Postări

Se afișează postări din august, 2007

Ce învăţăm despre istorie ...

Stârnit de numărul din Dilema Veche despre cum este povestit comunismul , de o mini-discuţie cu nişte profesori şi posibili viitori profesori de istorie, ca şi de emisiunea concurs de la Prima pe care am amintit-o într- un post anterior , am împrumutat câteva manuale de istorie şi le-am răsfoit. Plecasem la drum cu impresia (optimistă), că istoria a renunţat a mai fi o înşiruire de date şi ani şi a început să devină o ştiinţă, punând accentul pe cum s-a schimbat viaţa oamenilor şi mai ales pe acel "De ce?" esenţial din spatele oricărui eveniment istoric. (Aici ar fi fost utilă o discuţie despre aşa cum arată istoria în cărţile lui Lucian Boia , mai mult ca o ştiinţă a reconstituirii cauzelor evenimentelor din trecut, decât ca o simplă înşiruire de evenimente. Cum însă vreau să dezvolt un alt argument, las referinţele mai consistente la Boia pentru altădată.) Emisiunea de la Prima, ca şi mini-discuţia amintită mai sus, mă împinseseră înapoi către viaţa reală, cu

Kadare - Palatul Viselor

Ismail Kadare. Palatul Viselor , Humanitas, 2007. Traducere de Marius Dobrescu http://www.humanitas.ro/carti/carte.php?id=2167 . Carte bine scrisă ( Kadare ...), de pus lângă Orwell - 1984; Bradbury - Fahrenheit 457 etc. Ediţia iniţială a apărut în 1981 în Albania, apoi a fost interzisă de cenzură. Oare cât de ignoranţi au putut fi cenzorii albanezi de au lăsat cartea să fie publicată? Ulterior, aflăm din prezentarea volumului, o versiune reviuită a fost publicată în franceză (1990). Ediţia Humanitas reprezintă o traducere din albaneză, însă nu am găsit pe nicăieri de care versiune e vorba (mai exact, este menţionată ediţia franceză din 1990). Romanul rămâne oricum de citit pe nerăsuflate.

Mare Om

Văd la ştiri uşa biroului Ministrului Economiei. Este o plăcuţă destul de mare, pe care scrie cu litere aurii în relief: Varujan Vosganian, Ministru. Adicătelea cum?? Dacă se schimbă ministrul, se schimbă şi plăcuţa?? Nu puteau să scrie doar "Ministru"? Cine o fi deşteptul de la organizare care a aprobat chestia asta, pe banii publici? O lucra la Ministerul Consumului Ostentativ ?

Votul uninominal

Dacă mă întreba cineva în 1995-1996 ce îmi doresc ca soluţie la problemele de organizare politică ale României aş fi răspuns fără ezitare: vot uninominal, şi un prim ministru puternic, hotărât, care să impună de sus un ritm susţinut de reforme, de curăţare a corupţilor, un Zorro contemporan. Între timp, am mai întors situaţia pe diverse părţi ale sale de numeroase ori ţi mi-am mai schimbat opiniile: nu mai vreau uninominal, sistemul respective este o aberaţie. Prefer să votez idei, nu candidaţi obscuri despre care nu ştiu la fel de multe ca despre idei (ce e drept, alegerea candidatului preferat din lista propusă de un partid continuă să îmi surâdă, însă nu cred că este adaptabilă la gradul de educaţie al populaţiei României). Nu îmi doresc însă politicieni vizibili, mână forte, care îşi văd de treabă, nu apar toată ziua la televizor aruncând declaraţii fără acoperire, mai ales atunci când este vorba de miniştri, ci care se preocupă să fie eficienţi în a utiliza banii pe care îi dau

Adulatorii

Nu mă pot opri să nu fac paralela, deşi tot încerc să mă abţin de la aşa ceva: În anii 30, ca şi acum, corupţia bântuia prin România, ţara era mai slab dezvoltată decât societăţile vestice, părea a nu mai ieşi niciodată din întuneric. Elita intelectuală considera politicienii ca fiind un soi de nerozi, animaţi doar de interesul personal, nişte nulităţi ascunse pe liste de partid. A venit repede soluţia, tipic tradiţională şi aproape consensuală: se impunea să vină cineva, un erou romantic, onest, hotărât, educat, respectând cuvântul elitei intelectuale, gata să lupte singur împotriva tuturor, gata să adopte neostenit acţiuni radicale de tăiere a nodului gordian al prostiei, corupţiei, hoţiei ... Pe cine adulau intelectualii atunci? Pe cine adulează ei acum? Aceasta-i întrebarea?

John Kennedy Toole. Conjuraţia imbecililor

John Kennedy Toole. Conjuraţia imbecililor , Polirom, 2005, 400 pagini. http://www.polirom.ro/catalog/carte/conjuratia-imbecililor-2001/ Am constat că toate cărţile apărute în ultimele trei decenii, care au luat Premiul Pulitzer , şi pe care le-am citit, sunt mai groase decât media. Am mai verificat şi câteva pe care nu le-am citit. Toate sunt mai groase de 300 de pagini în format aproape dublu faţă de cel de buzunar. Să fie o regulă sau un criteriu de selecţie la americani sau o pură întâmplare? Cartea de faţă a luat probabil Pulitzer (şi) pentru istoria ei: autorul a scris-o în anii 60, editorul i-a respins-o, el a dat în depresie, alcoolism şi s-a sinucis la vârsta de 32 de ani. În 1980 mama sa a presat un editor să citească manuscrisul, acestuia i-a plăcut, l-a publicat şi relativa similaritate dintre viaţa autorului şi acţiunea romanului (eroul este şi el cam depresiv, speriat de ratare, dependent de mama sa, are 31 de ani) a fost probabil decisivă pentru acordarea prem

Dumitru Manolache. Tezaurul dacic de la Sinaia: legendă sau adevăr ocultat?

Dumitru Manolache. Tezaurul dacic de la Sinaia: legendă sau adevăr ocultat? , Editura Dacica, decembrie 2006. Postfaţă: Aurora Peţan. Link: http://www.dacica.ro/ , mai în josul paginii (este una dintre cele două cărţi apărute la editura cu pricina, eu am cumpărat-o din Carrefour). O carte despre presupusul tezaur de plăcuţe dacice din aur, găsite de Carol I la Sinaia şi topite cu acordul mai marilor vremii, însă în secret, pentru a finanţa finalizarea Peleşului. Mai întâi însă plăcutele ar fi fost copiate în plumb. Ştiam despre poveste dintr-un editorial pe care îl citisem întâmplător în revista de promovare de la Diverta, aşa că atunci când am văzut cartea am cumpărat-o. Autorul, jurnalist, se străduieşte … să scrie. Din păcate logica structurării celor 250 de pagini este una firavă, coerenţa frazei lasă de dorit, referirea surselor este aproape nulă, documentarea – bizară prin abundenţa lacunelor (voit sau nu, unii actori cheie pentru evenimentele relatate nu sunt inte

Bulgaria, 3: Kaliakra

Imagine
Oraş-fortăreaţă, datând de pe vremea tracilor (sec. IV B.C.), apoi capitală a lui Lisimah (inscripţiile lămuritoare din muzeul minuscul dintr-o grotă, sugerează vag că macedoneanul Lisimah ar fi fost … trac :)), ocupat de romani, apoi capitală a lui Dobrotici, parte a primului, apoi a celui de-al doilea ţarat bulgar, în fine, abandonat (sub turci) în secolul XVII. Aceasta este Kaliakra, oraş dezgropat parţial, cu fortăreţe romane şi pre-romane, ruine antice puse în valoare la fel de prost ca la Histria. În mijlocul cetăţii: o unitate militară, în care accesul este evident interzis … Explicaţiile despre ce şi cum lipsesc (vezi foto), la fel ca la Histria. Ce e drept, poţi da telefon la un număr de mobil … Faţă de Histria, poţi ajunge aici cu excursii organizate cu plecare din staţiunile din apropiere. Săpăturile arheologice par a fi adesea şi mai superficiale decât cele de la Histria! O ipoteză răutăcioasă: o fi din acelaşi motiv pentru care românii ezită să promoveze

Bulgaria, 2: Balcic

Nu e greu să ajungi la Balcic, in ciuda indicatoarelor rutiere destul de rare şi prost aşezate, la fel ca în România. Româna este limba dominantă printre cei ce vizitează castelul, jalnic pus în valoare de administratori bulgari. * Una dintre rarele tăbliţe aşezate pe acolo spune că grădina castelului ar fi fost înfiinţată de bulgari prin anii 50. Oare aşa să fie??? (Site-urile referitoare la Balcic sunt aproape în exclusivitate româneşti şi nu zic deloc că grădinile ar fi fost făcute în anii 50 … - vezi de exemplu http://www.balcic.net) * „Castelul” (mai degrabă o vilă) este administrat de Ministerul Culturii, iar grădina de Universitate. Aşa că trebuie să plăteşti două bilete, a câte 5 leva fiecare. (Cred că poţi ajunge la Vila Reginei Maria şi fără a trece prin grădină, mergând pe plajă, însă nu are nici un farmec) * Mă întreb dacă familia regală sau statul român au revendicat locul, sau poate că a fost pur şi simplu cedat statului bulgar??

Bulgaria, 1: Nisipurile de Aur

O staţiune pe un litoral, asta este Nisipurile de Aur. Plusuri faţă de Mamaia: * fiecare hotel cu ceva mai multe stele are măcar o piscină care caută să fie pitorească: clasicul dreptunghi este înlocuit de o îngemănare de curbe, apare ba un podeţ peste apă, ba un tobogan de apă, ba chiar o insuliţă în mijlocul piscinei, uneori având şi câteva şezlonguri pe ea; * există zeci de terase, pub-uri, restaurante, cocktail-bars, casinouri care se străduiesc în felul lor să te atragă (ce e drept asaltul pliantelor care te întâmpină la fiecare 2-3 metri devine repede agasant); * în multe localuri sunt trupe care cântă live (majoritatea, ce e drept, falsează), sau sunt animatori/animatoare de varii feluri, mergând până la saltimbanci şi dansatoare din buric; * sunt relativ numeroase atracţii pentru copii (trenuleţ, bărcuţe, maşinuţe care se buşesc, bungee, roată etc.), plasate pe faleză, nu aruncate undeva aiurea, cum este în Neptun; * hotelurile sunt de calitate mai bună, la un preţ ma

de la Bucureşti la Köln şi retur

Două posturi mai vechi, de prin PA-urile date la hattrick.org , numai bune pentru a deschide sectiunea de impresii de calatorie: 07.01.2007 Cu maşina de la Bucureşti la Köln (raport despre potenţialii suporteri la meciuri internaţionale) Până la Arad: în van-uri second hand, cu numere de prin Moldova, respectând jumătăţi de reguli de circulaţie, aruncând orice gunoi pe geam. După Arad: puzderie, în motelul în care am stat în Linz, la Frühstück limba oficială era româna. Nu mai aruncă cu nimic pe geam, conduc după reguli, chiar cam încet începând cu graniţa germană. E cazul să aranjăm un amical în Köln, ca să vedem ce fac cu cojile de seminţe. 05.02.2007 Ultimele amintiri din Köln Fiica noastră (4 ani) este pentru prima oară mai mult timp în străinătate. “De ce nu fac şi la noi parcare aşa?” “Vreau să facă şi la noi lift din ăsta, cu uşile aşa, de sticlă…” “De ce aici nu e mizerie în lift?” Tac, strâng pumnii şi mă întreb din nou dacă nu am greşit hotărân

Deţinătorii adevărului absolut (II)

Minunat acest articol ! Bănuiesc că autorul l-a scris pe când se uita în oglindă. PS. Articolul nu merită citit, dar cometariile cititorilor sunt absolut delicioase ;).

Rebus

Din când în când mai cumpăr câte un REBUS . Nu mă interesează careurile tematice, uşor de dezlegat, ci cele cu definiţii cu pistă falsă, mai spirituale, metaforice, uneori ironice. Observ mereu că rămân dezamăgit. Comparativ cu anii 80, careurile sunt din ce în ce slabe, definiţiile sunt trase de păr, glumele inserate între careuri par a trăda nişte autori cu probleme profunde (o credinţă adâncă a propriei superiorităţi, nerecunoscute de ceilalţi, dificultăţi de adaptare şi integrare, acel iz de adult semidoct, acru, convins că toţi ceilalţi sunt proşti). Fie m-am schimbat eu, fie nu mai există public pentru Rebus, ci doar pentru Integrame, fie autorii de rebus au îmbătrânit şi au refuzat să accepte înnoirea de generaţii, preferând să devină un fel de castă închisă, care nu mai comunică cu lumea. Habar nu am care e adevărul. Oricum: păcat, mare păcat!

Deţinătorii adevărului absolut (I)

O întâmplare recentă m-a făcut să îmi amintesc o alta, de prin 1997-1998. Participam la o întrunire în cadrul Academiei, trimis de domnul profesor Zamfir ca să îi ţin locul. Se discuta despre alocarea fondurilor de cercetare, pe ramuri ale ştiinţei. Argumentul principal invocat de cei prezenţi (majoritari erau fizicienii şi matematicienii, dacă nu mă înşeală memoria) era cel al numărului de cercetători: mai multe fonduri trebuiau alocate fie acolo unde erau mai mulţi cercetători, fie unde erau mai multe lucrări, în termeni absoluţi. Cu alte cuvinte, dacă aveai deja o resursă umană oarecare, era firesc să o utilizezi la maxim. Nu conta că puteai avea o diciplină cu mai puţini cercetători, însă mai eficienţi. Nu mi-am putut ţine gura şi, dacă tot eram acolo, am protestat: procedura nu făcea altceva decât să perpetueze iraţionalitatea alocării din perioada comunistă. Unele discipline (precum sociologia, dar şi psihologia sau ştiinţele politice), urmau să nu primească suport, nef