pereţi scorojiţi, de pe care curge zugrăveala, lăsând impresia de delăsare, ruină, chiar prăbuşire iminentă. Chiar dacă o fi un sediu închiriat, renovarea ar trebui să fie prioritară pentru un chiriaş atât de important precum fostul partid de guvernare şi fiica fostului său şef. 

(o căutare pe Internet pare a spune că un fel de mini-reşapare ar fi avut loc în urmă cu doar 4 ani. Nu e însă prea clar ce vrea să zică jurnalistul cu pricina. Dacă o fi vorba de renovare, faptul că azi faţada clădirii arată cum arată spune încă şi mai multe despre spoirea în grabă a gardului :(.)

PS. Am înţeles că sediul central al PSD, principalul partid de guvernare, şi care a dominat scena politică de la noi începând cu 1990, ar contrasta puternic cu clădirea alăturată, similară arhitectonic, la fel de veche, dar renovată, frumoasă, pe alocuri strălucitoare. Dacă informaţia este corectă, atunci se explică multe în ce priveşte modul în care arată România.

14 octombrie 2013

Aberaţia săptămânii: biblioteca virtuală

Am preluat fotografia alăturată de la Fabrica de Oameni, cu permisiunea lui Andrei, gazda acelui blog.
În mod evident însă Andrei "nu înţelege" ce e aia o bibliotecă virtuală şi cum se utilizează dumneaei.

Hai să îl "

1) Fiind virtuală, ea nu există, prin urmare nu e nevoie să fie deschisă.
     [ipoteză bazată pe faptul că cei ce au afişat programul citiseră DEX]

2) Biblioteca e una care stă pe Internet, dar din motive de economisire a curentului electric serverul e deschis doar între orele afişate.

3) Ca să intri în ea, în vis sau pe net, trebuie să pui pe un scaun permisul de bibliotecă şi să îţi aşezi baza pe el.

Eventual, ca să te ajute la înţelegere, mai citeşti şi 2-3 almanahe, că da-ia e ore libere dă l-a 18.00 p.m. la 9.30 a.m.

9 octombrie 2013

Bucureşti-Sibiu. (2) De la un celular la altul

\\ continuare //
-drumul cu Dacos de la Bucureşti la Sibiu, ajuns la autogara din Râmnicu Vâlcea-

În autogara Rm.Vâlcea
Toaleta, cu acces gratuit, şi doar câte o cabină pentru bărbaţi şi una pentru femei, cu spălător comun, este neașteptat de curată. Doar anunțul acela este amuzant.

Afară, revăd grupul vorbitor de franceză. După accent, băieții sunt mai degrabă belgieni. Tatuajul are de fapt caractere latine, însă se văd prost, nu le pot citi. Bruneta ar putea fi (fost) (şi) studentă. Blonda e mai stingheră; sigur nu e cu brunetul, care e mai fluent în engleză decât toți ceilalți. Bruneta îşi tot îmbrăţişează prietenul blond, care arată cu măcar patru ani mai tânăr.

Revin în autocar. Unii călători au coborât, alții i-au înlocuit. Telefoanele sunt folosite intens, suntem cam 10 care citim, o cifră bună pentru un autocar de 50 de locuri, circulând în Romania. În spatele meu fetele citesc în engleză, băieții în franceză. Aflu că îşi vor continua drumul până la Cluj. Nu ar fi fost mai simplu cu trenul??

La Europa FM se spune că femeile preferă pe bărbaţii care cântă la chitară celor care au un loc de muncă. Aflăm mai apoi ca sursa e un sondaj de pe un site de online dating. Mda, jurnalism, să zic aşa.

Soarele strălucește, autocarul pleacă spre Sibiu. Șoferul s-a schimbat şi el.

La ieșirea din Vâlcea ne oprim prinși în trafic. Stăm pe loc 30 de minute, apoi coada începe a se târai prin Bujoreni. Când ne punem în mișcare, întâlnim un camion şi un tir, pe sensul opus de mers, încercând să facă stânga, pe o stradă secundară. Nu le dăm voie, nici noi, nici alte numeroase vehicule. Cum să treacă oare ÎNAINTEA noastră???? Ce dacă nu câştigăm nimic astfel?!!

Trecem pe lângă o casă aflată la stradă, cu un afiş mare, de lemn, pe care scrie „Opincărie” cu litere pirogravate. În vitrină se văd nişte opinci. Cool!

Pe locurile din stânga mea, pe cealaltă parte a coridorului îngust, este un cuplu suit din Vâlcea. Merg la Cluj, unde mâine, de la ora 2, ea trebuie sa facă o ecografie mamară. Ea vorbește non-stop la telefon. Noul șofer a dat pe un alt post de radio unde se difuzează muzică românească sacadată şi stridentă, cu versuri aproape porcoase. Radio Zu.

Femeia cu ecografia mamară l-a luat cu ea şi pe Nelu, ca se plictisea singura în autobuz. Au cam 55 de ani fiecare. El poartă costum gri şi cravată albastră. Ea are o fustă neagră, cămaşă roşie, pantofi cu negru şi bej, şi geantă gri. A fost mai greu să se decidă să meargă la ecografie, dar oricum a zis să o facă, ca să nu se gândească la alte alea, deși deja uitase... Oncoloaga ei a zis la 6, ecograful la 3, așa că are programare la ora 2.

Sunt o grămadă de informații care mă bombardează auditiv şi nu îmi permit să citesc. Mai exact, reuşesc să o fac fragmentar.

Femeia cu ecografia a sunat acum pe altcineva: "Sunam mai devreme, dar am zis să nu îl scol pe Naşu'. …. A făcurăţi sex iară, Naşa!"

Autocarul ajunge în Sibiu cu 30 de minute întârziere. Şoferul anunţă 30 de minute pauză. Cobor. E 19:30 şi, chiar dacă e destul de frig, vremea senină va continua aici până după miezul nopţii. Codul galben de la Europa FM cred că se referea la convorbirile călătorilor din autocarul cu care am mers.

7 octombrie 2013

Toilets in St. Petersburg

As one may have noticed, I often take pictures of strange or funny toilets and post them on this blog.
This time I should tell you about the most spectacular bizarre toilets I have seen yet.

Hermitage is in the very center of St.Petersburg, a place that I learn about from my father stories, some 30 years ago. Being very young, the image of the place were the czar lived more than hundred years ago remained strong in my mind.

This summer I have seen the place myself, and I have discovered there a quite nice city, with several interesting buildings. Close to Hermitage were these unusual toilets...

... set up in former buses, connected through huge hoses to the sewage system, were people were queuing to pee, and where the pestilential smell was strong even at 30 meter distance.

5 octombrie 2013

Activismul nu înseamnă ONG


Aveam deja textul în minte, cam așa cum e acum, când, în Grecia, cât ne pregăteam de nuntă, duminica dupa-amiază, pe când Mălina şi Irina se pregăteau să plece la ritualul imbrăcării miresei, şi împachetând noi bagajele pentru a doua zi, am dat drumul la televizor. Şi am nimerit fix pe un canal romanesc, TVR International, cu o reluare de la Dănuț SRL, din 2012. O emisiune dedicată lui Caragiale, la 160 de ani de la naştere. Să te ții Bibicule, mi-am zis, ce coincidenţă! Şi cît de tare seamănă fariseismul descris acolo cu ce vezi şi azi! 

Şi uite aşa am scris cu inima plină de bucurie articolul care te plimbă de la ONG-ism la activism, trecând prin polică şi fotbal, la final fiind vorba şi de urbea X.

Extrase din text:

La noi, impulsul (extern) de a dezvolta societatea civilă a condus la apariţia ONG-urilor ce acţionează adesea ca think-tank-uri sau grupuri de lobby şi presiune, dar care vor să impună modelul lor de activism politic drept exemplu pentru societatea civilă. [...] concentrarea lor aproape exclusivă asupra principiilor generale ale organizării societăţii, pare a ignora faptul că viaţa cetăţii este generată în principal de către oamenii din cetate [...].

Un alt model este al ONG-ului care acţionează ca firmă de consultanţă [...]. Acesta deturnează substanţial atenţia de la menirea participării civică şi afectează legitimitatea [...].

[...] există însă şi elemente de activism civic îndreptat [...] spre formarea dezinteresată a bunului public. Sunt destule organizaţii caritabile [...], bazate pe munca voluntarilor. [...]. Există asociaţii mici, atrăgând pasionaţi de câte un lucru mărunt, precum colecţionarea de ceasuri sau aeromodelism, [...] care încep să creeze mici bunuri publice.

[...] Exemplul cel mai pregnant de activism civic românesc este însă unul pe care îl urmăresc cu interes de mulţi ani şi de care sunt puternic legat emoţional. [...] O mână de oameni a declanşat atunci acţiuni de protest. Practic niciunul nu îşi dorea ceva pentru el, ci toţi militau pentru [...]

Textul complet 
.... se află în Dilema veche (disponibil online celor cu abonament).


Am mereu probleme din cauză că numărul de semne permis în revistă e mai mic decât cele care pe care le aştern pe hârtie. Dintre lucrurile rămase de astă dată pe dinafară, unul era mai important, de plasat pe la finalul articolului, legat de exemplul din Urbea X:

O cultură civică e pe punctul de a se naşte, exact aşa cum spun manualele: în comunităţi critice.

4 octombrie 2013

the F... word ;) [Breaking Bad]

Well, I do not need to comment much on this :))

The image is from the pilot episode of Breaking Bad, an atypical TV series who run for five seasons to be ended this autumn.

Bogdan is an episodic character, owner of a car-washing and garage small business. He employs the main character of the TV series, Walter. The story happens in the southern part of the US. Walter is American, a genius in Chemistry, overqualified for his teaching in a highschool. Underpaid by the school, he finds part-time employment as a non-qualified worker for Bogdan, a Romanian immigrant. The better off Romanian uses the phone to talk with some co-ethnics, therefore one may even hear some spoken Romanian in that episode!

[the series is quite good, with a nonlinear action, realistic characters that transform from a season to another, and not so many episodes. A little bit too violent sometimes, but otherwise entertaining, at least in the first two seasons - I have not seen all the series, yet, but there are good signs. One might also want to know that Breaking Bad's growing audience in the US rocketed to a Top 3 record in TV history for the September 2013 finale. I thank Cătă for pointing me to the series some months ago.]

2 octombrie 2013

Bucureşti-Sibiu. (1) De la un miros la altul

Călătoria de la București la Sibiu începe prost. Mă tai la un deget pe când îmi fac un sandwich. Folia de aluminiu în care învelesc pâinica de tortilla îmi pătrunde în piele şi face o crestătură fină, dar de destul de adâncă. Nu doare, dar curge sânge ca la un robinet închis cu garnitura stricată. Opresc sângerarea, fac un bandaj, arunc în bagaj un plasture şi o bucată de fașă. S-au pierdut însă 10 minute dintr-o zi în care totul a fost cronometrat aproape la secundă.

Taxiul până la autogară prinde un trafic mai firav, ceea ce face să ajung cu doar 5 minute mai târziu fata de ora de îmbarcare anunțată. Șoferul autobuzului spre Sibiu se uită un pic curios la biletul meu cumpărat online şi apoi printat. Îmi spune să stau liniștit că avem timp. Nu prea are chef de conversație, chit că nu are clienți în clipa respectiva. Îl înțeleg însă: are de condus o ditamai mașina timp de cinci ore şi un sfert. Sunt 280 de kilometri. Adică doua ore, poate doua ore jumătate în Germania.

Autocarul e aproape gol. Mă gândesc fericit că voi avea mai mult spațiu la dispoziție. Constat că radioul este pus pe Europa FM, în surdină. Cât se poate de civilizat. Îmi amintesc cum la jumătatea anilor 1990, Dacos şi Ionescu îşi construiau flote concurente pe ruta București-Vâlcea. Acum merg cu un Dacos. Oare o mai exista Ionescu? Ar fi păcat să fi dispărut, avea un nume cu potențial comercial enorm în opinia mea. Poate mă înșel însă.

Când se face ora de plecare, autobuzul se umple instantaneu. E însă nevoie de timp ca tot acest șuvoi de oameni şi mirosuri să îşi ocupe locurile. Sunt alergic, am o rinita cronică, aşa că unele mirosuri nu le simt deloc, iar pe altele le detectez pregnant. Mie mi se pare că sunt destul de sensibil la mirosurile neplăcute. Mălina spune însă că nu ar fi aşa, iar alergia ar face astfel să am o viziune mai optimista asupra vieţii, protejându-mă de la a detecta relaţia proastă pe care o au unii cu săpunul şi gelul de duş.

Încerc sa îmi imaginez cum o fi cu adevărat în autocar dacă Mălina are dreptate cu privire la capacitatea mea de a mirosi. Oricum mă consolez la gândul că, astă vară, în St.Petersburg mirosurile se simțeau puternic şi pe strada, deşi era mai răcoare.

În fine, se suie toţi şi plecăm. Sunt 10 minute întârziere. Nu contează, la urma urmei sunt 280 de kilometri de parcurs în 5 ore...

La Europa FM se anunţă cod galben, de furtună, valabil şi în Vâlcea şi în Sibiu. Deocamdată este însă soare.

Domnul lângă care stau citeşte o carte. Mai sunt încă 4-5 călători cu cărţi, din câte observ. Nimeni nu are ebook reader. Nimeni nu citeşte pentru a învăţa sau a lucra. În schimb e un murmur continuu, de la cei care vorbesc la telefonul mobil. De exemplu, un bărbat a plecat dimineaţă din Ploieşti, iar săptămâna viitoare are un program dificil, "crima şi pedeapsă" după cum îi spune secretarei cu care vorbeşte la telefon. A văzut în orar că are programată o restanţă, dar e complicat din cauza simpozionului pe care îl au la institut. Se interesează de situaţia pe care o are restanţierul la alte materii şi anunţă că se va gândi la o soluţie. Poate îl cheamă la institut măcar să se vadă...

În spatele meu se vorbește franceză în amestec cu engleză şi română. Accente nu foarte școlite, deși după vârstă ar putea fi studenţi. Ce să caute însă studenţi vorbitori de franceză pe ruta asta? La primul popas, la Piteşti, îi vad mai bine. Sunt doi băieţi pe la 23-24 de ani, poate chiar mai puţin. Aş zice că cel blond, un pic mai înalt şi mai plinuţ, este cu un an mai tânăr. Are un tatuaj lung, vertical, cu semne desenate cu albastru, un soi de litere chinezeşti care pornesc de la gleznă, urcă pe gambă şi se pierd deasupra genunchiului, pe coapsă, sub perechea de khakis scurţi bleumarin pe care o poartă. Pare mai degrabă muncitor manual decât student. Nu pare a fi turist. E greu de spus ce caută în România. Sau poate este într-o originală misiune de a spori numărul celor care citesc pe ruta Bucuresti-Sibiu ;)

Prietenul său brunet, tot cu tuleie, ar putea fi student, dar ceva îmi spune ca ar câştiga bani prin propriile forţe, de undeva. Nu mulţi însă.

Cele doua fete par fi în jur de 30 de ani. Chipuri ușor obosite. Oboseală cronică, de la muncă. Sigur nu au copii. Sunt îmbrăcate mai degrabă modest. În română au accent ardelenesc. Bruneta este perechea blondului, şi ştie şi un pic de franceză. Vorbesc intre ei engleza, însă aceasta nu pare a fi limba lor de comunicare cotidiana. Excepţie poate face bruneta, cu o fluenţă superioară.

La începutul anilor 2000 plecam din Bucureşti cu Transmix dimineaţa, pe la 7. Aveau un microbuz, iar pe la 9:30 mâncam un mic pe Dealul Negru. Era cam singura oprire mai consistentă. Acum sunt măcar două: Piteşti şi Râmnicu Vâlcea.

În autogara din Pitești apare şi un cerșetor, la fel de urât ca cei de pe străzile Atenei, creaturi nefireşti desprinse parcă din filme post-apocaliptice...

Tot în Pitești, accesul la toaletă costa un leu. Prin uşile deschise se văd mulţi oameni, bărbaţi şi femei, în încăperi separate, spălându-şi mâinile. Mă gândesc că o fi o afacere bună, are vad. Felul în care arată clădirea nu mă îmbie însă să testez calitatea... Amân pentru popasul din Rm.Vâlcea o oră mai târziu.

Detectez toaleta călăuzindu-mă după mirosul puternic de clor. Nu e nici un indicator către ea, sau cel puțin nu îl detectez eu. Surprinzător, e coadă la cabina bărbaților, nu şi la femei. Pe ușile cabinelor remarc un anunț amuzant. Vine rândul celui dinaintea mea. Mă apropii de uşa cabinei, mai mult decât ar implica-o simpla așteptare, ca să fac o poză cu telefonul mobil. Instantaneu, doi dintre cei din spatele meu mi se bulucesc în spinare. Deh, puterea exemplului!

Toaleta, cu acces gratuit, şi doar cate o cabi///////

// va urma //

1 octombrie 2013

Finanțarea căţelului vagabond

Indiferent de opinia fiecăruia faţă de animalele, toți românii par a fi de acord că problemă câinilor vagabonzi necesită o soluție. Indiferent care va fi soluţia, este clar că aceasta nu poate veni din adoptarea masivă. Vor exista mereu suficienţi iubitori de animale care nu vor ţine sub control fertilitatea patrupedului propriu, vor avea un exces de pui, care, din motive " umanitare" vor sfârşi pe stradă...

Problema care va să zică rămâne şi are nevoie de un remediu, dar şi de o modalitate de prevenire a reapariției. Şi, indiferent de soluție, ea necesită finanțare.

Pornind de la un articol din The Economist, despre parcurile din Marea Britanie, am început să mă gândesc la o soluție fiscală.

  1. se taxează fiecare posesor de animale cu o sumă modică, ceva de genul 30-50 de lei pe an pentru fiecare animal. Aceasta e taxa răuvoitoare, mai greu de explicat celor ce au animale şi le țin în curte. Împreună cu cea de la nr. 2 (vezi mai jos), taxa previne ajungerea de pui pe stradă. La sate se colectează de primărie, poştă, RENEL, sau fisc... La oraş e obligatoriu să o plăteşti online. În schimbul ei primeşti un certificat de proprietar. Serviciul furnizat imediat este o evidenţă publică a efectivelor de animale de companie. Nu plăteşti, amenda dublează suma.

  2. Ai animalul gestant, anunți la primărie/asociație abilitată (ONG-urile se pot abilita în acest sens, primind o parte din taxele anuale pe care le pot colecta chiar ei). Aici primeşti îndrumare (gratuită) despre ce să faci ca să eviţi complicaţiile. La o lună după ce se nasc puii, eşti taxat pentru cei pe care nu i-ai vândut. Te-a prins cu pui nou-născuţi nedeclaraţi, plăteşti taxă triplă.

  3. Cei care vor să plimbe căţelul, pisica, girafa etc. pe stradă sau în parc, cumpără de la primărie o licenţă anuală de 100 lei pe animal (exact ca în alte ţări). Eşti prins în parc fără licenţă, dai amenda 300 de lei. Nu ai pungă neagră cu tine, mai dai 40 de lei amendă.

Totul se poate implementa rapid, având organizaţiile de protecţie a animalelor ca pion principal. Aceasta ar asigura colectarea şi degrevarea primăriilor mari de sarcini suplimentare. Jandarmeria ar fi cea care ar amenda în parc. Ş.a.m.d.

În câteva luni de la începerea implementării, ai deja bani să te ocupi de animalele aflate pe stradă. În plus (şi mult mai important), ai prevenit apariţia altora, şi ai asigurat finanţarea pe termen lung a procesului, precum şi colaborarea iubitorilor de animale.

Convorbire telefonică cu ... un hoț??

Sună telefonul, de pe un număr necunoscut, vizibil (adică nu este ascuns), iar o voce de bărbat mă angajează în următoarea convorbire: -  ...