Lumea …. aşa cum nu o ştim?

Postul acesta nu are de a face cu faptul că vineri am cunoscut primele căzături la patinaj de care îmi amintesc. Mai exact mai căzusem o dată, anul trecut, dar atunci mă dărâmase Irina care se agăţase cu ardoare de pantalonii mei. Prima oară când am patinat în Bucureşti a fost prin 2004 sau 2005. Tocmai se deschise patinoarul în aer liber de a Moghioroş. Ne-am cumpărat patine, și Mălina și Irina şi eu, și am mers la patinat. Acolo am avut o mare surpriză: patinam mai bine decât mai toţi cei de pe patinoar. Nu mai patinasem de 10-12 ani. Prima oară se întâmplase în Ploieşti. Cred că era prin 1989. Ştiam să merg pe patine cu rotile, din cele cu patru roţi, două în faţă, două în spate. Îmi cumpărase tata unele de la Moscova, în 1979 și le folosisem ani în şir. Probabil mai sunt funcţionale și azi. Eram în liceu când prietenii m-au dus la patinoar. Cred că chiuleam de la o practică industrială, din cele care durau câte o săptămână întreagă, în care stăteai în principiu în fabrică, la F

"NU vreau chestii din astea corecte ştiinţific, nouă ne trebuie lucruri utile!", îmi spuse un partener, explicându-mi că eu sunt puţin cam deficitar la capitolul competenţă spre deosebire de domnia sa. La urma urmei, oricine are dreptul de a prefera o casă care să se dărâme la cutremur sau în care să curgă apa când plouă, în locul uneia construite "ştiinţific". E mult mai util să pui un turnuleţ sau o spoială care să ia ochii. Mai neplăcut ar putea fi când alegi să faci asta pe bani publici. La urma urmei însă ce mai contează faptul că ăia sunt bani furnizaţi de contribuabili dacă tu faci parte din inviolabila şi sfânta "societate civilă".

1. La o aniversare, văd un individ oarecare, pe care îl cunosc. Îl salut, spunându-i că nu observasem că era prezent. Îmi răspunde în loc de salut cu ceva de genul: „am auzit că îmi suni redactorii să plece de la revistă”. Rămân uimit. Fusesem plecat trei săptămâni din ţară, și revenisem de 3 zile. Vorbea despre un jurnal academic în viaţa căruia m-am implicat de mai multe ori în ultimii 10 ani, ocupând varii poziţii în redacţie. Plecasem de acolo după ce venise ca și co-redactor şef, sosire pe care de altfel o sprijinisem, ca și soluţie de compromis ce permitea continuitatea revistei. El începuse însă de la început cu varii insinuări despre presupusa mea afinitate cu „vechea echipă”. De atunci mă retrăsesem şi ignorasem voit orice se petrecea cu jurnalul respectiv, aflat în mijlocul unui conflict de interese, tocmai pentru a evita ca reticenţele unuia sau altuia legate de persoana mea să afecteze în vreun fel viaţa revistei. În fine, pot pricepe frustrările individului de care am

Prin august 2010 am primit o înştiinţare de la ANAF. Era legată de declaraţia de impozit pe venitul global pentru anul 2009. Am luat-o, am citit-o și după ce am reflectat îndelung la limbajul de lemn de acolo, am priceput că trebuie să primesc înapoi o sumă destul de măricică de bani. Am urmat calea pe care merseseră câţiva dintre prieteni ce avuseseră de primit în ani trecuţi sume mai mărunte: m-am dus la Trezoreria Sectorului 5, în zilele menţionate pe înştiinţare, având la mine înştiinţarea și cartea de identitate. Cei de acolo au luat înştiinţarea, s-au uitat la ea 10 minute, nu au priceput

Am scris destul de frecvent despre cum România are o forţă de muncă slab instruită şcolar și care nici nu e preocupată de a se perfecţiona. O parte din fondurile europene ţintesc să rezolve a doua parte a problemei, căutând să sprijine formarea continuă. Acronimul POSDRU este familiar cu siguranţă mai tuturor celor ce ajung pe acest blog. Mulţi de altfel au câştigat, ca şi mine, bani buni din implementarea unor astfel de programe, finanţate pe trei sferturi din bani europeni și 25% de la bugetul naţional. Unii chiar au devenit traineri și ajută adulţii să îşi crească nivelul capitalului uman. O parte dintre ei câştigă sumele despre care vorbeşte Ziarul Financiar : 2-3000 de Euro net, pe lună. Mie unul mi se pare că este absolut firesc să avem astfel de formatori, este absolut necesar să îi plătim bine și este obligatoriu să avem mai mulţi adulţi care continuă să înveţe și după ce îşi încheie educaţia formală. Am scris despre astfel de lucruri de prin 2000. Cu toate acestea nu m

Oraşul vechi . Nu arată rău. Merită o hoinăreală pe străduţele neregulate, cu iz medieval, străjuite din trei părţi de munţi. Ca şi la Verona, multe dintre palazzo au sau au avut faţada pictată. Parcă în Trento sunt însă mai multe astfel de clădiri. Clădirile aduc niţel mai mult a stil nemţesc (Trento a fost în Imperiul Habsburgic). Curăţenia este mai pronunţată decât în restul Italiei. Domul . Aici a avut celebrul Conciliul contrareformist , cel care a consemnat practic separarea între catolici şi Protestanţi. Domul nu e spectaculos, dar nava cu turnuleţe e interesantă, iar piazza de una din laturi e drăguţă, cu un palazzo pictat şi cu fântâna lui Neptun (ironic, nu, să ai un zeu păgân ca statuie în locul unde catolicii i-au condamnat formal pe protestanţi). Castello de Buonconcilio . Simpatic. Mi-au plăcut unele dintre tavanele din partea nouă a castelului, felul în care e construit în stâncă castelul vechi, fresca cu anotimpurile din turn. Oraşul subteran , în care se i

Trenurile italiene sunt pentru mine o surpriză plăcută. Impresia mea se bazează pe experienţa directă avută în Trentino şi Veneto: vin des, te duc aproape oriunde, poţi cumpăra bilete online, repede, fără coadă, arată bine, sunt curate şi confortabile. Îmi amintesc de cele din Olanda sau din Coreea de Sud, unde sunt folosite pentru deplasări pe aproape orice distanţă. Pe verso-ul biletului pe care îl iei de la automat, apare inscripţia din fotografie. Dacă mergi de la Napoli la Milano, cu avionul, cu avionul, media de kilograme de CO2 emise pe pasager este de 115. Cu automobilul sunt 76 kg, iar cu trenul doar 31. Ce te faci însă dacă nu ai un sistem de căi ferate dezvoltat precum în Europa de Vest sau în unele ţări sud asiatice???

Zilele trecute s-a lansat un „studiu sociologic”, despre ce meserii preferă elevii, comandat de una dintre agenţiile Ministerului Educaţiei. Am aflat despre studiu dintr-un ziar . De acolo am aflat că „Cercetarea a fost realizată pe un eşantion de 870 subiecţi (423 de elevi, 400 de studenţi şi 47 tutori de practică).” Acest lucru înseamnă că au fost trei eşantioane: unul de studenţi, unul de elevi şi unul de tutori. Dacă ar fi eşantioane probabilistice, atunci erorile maxime ar fi în jur de +/-4,9% în cazul studenţilor, de +/-4,7% în cazul elevilor, şi de 14% la tutorii de practică. Asta ar însemna că, de exemplu, dacă 54% din elevii ce au răspuns la întrebări au zis că „oaia face ouă”, atunci dacă am fi investigat toţi elevii din România, ponderea celor care afirmă „oaia face ouă” ar fi cuprinsă între 49,3% şi 58,7%. Iar chestia asta am garanta-o cu o probabilitate de 95%. Adică am fi 95% siguri că ponderea celor care cred că „oaia face ouă” ar fi cuprinsă între cifrele cu pricina

Situat între Veneţia şi Verona, fostul oraş roman este marcat de personalitatea lui Andrea Palladio , un arhitect din secolul al XVI-lea. Acesta a refăcut mai toate edificiile importante din oraş într-un stil ce s-a dorit să imite grandoarea şi proporţiile gigante ale Romei antice. Cum era un arhitect la modă, Palladio avea să fie solicitat de mai toţi cei avuţi din oraş pentru a le proiecta, construi sau remodela casele. Prin urmare există un număr mare de palazzo datorate lui Palladio sau urmaşilor săi. Mi s-au părut interesante, dar neimpresionante. Există însă pe acolo şi bizarul Teatro Olimpico , reper care face ca Vicenza să fie de neratat. Nu cu mult înainte de a muri, Palladio a convins confraţii săi din Accademia Olimpica să construiască cel mai măreţ teatru în care să se joace cele mai mari tragedii antice. Astfel a apărut ceea ce vedeţi prin fotografii din această postare: tribuna amfiteatrului este din lemn, tavanul este pictat în albastrul deschis al cerului, deasup

Am citit despre o iniţiativă interesantă şi de apreciat a Guvernului, care îşi propune să deruleze un sondaj mamut, de 15000 de respondenţi, pe care să îl repete peste câțiva ani. Presa a reţinut mai degrabă suma mare de bani (peste un milion de lei) şi intenţia de a plăti subiecţii cu 15 lei de căciulă. Plata este una legitimă, se practică peste tot în lume. Suma este legată de numărul mare de respondenţi, aşa cum voi discuta mai jos. Iniţiativa este excelentă : poate furniza o bază de date care să furnizeze informaţie substanţială despre cum evoluează România. Astfel de informaţie a fost disponibilă bianual sau mai des între 1995 şi 2006, nota de plată fiind achitată absolut remarcabil de Fundaţia Soros. Din păcate proiectul cu pricina a murit. Alte două proiecte similare sunt cercetări internaţionale ce implică şi România. Una însă (ESS) pare a nu mai avea finanţare. Cea de-a doua, în care sunt şi eu implicat, suferă de asemenea şi probabil nu va reuşi să colecteze date anul ac