28 august 2012

English and England ;) - funny snapshots

Two weeks ago, while sitting by the pool, Mălina red us a passage from the book she was reading. The source is a novel called Conspiracies of Rome, written by Richard Blake, a historical fiction having its plot set around the year 600. The following dialog triggered Mălina’s attention:
‘Where did you learn English?’ I asked nervously.
‘In England. Where else?’
A reasonable answer. Where else would anyone want to learn such an unimportant language, and learn it well?

The next day, I was reading a book which aims to help German speakers to learn English. On the left page is the English text, while German translation is on the right hand page. The book is called Snapshots of Britain, and the author is Joy Browning. I use it to learn German, and I cannot understand how they managed to have such a poor English translation (it is even poorer than my English!). I came across a paragraph that may answer my curiosity. As I said, the straightforward version is the German one:
"... die Bezeichnung «Britische Inseln» für dieses dem Festland Europas vorgelagerte Land sehr aussagekräftig und nützlich ist, denn es besteht aus mehreren Inseln, und seine Bewohner sind ein Inselvolk mit einer Inselmentalität."
I have underlined the nice word that explains much! The English translation from page 8 states:
 "... the “British Isles” is a very descriptive and useful name for this country just off the mainland of Europe, for it consists of several islands and its peoples are an island community with an island outlook.”

So, now everything is clear about England and English politics: the island mentality makes the Queen and her subjects to be somehow outside the mainstream :). Just the opposite to what the plot of the London Olympics' opening ceremony tried to demonstrate!

25 august 2012

România prin cărțile altora ...

„But Beard had long ago lost interest in the plenitude and strangeness of America as represented by its television. They had hundreds of channels in Romania now, and everywhere else on the planet. Besides which, if it was on TV, it was no longer strange.”

Citatul se găseşte spre finalul cărţii din 2010 a lui Ian McEwan, Solar. Autorul nu are nevoie de prezentare, e un nume important al literaturii de azi, un tip bine documentat şi bine ancorat în realităţile contemporane. Fraza de mai sus reflectă probabil destul de bine imaginea României în lume: 'dacă până şi acolo, la marginea planetei, sunt sute de televiziuni…'

22 august 2012

European geographies of reading

Imagine a 4 star all-inclusive hotel on a Mediterranean island. The guests obviously are a relatively homogeneous population: couples with pre-teen or young teenager kids, better educated and wealthier than average. More than this, their income should have been pretty similar.

My unsystematic observations, fully confirmed by my wife's, display a dully north-south discrepancy:
  • almost all Germans, British, and Poles were reading books;
  • French were also fervent readers, but, as compared to others, they preferred magazines;
  • Italians and Spaniards were laying in the sun.

Now, let see the Eurostat figures, knowing that comparison might be biased due to different population structures (i.e. some countries are far better educated as compared to others; some are wealthier than others; etc.). Also, some people may buy books from the neighboring countries.


I was actually surprised of the good fit. I would have expected lower consumption in the East, but there should probably be another effect given by the size of budget…




Note: The indicators are taken or derived from the Eurostat's Cultural statistics, 2011 edition. The graphs are drawn by myself.

12 august 2012

Sâmburi

“Uite ăsta are unul!” îmi spuse Irina astăzi arătând către sâmburele negru ce trona pe felia ei.
*
Povestea începe însă mai demult, o poveste „de pe vremuri”, cum ar zice Irina. Şi începe simplu: a fost odată ca niciodată un om care avea o căruţă. O căruţă obişnuită, cu un cal putere, cu roţi de cauciuc, care se târâie încetişor pe străzile toropite de soare. Strada principală şi cea care duce la biserică sunt asfaltate. Restul, drumuri obişnuite, drumuri de praf. Omul strigă ceva. Aveau să treacă ceva ani în care să îl aud pe el sau pe alţi ca el, vară de vară, strigând acelaşi lucru. Poartă o pereche de pantofi negri, găuriţi de multă vreme, pantofi cenuşii, strălucind de atâta purtare, o cămaşă în carouri negre, albastre, roşii şi albe, duhnind a transpiraţie, de parcă ar veni din Evul Mediu, când oamenii se recunoşteau după miros. Ştiu asta chiar şi fără să mă apropii de el. Îl voi privi ani de zile de la distanţă, în fiecare vară. Mămaia va ieşi la poartă sau îl va striga chiar din curte. Se va târgui niţel şi se va întoarce cu braţele pline. Omul şi căruţa vor continua să se prelingă pe străzile satului, prin aceeaşi căldură toropitoare ce înmoaie asfaltul şi azi. Glasul lui îmi răsună şi acum în urechi. Satul a rămas acolo, în periferia Ploieştiului, 15 minute cu autobuzul până în centrul oraşului. Casele s-au mai schimbat, sunt acum şi alte străzi asfaltate în afara celei principale, care şi-a schimbat numele, împrumutându-l pe cel al tatălui meu.
***
Feliile mele au trei sâmburi negrii. Irina găseşte doar doi.
***
„Haai la peeeeeeeeeeeeepeni-pepeni!”. Glasul ţăranului se îndepărta uşor, continuând să răsune minute bune în urma sa. Mămaia iubea pepenii. Minim trei pepeni mari sau patru medii, nu îmi amintesc să fi cumpărat vreodată mai puţini. Doi mergeau în pivniţă, la răcoare. Al treilea poposea vremelnic într-o găleată cu apă rece. Dacă pepenii erau mai mici, doi luau calea găleţii. Mai ales în a doua parte a anilor 1980, apa era o resursă rară. Nu urca sus pe deal, pompele nu o trimiteau cu suficientă presiune pentru asta. Mergeam jos, în vale, cu găleţi şi butoaie urcate pe un căruţ. Tata ducea căruţul. Alteori o făcea Mămaia, ducând câte o găleată în fiecare mână. Deh, comunism, autoritarism, chestii din astea dragi lui Ponta, Năstase şi Băsescu.
***
Pepenele fără sâmburi e dulce şi răcoritor. Numai bun pentru cele câteva zile mai toride (26 de grade) din Köln. Un pepene produs în Spania.
***
Irinei nu îi plac sâmburii. În România era mereu o luptă să cureţe pepenele de seminţele sale negre. „Pe vremuri”, sub bolta din fața casei, feriți de arșiță, ascunși de straturile de flori ce ne despărțeau de stradă, scoteam pepenele din găleata cu apă, mâncam şi scuipam sâmburii afară cu mare asiduitate. Sâmburii alunecau, adesea căzând pe sol. Toţi pepenii aveau câte un ţanc, o tăietură mică, făcută special cu cuţitul, pentru ca să poată vedea cumpărătorul că pepenele este copt. De la o vreme nu am mai mâncat pepene verde. Nu îmi mai plăcea. Îl preferam pe cel galben. Ţin minte că tata tot mă îndemna la pepene verde, dar nu se mai lipea de mine. O fi fost de la sâmburi.
***
Flash-back în flash-back: Pe la jumătatea anilor 1980, tata a fost preşedinte al comisiei de bacalaureat la un liceu de prin Bărăgan. Erau doar 128 de kilometri din Ploieşti, dar cu Dacia noastră vişinie şi cu traficul de pe drumurile de atunci asta ar fi însemnat cam două ore şi jumătate. A dormit acolo câteva nopţi, aşa cum avea să doarmă mai apoi şi la Piteşti, într-un hotel în care aveam să înnoptez şi eu, 25 de ani mai târziu. Atunci, în Bărăgan, cei de acolo l-au dus la pescuit. Povestea că îi puneau până şi momeala în undiţă. Îi explicau la ce fel de peşte merge momeala făcută din pâine şi mămăligă, la care merg râmele. Iazul gemea de peşte, aşa că pescuia cu un spor incredibil. Mâncarea era bună şi multă, iar gazdele îi făceau toate poftele. Între cei ce susţineau Bacul era şi copilul şoferului primului secretar de partid pe judeţ. De aici tratamentul ultra-generos de care se bucura comisia de bacalaureat, în ciuda faptul că absolventul cu pricina nu ar fi avut nevoie de pile pentru a promova.
***
De acolo, din Bărăgan, tata a adus cei mai mari pepeni pe care i-am văzut vreodată. Cred că cel mai lung avea măcar 75 de centimetrii lungime, dar toate neamurile sale erau la fel. Parcă ni s-a spus că erau pepeni pentru export. Erau buni, răcoroşi. Atunci am aflat, de la tata, că cei vernil, lunguieţi, vărgaţi cu dungi longitudinale de un verde închis au numele lor: pepenoaică. Însă nici cei obişnuiţi – verde închis, aproape sferici, cu un moţ în vârf de la vrej, nu se lăsau mai prejos ca dimensiuni.
***
Irina nu avea cum să fi văzut pepenii acelor vremuri. Pe Mămaia nu a cunoscut-o, a murit cu câteva luni înainte ca Irina să vină pe lume. Se născuse cu 82 de ani înainte, în sezonul pepenilor. În certificatul de naştere scria 1 august, dar spunea că data nu e sigură, probabil se născuse câteva zile mai devreme. O înscriseseră în registrul de naşteri când îşi amintiseră (probabil între timp mâncaseră nişte pepeni!), dat fiind şi faptul că bunicul meu, tatăl ei, era de meserie primar în sat. Tatăl meu, ginerele ei, cel care acum este un simplu nume dat unei străzi, se născuse şi el în august. Glumea spunând că ar fi fost 23 august. Anul era chiar cel cu pricina, dar ziua era de fapt mai spre începutul lunii.
***
În satul acela pepenii erau importaţi. Solurile şi clima nu le era prielnică în sat, de aici şi căruţaşul venit din sud cu ai săi pepeni şi al său cal. Oamenii cumpărau pepeni de la cei ca el sau de la piaţă.
***
În anii 1980, o mulţime de oameni din Ploieşti au mers să lucreze în Africa de Nord, mai ales în Maroc. Regimul comunist român hotărâse să susţină zona respectivă cu resurse umane. Profesoara de geografie pe care am avut-o în clasa a VI-a (sau în a V-a?) ne povestea cum mersese cu maşina prin Africa, la marginea deşertului şi pe la marginea sa şi cum pepenii erau veneraţi pe acolo.
***
Toţi pepenii aceia „de pe vremuri” aveau sâmburi negri din plin. Pepenii aceştia de îi mâncăm azi în Köln sunt nişte soiuri noi, evoluate. Ani de zile am tot auzit în România că fructele şi legumele româneşti sunt cele mai bune, că pepeni ca la Dăbuleni nu mai există, că doar produsele noastre sunt cu adevărat naturale. Socrii mei, spre exemplu, ne-au furnizat astfel de gânduri, mai ales legate de roşii. Ce credeţi că au luat de curând din Köln, să mănânce la întoarcere, în România? Roşii!
***
Mă întreb însă cum ar arăta o lume în care pepenii nu ar avea deloc sâmburi, precum bananele. Ar fi şi ei în pericol permanent de dispariţie? Sau acest lucru să fie eliminat de diversitatea de specii, oglindită în varietatea fantastică de la magazin? (mai tot timpul anului ai de ales între trei feluri de pepene verde, incluzând un ‚mini-melone’, numai bun pentru două persoane sau chiar una singură, mai pofticioasă, iar pe post de pepeni galbeni găseşti - Galiamelone, Hönigmelone, Cantaloupe-Melone, Charentais-melone, Futuro-melone). O diferenţa mare faţă de acel „Hai la pepeni-pepeni!” din urmă cu 30 de ani.


Köln, 4.08.2012

3 august 2012

Early 21st century: people matter!

Azi am făcut, am fost solicitat să fac, sau am de făcut review-uri la mâncarea pe care am comandat-o online, la două produse sosite prin amazon.de, la un articol pentru un jurnal academic, la vila romană pe care am vizita-o ieri cu Irina. Ieri am studiat review-urile făcute de alţii la hotelul unde mergem în vacanţă şi la împrejurimile sale, şi am dat şi like-uri la acele comentarii care mi-au fost de folos, sporind astfel reputaţia comentatorilor cu pricina. Un e-mail venit pe când scriam acest post mi-a atras atenţia că m-am împrietenit cu Alex pe Goodreads, asta doar pentru că eram deja conectaţi pe Facebook, aşa că pot să văd ce ratinguri a dat el la cărţile pe care le-a citit.

E vorba aşadar deopotrivă de leisure şi chestii profesionale, de consumerism şi cultură niţel mai elevată, de consum zilnic sau sezonier.

Asta e lumea noastră, de azi, în care prestigiul se democratizează şi toţi ne dăm cu părerea despre orice. Problema rămâne însă una de selecţie. Dacă majoritatea review-erilor sunt neprofesionişti, cum faci să decelezi comentariile cu adevărat utile? Într-o lume inegală, prestigiul va fi şi el afectat de calitatea comentatorilor. Ca să dau un exemplu simplu, în materie de muzică, dacă te referi la masa întregii populaţii de votanţi, voturile vor merge mai degrabă către manele şi house decât către jazz. În politică, Ponta şi Băsescu vor fi preferaţii. Iar Tom Clancy şi Paolo Coelho le vor lua clar faţa lui Kurt Vonnegut şi Ian McEwan. Chiar şi în ştiinţă, factorii de impact sunt biasaţi de masificarea învăţământului universitar.

Prin urmare mă întreb cum va reuşi umanitatea să asigure acele mecanisme regulatorii ce vor garanta progresul? Sunt sigur că o va face, însă întrebarea este cât de repede va reuşi acest lucru. Riscul unui nou Ev Mediu pare din fericire îndepărtat, dar nu trebuie ignorat. Oricum ar fi, cred că este interesant de urmărit în ce măsură vom reuşi să evităm pericolele aduse de cultura participativă şi să îi exploatăm optimal fantasticul potenţial…

Convorbire telefonică cu ... un hoț??

Sună telefonul, de pe un număr necunoscut, vizibil (adică nu este ascuns), iar o voce de bărbat mă angajează în următoarea convorbire: -  ...