Postări

Se afișează postări din martie, 2010

Joaca de-a referendumul

Nebunia din urmă cu câteva zile, iscată de Prodemocraţia şi sondajul CCSB, şi despre care am vorbit în postarea precedentă, are şi un alt sens, mai subtil. (1) la referendumuri stupide, prost pregătite sub aspectul informării, se prezintă de regulă doar cei care fie sunt ferm convinşi că soluţiile radicale constituie un panaceu univesal, fie preferă să gândească cu capul celui aflat la putere, aşa că sunt dispuşi să zică da la orice chestie populistă; (2) referendumul din iarna trecută, cel cu unicameralul, a fost un referendum complet neprăgătit: conform datelor din caietul CCSB, la câteva luni de la vot, două treimi din populaţie nu are habar pe unde sunt parlamente bicamerale, iar majoritatea are cel mult vagi idei despre ce face în realitate Parlamentul. Cu alte cuvinte, datele par a spune că "voinţa boborului" este discutabilă. Ceea ce este stupid este că e nevoie să explici o astfel de banalitate. La urma urmei, şi Hitler a ajuns la putere destul de democratic...

Dictatura … celor 40%

Zilele astea au făcut vâlvă în presă câteva cifre, provenite din date de sondaj. Una dintre ele spunea că 91% din populaţie vrea să fie reintrodusă pedeapsa cu moartea. Sar peste detalii, disponibile la Turambar , specificând faptul că, de fapt era vorba de 91% din cei 50% care credeau că are rost să se discute despre aşa ceva. Adică 45,5%. La fel se întâmplă cu cei 47%*80%=41% care vor să îi pedepsească pe criticii religiei ortodoxe, sau cu cei 39% care vor să retragă cetăţenia celor ce şi-ar dori autonomia Ţinutului Secuiesc. Toţi constituie majorităţi doar pentru cei care vor să îi trateze drept majoritari, aşa cu pentru comunişti capitalismul este o chestie putredă, dominată de drogaţi. Voi remarca în trecere dezinformarea flagrantă cu pricina, e vorba de o altă dovadă a „profesionalismului” presei româneşti. Cei de la Cotidianul , Jurnalul Naţional , Evenimentul Zilei , Adevărul , Gândul , Hotnews , mi-au amintit de povestea cu bicicleta de la Radio Erevan, parabolă a modului cu

Legea educaţiei: interesantă, dar riscant de ... grăbită!

Noul proiect de lege a educaţiei este interesant. Dacă treci peste problemele de formulare, redundanţă (articole de genul „dacă nu e albă, e neagră, sau poate fi colorată”) şi de tendinţa spre suprareglementare, proiectul are multe aspecte care merită o discuţie atentă la nivel societal. Multe dintre ele nu au în prezent suport din partea populaţiei şi al sistemului educaţional. Acest lucru poate însemna că legea, chiar dacă va include aspectele la care fac referinţă, riscă să nu producă consecinţe: România postdecembristă are o tradiţie în a produce forme frumoase pe care apoi nu le pune în aplicare, zicând ca „ei” şi făcând ca „noi”. De aceea probabil că ar fi fost o strategie utilă ca proiectul de lege să fie lansat pe bucăţele – câte una pe săptămână sau la două săptămâni, stimulând dezbaterea publică, asigurându-se că implică deopotrivă părinţii şi cadrele didactice în dezbatere, că înglobează observaţii şi comentarii ale acestora, generând loialitate faţă de noua lege. Iată cât

WC-ul oamenilor importanţi

Imagine
1. Am avut ocazia să trec prin destul de multe universități aflate în colţuri diferite ale lumii. Am vizitat varii cotloane ale acestor universități, însă doar la Istanbul și în România am identificat ceea ce se cheamă „buda profesorilor”. În rest, toaletele sunt și pentru boşi și pentru plebei. La noi, unele universităţi au chiar și intrări diferite în clădire pentru studenţi și pentru profesori (ASE Bucureşti, de exemplu, clădirea „cu bilă”). [În unele universităţi vestice găseşti ce e drept toalete folosite preponderent de profesori: cele aflate în zona de birouri, prin modul de localizare, nu sunt în drumul studenţilor. Dacă aceştia vin însă în respectiva zonă a clădirii, nu există nici o restricţie formală de a utiliza WC-urile în cauză.] 2. În preuniversitar, cvasimajoritatea şcolilor și liceelor din România au intrări separate pentru „profi” și pentru elevi. Chiar și scările interioare sunt diferite. Dacă ai clasa lângă scara profesorilor, vrei şa ajungi la laboratorul de deasu

Alte două cărţi despre anii 1980

Imagine
Am continuat să citesc romane româneşti din ultimii 20 de ani. Iată acum două cărţi despre care aş spune că sunt mai degrabă scrieri experimentale, ambele căutând neapărat preţiozitatea, ambele ocupându-se de anii 1980. Ca de obicei, am notat de la 1 la 10, evident după gustul meu, şi cu precauţia că dau rar note mai mari de 8. Filip & Matei Florian, Băiuţeii , Polirom 2006. Autorii exersează scrisul împreună, într-o carte ce imită stilul anilor 1980, al scrisului cu cod, în care cititorul trebuie să desluşească destul de des ceea ce autorul nu spune sau doar sugerează folosind metafore ce ocolesc cenzura. Peste aceasta se suprapune o avalanşă de cuvinte şi virgule, prin care cei doi fraţi, autori, rememorează anii 1980, cu ochii copilului şi adolescentului de atunci. Cartea nu prea m-a prins. M-a surprins şi faptul că cei doi autori, deşi alternează capitolele, nu reuşesc să propună două voci tocmai diferite două perspective care să nu semene între ele. Poate că peste 20 de ani

Potenţialul erotic al soţiei mele

Imagine
Dacă aţi nimerit aici căutând chestii XXX, vă spun de pe acum că nu e ceea ce credeţi. Iar postarea nu este nici despre Mălina sau despre abilităţile ei :) E vorba despre o cărticică amuzantă, antrenată, care se citeşte pe nerăsuflate, dar și stimulează reflecția. Romanul cu pricina este scris de un francez, David Foenkinos, şi are un titlu cât se poate de comercial, identic cu cel al postului de faţă. Cartea a apărut la Gallimard în 2004, traducerea românească a Humanitas venind un an mai târziu. Reeditarea din 2009 are o copertă mai simpatică – cea alăturată. Intriga se lasă descoperită mai greu. În fapt, deşi avem de a face mai degrabă cu o povestire, autorul propune o succesiune de intrigi, cea finală venind ceva mai târziu, ca un punct culminant al unui interes mereu aţâţat de verva naratorului. Această intrigă principală este romantică prin excelenţă. Altfel însă, personajele cărţii sunt oameni obişnuiţi, care nu au acces la cine-ştie ce mari secrete ale lumii, nu iau decizii

Evil Facebook! ;)

Imagine
Îmi scrie un jurnalist: „ […]fac un articol despre faptul ca retelele de socializare devin din ce in ce mai demonice, in cautarea lor disperata dupa profituri[…] ”. La puţin timp, după mai multe presiuni ale reţelelor sociale în care sunt inclus, ader și eu la Facebook. Nu că nu aş fi fost prin LinkedIn, colegi.ro, sau Hi5, dar Facebook nu mă prea atrăgea. În fine, mi-am făcut cont. Pe urmă a început amuzamentul cu Mălina (notă: susnumita este soţia legală a autorului acestei postări). Mai întâi, "Malina şi Bogdan Voicu au devenit prieteni(e).", aşa m-a anunţat Facebook :). Era şi timpul, ne cunoaştem de prin 1994 şi suntem împreună de ceva timp. Chiar ne-am şi căsătorit la un moment dat :)) Pe urmă, dincolo de cererea de prietenie primită aproape instantaneu din partea unei fundaţii, Mălina a vrut să mă „selecteze” pe post de soţie. Deh, deja avea un soţ, s-a gândit că nu îi strică și o soţie :)) După care, devenind eu om serios (adică soţie, că am confirmat!), am afla

Unde-i lege, nu-i tocmeală (III)

„Asta poate statul, asta plăteşte” a declarat săptămâna trecută Emil Boc, premier, referitor la faptul că Guvernul intenţionează să plătească datorii către (foştii) salariaţi ce au câştigat sau vor câştiga în instanţă procese împotriva administraţiei centrale. Aşa spune Gândul . Oare cum ar fi să declar şi eu acelaşi lucru atunci când plătesc impozite: „Nimeni nu are bani undeva ascunşi, cât se poate se plăteşte” (am folosit, evident, un citat din Emil Boc). Lege? Tocmeală? PS. „Da, nu sunt bani, dar dacă oamenii ăia câştigă, vom negocia cu ei să accepte amânări ale plăţilor şi vedem ce le putem oferi în schimb” – aşa cred eu că ar fi fost o „tocmeală” care să respecte legea.

Unde-i lege, nu-i tocmeală (II)

Vorbesc cu un domn oarecare, despre o situaţie oarecare care îl irită. Îi înşirui toate instituţiile și căile create pentru a rezolva situaţia cu pricina. Căi și instituţii identice cu cele din alte ţari europene. Domnul cu pricina este un democrat convins, aşa se declară, „un om deschis” după cum zice domnia sa. Cred că susţine financiar un partid oarecare. Vorbind despre soluţiile legale pe care i le înşir, îmi spune pe şleau că legea nu contează, că trebuie impus „ce e bine” în problema respectivă, indiferent de cale. Iar „ce e bine” este exact ceea ce îi place domniei sale. Fără tocmeală!

Unde-i lege, nu-i tocmeală (I)

Se dă următoarea problemă (click pe link pentru problemă): Să presupunem că două organizaţii, GG şi CC au un contract pe patru ani. CC trebuie să presteze o activitate numită AA, în fiecare an câte o bucăţică: AA1, AA2, AA3, AA4. În fiecare an, GG evaluează cât de bine s-a făcut AA și plăteşte către CC sumele: 10 lei în anul 1, apoi 35, 30, 25. În total 100. În anul 1, totul se desfăşoară conform planului, exceptând o întârziere a plăţilor. În anul 2, GG evaluează pozitiv AA2, dar constată că nu are suficienţi bani și roagă CC să mute o parte din sumă anul următor. CC acceptă, aşa că încasează doar 28 în loc de 35, și planifică să primească 37 în anul 3. La începutul anului anul 3 povestea se repetă. GG impune CC un act adiţional, prin care se reduce contractul pentru anul 3, amânându-se o parte din plăţi. Suma pe care o are CC de încasat în anul 4 devine 45. La începutul anului 4, GG anunţă că a evaluat din nou pozitiv AA, că AA este realizată cum nu se putea mai bine. Adaugă a

Biserica, urbanismul şi Videanu

Este absolut clar că trebuie să construim o biserică. Proiectul există şi a tot fost abandonat cel puţin de prin anii 1930, românii merg din ce în ce mai mult la biserică, sunt oricum mai credincioşi decât toţi europenii, am construit noi şi o piramidă când nu aveam ce mânca, de ce nu am face şi o biserică enormă, la fel de mare ca piramida numită Casa Poporului,că oricum suntem mai săraci decât restul ţărilor din UE, în afară de bulgari. Cu ocazia asta creăm locuri de muncă, atragem turişti străini care vor să vadă cea mai mare construcţie cu valenţe religioase din Mileniul III (şi probabil cea mai mare construită în ultima sută de ani), ce să mai, creăm dezvoltare. E vorba evident de Catedrala Mântuirii Neamului. Acum că am stabilit că trebuie construită neapărat, hai să discutăm niţel despre locaţie. Condiițile sunt simple, în ordinea importanţei aşa cum cred eu că văd lucrurile feţele bisericeşti: 1. Trebuie să fie pe un deal, altfel nu se poate. Deci trebuie să fie pe Dealu

Mândria de a fi român

Acum câteva zile Irina încheia lectura bucăţelei de text din Abecedar de la litera « Â ». Finalul sună cam aşa Sunt mândru să fiu român Irina a completat imediat: E tare greu să fii român! .