Bucureşti-ul, cel fără de identitate ...

Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureşti, Humanitas, 2007 [link]

Oraşele, ca să poată respira, ca să poată exista într-un mod decent, au nevoie de identitate. O simplă aglomerare de betoane nu e suficientă ca să te simţi mândru că faci parte din acel conglomerat.

Am simţit-o mai întâi în urmă cu 12 ani, în Strasbourg. Multe dintre pieţele oraşului conţineau câte un soi de stâlp pe care se puneau cândva afişele teatrelor sau cinematografelor, din cele groase, de beton. "Stâlpii" ăştia, în Strasbourg, erau complet din plastic, iluminaţi dinspre interior cu neon. Sus de tot era scris numele locului. Apoi, pe "stâlp", ţi se explica de ce se numeşte locul respectiv aşa cum se numea, cu alte cuvinte aflai despre istoria lui, începeai să îi pricepi identitatea.

În România nu este aşa: străzile, pieţele, stadioanele, clădirile, ministerele şi chiar localităţile, îşi schimbă numele cu o frecvenţă neaşteptată. Numele unor oameni sunt date unor locuri alandala: liceul X-ulescu, strada X-ulescu, bustul lui X-ulescu decorează adesea oraşul Y, prin care de altfel X-ulescu nici măcar nu a trecut vreodată. Mai mult, bustul , strada şi liceul se află cel mai adesea în trei părţi diferite ale aceleaşi localităţi.

Din păcate Bucureşti-ul este tipic în acest sens. Ca o demnă capitală, oraşul este cel dintâi ce se conformează la normă.

Există însă câteva locuri care au reuşit să îşi păstreze identitatea neschimbată nici în timpul lui Cuza, nici pe vremea lui Carol, nici între războaie, nici pe vremea lu' to'a'şu', nici în haosul postdecembrist. Despre ele şi despre istoria lor este cartea lui Alexandru Ofrim. Interesantă, excelent ilustrată, bine documentată, ea reprezintă un volum de citit, fără a fi neapărat o carte de căpătâi.

Comparaţia cu cartea lui Adrian Majuru (Bucureştii mahalalelor) se impune: cele două volume sunt complementare, însă Bucureştii mahalalelor reprezintă un volum mai închegat, oferind o imagine mai de ansamblu a dezvoltării oraşului. Străzi vechi din Bucureşti aduce însă bucăţele savuroase despre viaţa şi potenţiala identitate a unor locuri...

Ambele volume au acelaşi mare "bug", comun de altfel multor volume editate în România: lipsa aproape completă a hărţilor, necesare mai ales când este vorba de repere de mult dispărute.

Reprezentări asupra românilor, într-un roman din 1969

‑ Tabloul ăla, John! E un fals!

[…]

‑ Care tablou?

[…]

‑ Cel pe care i l-am vândut ducelui!

[…]

‑ De unde provenea cel pe care i l-ai vândut ducelui?

[…]

‑ L-am cumpărat din Paris, de la un cuplu de români care deţineau o mică prăvălie lângă Madelaine. Ar fi trebuit să ştiu, zise Joe Bender cu amărăciune în voce. Ar fi trebuit să îmi pun întrebarea „Bender, dacă ai fi un falsificator de tablouri, unde te-ai duce?”, iar răspunsul ar fi fost „La o galerie românească de artă”.

Extrase din P.G.Wodehouse, Un Pelican la Castelul Blandings, Polirom, 2005 (traducere de Carmen Toader), p. 104-105. [prima ediţie în limba engleză: 1969]

Nu am citit romanul până la sfârşit încă, aşa că mai sper să se dovedească printr-o minune că era vorba de nişte … bulgari :D

Oricum ar fi însă, reprezentările lui Wodehouse (şi probabil ale contemporanilor săi) asupra românilor, rămân un subiect interesant de explorat ...

La Restaurant

Merg la restaurant si cer meniul. Aleg un fel oarecare. „Cu ce garnitură?” mă întreabă chelnerul. „Ce îmi recomandaţi?”, întreb eu, naiv. „Păi merge cu cartofi copţi, cu cartofi natur, cu cartofi prăjiţi, cu cartofi ţărăneşti, cu orez, cu legume …”

Vezi, de asta ar trebui ca să avem chelneri care au fost la şcoala de chelneri (liceele economice au astfel de specializări), bucătari care au şcoala de bucătari (idem) şi manageri care angajează bucătari/chelneri care ştiu să pună pe meniu feluri de mâncare şi nu … componente, că doar nu vând … LEGO! (de aia mi-a plăcut, de exemplu, La Papi, restaurantul lui Alexandru Papadopol, care are meniuri cu garnitura inclusă, mâncarea este bună, serviciul pe măsură, preţuri rezonabile pentru Bucureşti; un minus ar fi că li se terminase berea fără alcool …:D).

Mai departe de această observaţie, aş zice că o materie despre cum şi ce ar trebui să mâncăm ar trebui inclusă în mod obligatoriu în curriculum-ul şcolar, măcar pentru învăţământul liceal. Ar putea fi predată de tineri medici nutriţionişti sau de familie (eventual încă studenţi). Am învăţa atunci ce alimente cu ce alimente se combină cel mai bine, de ce, şi cum ar putea fi gătite. Am avea apoi nişte tineri care ar ştii că pâinea nu se mănâncă nici cu cartofi, nici cu orez J, că peştele se consumă cu vine roşu şi alte astfel de chestiuni care îţi sunt mai mult decât utile în viaţă. Când să predai şi cursul ăsta, că deh, programa este deja supra-încărcată? Simplu: la cât de încărcată este încă programa şcolară, al treisprezecelea an de învăţământ preuniversitar se impune oricum, iar cursul despre ce şi cum să mâncăm ar putea fi unul dintre modulele (de un semestru, de o jumătate de semestru) componente ale unei materii despre civilizaţia contemporană?

O să mai revin pe chestiunea cu curriculum, cu alte materii neconvenţionale, pe care eu însă le-aş introduce ca obligatorii …

A fi sau a nu fi ... antrenor

Faptele: Becali vine la Steaua, iar dupa aproape un deceniu vine si Hagi. Apoi pleaca. Restul amanuntelor sunt descrise absolut corect intr-un comentariu din Adevarul, de catre Laurenţiu Ciocăzanu.

Pozitia mea: articolul lui Ciocazanu este bun, corect, exact. Un singur amanunt: si meseria de antrenor se poate invata, insa nici un incepator (asa cum inca mai este Hagi), in nici un domeniu, nu are rost sa isi inceapa incercarile construind mai intai varful piramidei. Hagi ar mai avea nitel timp sa isi refaca pe baze corecte cariera, insa pornind de jos.

Imi plac insa comentariile - impartite - ale celor ce au citit articolul lui Ciocazanu (pana acum sunt insa doar 14, ma astept ca numarul lor sa creasca). O buna parte se vede ca sunt simple reactii afective ...

Jocul de-a politica, joaca de-a presa ...

Ce am vazut ieri la televizor, la stiri: un partid, nu are importanta care, a decis sa desemneze un tanar din partid pentru a cincea pozitie pe lista pentru alegerile europene. Pentru asta, potentialii candidati, din organizatia de tineret a partidului, trebuiau sa treaca doua sau trei probe in fata unui juriu. Un soi de "Megastar" :)

Juriul, din cate am zarit in imaginile de la Antena 1, includea niste "experti" din afara partidului (ce pe care i-am identificat pareau a fi Hurezeanu si Boda etc.).

Mentionand ca locul 5 pe listele respective este eligibil, partidul cu pricina (PSD) find un partid important in Romania, iata cateva motive pentru care stirea mi s-a parut deosebit de hazlie:

1. Nu am gasit in nici unul dintre ziarele de azi un comentariu despre ea (ce e drept nu am citit toate ziarele si site-urile de stiri). Singura exceptie sunt stirile de la Antena 1/3, extrem de succinte, si fara nici o referire la "juriu". Chiar sa nu fi sesizat nimeni ridicolul situatiei?

2. Concurs????? Hai sa fim seriosi. Un post in Parlamentul European e unul caldut, bine platit, fara mari batai de cap, dar poate deveni o rampa de lansare pentru o cariera de invidiat, si, mai ales, implica destul de multe responsabilitati, are impact asupra imaginii societatii pe care o reprezinta alesul respectiv etc.

3. Experti independenti???? Cum ramane cu ideologia partidului, cu socializarea comuna a celor din partid, cu priceperea lor la politica?

Toata mascarada asta arata cat de importante sunt in realitate alegerile europene pentru partidele din Romania, pentru presa din Romania, pentru populatie in ansamblul ei (daca publicul ar fi interesat de asa ceva, presa s-ar repezi pe subiect). Implicatiile sunt chiar mai profunde, aratand ca de fapt integrarea europeana, asa dorita de toata lumea cum a fost ea, ramane una formala. Nu ne dorim de fapt sa fim actori in jocul asta cu Europa, ci doar niste simple papusi, manevrate eventual de la Bruxelles...

Sa rad sau sa plang?




Later edit: uite si "metodologia" concursului, direct la sursa, pe site-ul TSD.

Povestea povestilor

Am mers ieri seara la hypermarket. La Cora, in Militari. Am intrat pe culoarul cu carti pentru copii. Imediat in dreapta sus, peste ce mi-au cazut ochii? Peste o carte de povesti, scoasa la Humanitas, trilingv (in romana, franceza si engleza), continand o poveste scrisa de un mare povestitor roman. Si daca e vorba de Ion Creanga, unde s-ar potrivi mai bine Povestea povestilor decat la raftul cu carti petru copii??? :))))

Fotbal cu cap, jurnalism sportiv asemenea

Aflat în Scoţia,văd la Sky Sports 1 o emisiune care se numeşte Replay (acum nu bag mana in fac ca era Sky Sports sau ITV sau BBC...). Îşi propune să analizeze ceea ce s-a întâmplat în meciurile din etapa precedentă. Rămân încântat de una dintre părţile ei. Reluarea fazelor, nu neapărat legate de evenimente esenţiale ale meciului, este însoţită de stop-cadre, în care comentatorii încep să discute despre opţiunile jucătorului cu mingea, sau ale apărătorilor din apropiere, sau ale coechipierilor. Dezbat ce s-ar putea întâmpla dacă jucătorul X ar lua-o la stânga, la dreapta, înainte, înapoi, dacă ar intra prin alunecare, dribla, şuta, pasa sau ar face orice altceva, în funcţie de poziţia sa în momentul respectiv şi de ceea ce ar putea să facă ceilalţi jucători. Cu alte cuvinte, gândesc fotbalul. Acţiunile posibile ale jucătorilor sunt indicate prin săgeţi. Apoi se lasă faza să curgă, spectatorul vede ce s-a petrecut şi, mai ales, înţelege de ce s-a ajuns la rezultatul respectiv. Pentru oricare 99 din 100 jucători români, luaţi la întâmplare, ar fi important să urmărească constant emisiunea. Pentru oricare 10 jurnalişti sportivi români, luaţi la întâmplare, ar fi util să urmărească constant emisiunea. Părerea mea!