Tradiţii contemporane pierdute

Când ne-am mutat, în 1998, în cartierul în care locuim acum, totul începea pe la 10-11 decembrie. Veneau în fiecare dimineaţa, pe la 8. Îi uram pentru zdrăngănelile necontenite şi anoste, pentru fluiere, tobe şi, uneori trompete. Pentru absenţa substanţei care să umple golul zdrăngănitului.

Mai târziu am aflat că majoritatea ar fi din galeria Stelei. Nu am verificat însă informaţia, care vine dintr-o singură sursă...

Oricine ar fi fost aceşti pelerini matinali ce se închinau zeului zgomotului, pentru ei nu aveau importanţă cuvintele Pluguşorului sau colindelor. De altfel, au mutat rapid începutul colindatului spre 1 decembrie şi au eliminat majoritatea cuvintelor. Au dispărut şi blănurile de urs. Brazii purtaţi pe cărucioare de butelii dispăruseră deja de pe la începutul anilor 2000.

O lună de chin, care se încheia la apogeul acestei noi tradiţii, după 3-4 ianuarie, cu o pauză pe 1 ianuarie, pentru refacerea după mahmureală. În anii trecuţi, exceptând 2006, pocnitorile de varii tipuri au intrat şi ele în arsenalul nemiloşilor care ne sculau în zori timp de aproape o lună.

Anul acesta parcă lucrurile s-au schimbat: începutul zgomotelor de dimineaţă s-a mutat din nou către 15 decembrie, însă a fost substanţial mai anemic. Şi seara au fost mult mai puţini care au venit cu colindul. Ba chiar, exceptând un individ izolat, nu a venit nimeni cu Steaua pe data de 26 (da, ştiu că tradiţia spune că mersul cu Steaua se face în seara de Ajun).

Să fie vorba de pierderea acestei tradiţii contemporane triste sau de o pauză impusă de saturare, migraţiune circulatorie, de consumerismul atotstăpânitor :), sau de declinul lui Gigi Becali şi a Stelei sale? Sau poate, veni un optimism, să fie vorba de o creştere a respectului pentru dreptul celorlalţi la somn?

Noul sport naţional: cu SMS-ul de sărbători

Le primesc mereu, din ce în ce mai multe. SMS-uri de la prieteni şi rude. De Crăciun, de Anul Nou, de Paşti. Încep dimineaţa, pe la 7 şi se încheie seara, pe la 12. Sunt precedate, cu câteva zile mai înainte, de o avalanşa de e-mailuri.

SMS-uri sunt însă altfel: majoritatea dezvoltă, vizibil, limbajul de lemn. Un soi de răzbunare peste timp a comunismului, care foloseşte noile tehnologii pentru încă o zbatere postumă: „Sărbătoarea sfântă a Crăciunului să vă aducă linişte sufletească, sănătate şi multă fericire alături de cei dragi.” Sau „Magia Crăciunului aduce dragoste, bucurie şi bunătate. De aceste sfinte sărbători, bucuraţi-vă şi fiţi fericiţi”.

Mesajele în noul limbaj de lemn (de fapt e tot acela vechi, uşor adaptat) se află într-un circuit haotic. Granovetter* ar avea o pâine de mâncat aici: oameni îşi forward-ează SMS-uri de la unul la altul, aşa cum pe vremea lui Ceauşeşcu îşi pasau sticlele de whisky şi pachetele de Kent.

Cred însă că anul acesta balanţa a început să se schimbe către mesaje mai umane: „Răceala să nu vă prindă,/ Sufletul să nu vă ningă,/ Gânduri bune să v-atingă/ [Şi pisica să vă lingă]”.

Hai cu SMS-ul neamule!

*Granovetter a dezvoltat o mini-teorie, confirmată în timp, care conduce la ideea că oricine este legat de oricine printr-un lanţ de minimum 11 cunoştinţe comune (A îl ştie pe B, B pe C, C pe D …, J pe K; prin urmare A este legat într-un fel sau altul de K). Există şi câteva dezvoltări care susţin că numărul de verigi este mult mai mic. Dacă ai urmări circuitul SMS-urilor, ai putea identifica reţelele sociale şi vedea prin câte verigi trebuie să treci ca să cunoşti pe oricine (sau, mai exact: pe oricine are telefon mobil :).

Întâmplări din ciclul locuitului la bloc: Episodul Ţeava

A început din noaptea de Ajun. Pe la 11:30 seara s-a auzit un şuierat, un ţiuit, un adevărat vuiet. Insidios, nesuferit, insistent, persistent, persiflant. Venea dinspre baia mare. Am pus mâna pe toţi robineţii. Am oprit alimentarea cu apă în apartament. Am verificat şi circuitele electrice, ca să fiu sigur. M-am uitat şi la calorifer. Ţeava de apă caldă vibra uşor. Peretele de la compartimentul ţevilor (comune pentru întreaga coloană de apartamente) vibra ceva mai tare. Clar, nu era de la noi.

Vecinii de deasupra absentau însă din Bucureşti.

S-a oprit dimineaţa, probabil după ora 7. Noi reuşisem între timp să adormim.

A doua zi, pe 25, am vorbit şi cu vecinul de deasupra vecinilor de deasupra noastră. Nici ei nu reuşiseră să doarmă.

În seara de Crăciun, pe 25, şuieratul a reînceput, persiflant. S-a oprit iarăşi spre dimineaţă, când, probabil, oamenii s-au mai trezit şi au reînceput să folosească apa, eliberând robinetul de presiune vecinilor de deasupra. Un robinet persiflant. Mă tot persiflează că stau la bloc. Trebuie neapărat să mă mut, îmi spune el.

Evident, nu e vina vecinilor absenţi momentan. Se putea întâmpla aproape oricui. Blocul împlineşte şi el, în curând (1-2 ani), 20 de ani. E făcut în grabă, cu puţine materiale, înjumătăţite şi ele prin grija oamenilor, cu meseriaşi necalificaţi, probabil militari în termen. La noapte trebuie să oprim apa pe toată coloana. Obiectivul „hai să ne cumpărăm o casă” profită de ocazie să devină şi mai presant :).

La alţii se poate ...

Găsesc, într-un The Prague Post din noiembrie, un comentariu semnat Martin Zika şi intitulat: Economic indicators rise rapidly but don't necessarily mean progress.

Comentariul este bine scris, cu toate că nu agreez cu concluzia autorului. "Studies are studies, however. They should still be taken with a pinch of salt." spune el, uitând însă faptul că un studiu bine făcut, profesionist, aduce cu sine rezultate greu de contestat, pe care se pot clădi strategii şi politici.

Oricum, tipul acesta de articol-comentariu este ceea ce îmi lipseşte în presa românească: bine documentat, fără opinii care se bat cap în cap, înşirate haotic prin articol, fără a căuta un senzaţional ieftin şi de proastă calitate.

Lungul drum al universităţii către ştiinţă

Short story

Unul dintre criteriile de evaluare a activităţii ştiinţifice a cercetătorilor şi unităţilor de cercetare/învăţământ superior este numărul de conferinţe organizate sau la care s-a participat în anul la care se referă evaluarea. Universităţile româneşti au început de la o vreme să mimeze organizarea de astfel e evenimente sau şa le organizeze mai degrabă doar pentru a bifa activitatea în sine, nu pentru utilitatea ştiinţifică a acesteia. Particularizez mai jos cu un exemplu din sociologie.

Long story

Am primit în urmă cu câteva zile o listă provizorie cu manifestările ştiinţifice din domeniul sociologiei programate pentru 2008. În primul rând remarc utilitatea listei şi salut iniţiativa. În al doilea rând este de notat surpriza plăcută de a constata capacitatea de a planifica cu un an înainte (în 2007 am trecut prin mai multe experienţe neplăcute, în care invitaţia la astfel de manifestări venea cu 10-12 zile înainte ca evenimentul să aibă loc, de parcă nimeni nu ar fi avut altceva de făcut decât să aştepte cu sufletul la gură şi să lase orice alt plan deoparte…).

În fine, hai să notez şi aspectul neplăcut al existenţei listei:

Sunt 10 evenimente înscrise acolo: unul e o lansare de carte, altul o şcoală de vară, iar celelalte 8 sunt conferinţe. Dintre cele 8, 7 nu au nici o temă, purtând numele generic de „sesiune de comunicări” sau „conferinţă internaţională”, iar cea de-a opta are o tematică mai degrabă vagă. Şcoala de vară nu are, de asemenea, nici o tematică clar precizată.

Din experienţa proprie, conferinţele fără tematică anunţată sunt neproductive. Cei care se întâlnesc riscă să nu găsească subiecte comune, sau să folosească perspective atât de îndepărtate încât să nu poată comunica prea mult pe tema „comunicării” prezentate. Asta înseamnă că fiecare îşi prezintă lucrarea, apoi nimeni nu întreabă nimic sau apar doar comentarii formale, iar seara se purcede doar la partea (extrem de importantă!) de socializare.

De aici un consum oarecum ineficient de timp şi bani: întrebările, comentariile, criticile sunt cele care fac o lucrare să devină mai bună, publicabilă, care o ajută să devină cu adevărat ştiinţifică. Experienţa de cercetare a celorlalţi, adăugată analizelor proprii, este cea care te ajută să te opreşti din a reinventa roata de nenumărate ori (un atribut specific din păcate cercetării din România) şi cea care te obligă să îţi structurezi mai bine ideile, să produci ceva care are măcar aspectul unui produs de calitate.

Altfel, dacă e doar ca să bifezi o activitate, dată fiind multitudinea de astfel de „sesiuni de comunicări” existente, apare riscul ca interesul de a participa să devină atât de redus încât uneori sala să fie la fel de pustie cât o înfăţişează Adrian Hatos într-un post pe această temă (vezi aici fotografia, iar aici despre conferinţa cu pricina).

Paradoxul este că argumentul central pentru a nu avea o tematică este dorinţa de a atrage cât mai mulţi participanţi. În plus, este o adevărată competiţie de a atrage cât mai mulţi participanţi, pentru a da o măsură a „puterii” unităţii de cercetare organizatoare. În fine, mi s-a întâmplat să primesc şi invitaţii care specificau că, în schimbul taxei de participare, primesc automat dreptul de a insera un text în volumul conferinţei, singura condiţie fiind dată de respectarea unei dimensiuni maxime. (Chiar mi-a trecut prin minte să inventez un Nume – Ion Gheorghe, şi o apartenenţă instituţională fictivă – Institutul de Cercetări Socio-Umane din Bucureşti, să plătesc taxa şi să trimit un text oarecare, eventual un plagiat, şi să aştept să mi-l publice. La urma urmei, peer-review-ingul este şi el, cel mai adesea, doar mimat!).

Morala

Sugestia mea e simplă: dacă tot am început să facem câte ceva, hai dom’le să o facem serios. Altfel o să ne furăm la infinit … pălăriile.

Secolul XXI ?????

Se dau următoarele cuvinte cheie:

Chel, tichie, mărgăritar, Osama, toleranţă, religie, pluralism, libertate de expresie, scriitor, best seller.

Se cere indicarea unei acţiuni potrivite cu ele.

Se obţine răspunsul halucinant: Biserica Ortodoxă Română a condamnat publicarea "Versetelor satanice", de Salman Rushdie.

Ordinea priorităţilor

Luni, Mălina îmi zicea că Realitatea TV a început să semene cu OTV. Se referea strict la serialul Orban, concurenţă serioasă pentru telenovela Elodiei.

Mai apoi, azi, după varii evenimente, trustul Realitatea Media s-a retras din Clubul Român de Presă, acuzându-l pe Cristian Tudor Popescu că are o opinie contrară celei a lui Robert Turcescu. Sau cel puţin asta înţeleg eu din ştirea de pe Realitatea.net, care justifică astfel acţiunea trustului respectiv: „[CTP] a comentat joi seară, la Realitatea TV, că respectiva înregistrare este o convorbire între doi amici şi că lui nu i se pare că ridică vreo problemă din punct de vedere deontologic. De asemenea, preşedintele CRP a mai spus că el nu ar fi făcut publică respectiva conversaţie şi că nu i se pare că este vorba de o presiune sau de o ameninţare a unui politician asupra unui jurnalist.”

Ce o fi mai important pentru un trust media:

<să fie capabil să comunice, să accepte şi argumente contrare>
sau
<să strige sus şi tare că e 'singur împotriva tuturor'>?

Un bulgar şi doi nemţi au furat un tanc …

… de la Ministerul Apărării din Bulgaria. De fapt nu unul, ci două, dar la al doilea au fost prinşi pe când îl scoteau din groapa în care îl îngropaseră ca să îl ascundă. Pe primul, tot Maybach, tot din Al Doilea Răzbel Mondial, îl scoseseră deja din ţară şi îl vânduseră pe sume exorbitante, colecţionarilor activi pe piaţa neagră. Aşa zice în România Liberă.

Comentariu:

Dacă aş fi bulgar, aş cere sancţionarea tuturor capilor din Ministerul Apărării, pentru că nu s-au gândit câţi bani cinstiţi ar fi putut câştiga pentru bugetul statului scoţând măgăoaiele Maybach la vânzare.

Întrebare retorică:

Cine naiba e atât de nebun încât să facă colecţie de Maybach-uri din astea????

Orban - OUT

În mod normal, cred că Ludovic Orban este, aşa cum ar fi trebuit să fie de multă vreme, OUT. Out of public life. Nu vreau să cred că trăiesc într-o ţară în care, dacă faci ceva ilegal, dai un ban şi gata, eşti din nou curat.

O posibilă victorie a libertăţii de expresie asupra aroganţei şi mediocrităţii. "Părerea mea!"





PS. Istoria completă a cazului: în Cotidianul.
Comment: Accidentul este o întâmplare nefericită care se putea întâmpla oricui. Muşamalizarea, fuga de răspundere, evitarea adevărului îl descalifică (din nou) pe Orban ca individ ce ar putea avea în mâini funcţii de conducere de orice fel.

LATER EDIT: un comentariu mai lung pe tema asta poate fi regăsit la Claudiu.

Secretele lui "merge şi aşa"

Un titlu de pe onlinesport.ro:

Secret macabru dezvaluit pe 'Lia Manoliu': stadionul nu avea fundatie

Tribunele erau construite direct pe pământ, deoarece, în anii '50, fusese directivă să fie gata extrem de repede (ca vântul şi ca gândul de repede). Au rezistat până acum, fără a se prăbuşi. Despre riscurile la care erau supuşi spectatorii, administratorii comunişti nu aveau motive să se îngrijoreze: regimul nu era interesat de aşa ceva. (dar cei de după 1989????)

În fine, cei care îmi împuie mintea spunându-mi că "pe când eram noi mici, nu se făcea #¤%&@, şi uite ce bine am crescut" (cu speranţă de viaţă sub toate celelalte ţări din UE, cu mortalitate infantilă cu mult mai mare, cu un sistem educaţional dezastruos - vezi aici şi aici) au acum un nou reazăm pe care să îşi construiască legitimitatea: stadionul 23 August a fost făcut după regulile lor, repede şi bine. Nu s-a dărâmat în atâţia ani. La urma urmei ce ne trebuie mai mult?

De ce nu recunoaştem Kosovo?

Dacă am înţeles eu bine, Kosovo e o regiune aflată între Serbia, Albania şi Grecia, locuită majoritar de albanezi, şi având o importantă minoritate sârbă. A fost parte a Imperiului Otoman, iar după al doilea război balcanic a fost incorporată în Serbia, ca provincie autonomă. Autonomia i-a fost suprimată în 1989 de Slobodan Miloşevici. Istoria Kosovo de până în 1913 (şi, în linii mari, până la începuturile celui de-al doilea război mondial), seamănă cu cea a Cadrilaterului…

Acum vine întrebarea: de ce România se arată atât de hotărâtă în a respinge independenţa provinciei?

Mălina îmi spune că e vorba despre tratatele noastre cu Serbia şi „buna vecinătate”. Nu ştiu ce să zic în privinţa asta.

O altă ipoteză ar fi teama că s-ar putea crea un precedent pentru dorinţa de autonomie a „Ţinutului Secuiesc”. Însă autonomia nu e tot aia cu independenţa. Pe urmă, „Ţinutul Secuiesc” nu e altceva decât o mini-regiune în interiorul uneia mult mai mari, cu o istorie şi o identitate relativ unitară: Ardealul. De aici şi imposibilitatea de a-l asemui cu Kosovo, plasat între graniţe, cu istorie şi identitate relativ diferită atât faţă de Serbia, cât şi faţă de Albania.

Prin urmare: de ce oare ne opunem atât de vehement la independenţa Kosovo?

Să fie doar conservatorism, teamă de schimbare?

Cui prodest?

Care va să zică ... se poate!

Conform Gândul, www.trilulilu.ro a vândut 10% din acţiuni pentru 100.000 Euro. Afacerea, demarată pe la începutul anului şi probabil pregătită cu încă câteva luni mai înainte, se dovedeşte a fi una dintre cele mai profitabile din România.


Din câte ştiu, există şi alţi câţiva concurenţi locali pe aceeaşi piaţă, care se alătură giganţilor mondiali gen Youtube.

De unde se vede că, un management bun, o nişă bine găsită şi muncă de calitate pot aduce bani fără de şpăgi şi alte mizerii...

Bravos şi la mai mare!

Democratic Christmas

Courtesy of humeistos, un amic de prin Hattrick, am ajuns la următoarea veste minunată:

Americanii au recunoscut, prin lege, importanţa Crăciunului şi a religiei creştine.

E vorba de rezoluţia Camerei Reprezentanţilor H.R. 847/6 dec. 2007, ridiculizată şi în unul dintre blog-urile de pe The Economist, mai exact cel referitor la „democraţie în America”.

Despre America şi americani, mai aflăm şi pe aici, aici, aici şi aici (e vorba de dialogul recent cu Mirel şi Claudiu pornit de la religie şi evoluţionism).

Aştept reacţia Patriarhului, a lui Gigi Becali, Parlamentului şi a altor oportunişti.

Dialogul surzilor

Îmi scrie un ziarist, rugându-mă să îmi dau cu părerea despre faptul “alarmant” pentru domnia sa, că „fetele” depăşesc numeric „băieţii” în sistemul de învăţământ universitar românesc.

Trec peste incapacitatea domnului respectiv de a citi cifrele pe care le înşiră ca preambul şi, amabil, îi răspund la întrebările şchioape, arătându-i că aşa e peste tot în lume, că nu este vorba de un „abandon” al băieţilor (aşa cum îl definise ziaristul respectiv), ci despre un acces mai ridicat al femeilor la educaţia superioară, că asta nu afectează productivitatea corporaţiilor (una dintre grijile domniei sale era legată de ce trebuie să facă corporaţiile ca să evite acest abandon), că Ministerul Educaţiei nu este cazul să facă ceva special, cel puţin momentan nu e vorba de discriminare, că sunt mai mulţi factori care explică fenomenul (emanciparea femeii, predominanţă sectorului serviciilor etc.).

Îmi răspunde sugerându-mi că sunt cam prost, că băieţii sunt oricum mai dinamici şi mai înclinaţi către riscuri, şi că oricum răspunsurile mele sunt de doi lei, că el ştie mai bine că acest lucru sigur va afecta corporaţiile.

Mă enervez şi vărs pe el ceea ce merită, lăsând orice politeţea deoparte. I-am scris aşa:

„Domnule XXX,

Cred ca nu ati reusit sa cititi cu atentie ceea ce v-am scris: nu exista diferente de performanta intre sexe. Doar misoginii cred astfel de tampenii.

Am sa va rog sa nu mai imi scrieti, nu port dialoguri cu extremisti de orice natura.

Fara nici un respect,

Bogdan Voicu”

Acum l-am băgat la spameri. Poate că nu e singurul de genul acesta, dar la el s-a spart buboiul.

Who’s next?

Imaginea publică a editurilor româneşti se construieşte şi online. Oare?

După ce am ieşit din spital, am cumpărat cărţi online de la câteva edituri. Am mai făcut-o şi în alte dăţi. Ştiam, de exemplu, că dacă faci comandă la Polirom sau Nemira durează cam 10 zile până primeşti avizul de la poştă (iar apoi, dacă ai noroc, coada la poştă e de maxim o oră). De la Teora era mult mai bine: în Bucureşti trimiteau ca şi curier un angajat al firmei, care venea chiar în ziua respectivă sau a doua zi, fără să te coste nimic în plus.

Acum, am încercat să comand de la Polirom. Sunt client vechi, am comandat de la ei cam la fiecare 3 luni în ultimii 2-3 ani. Numai că şi-au schimbat site-ul şi nu îmi mai recunosc parola. Am cerut recuperarea parolei, iar pe site îmi spune că mi-au retrimis detaliile pe e-mail. Pe e-mail nu primesc nimic (am verificat şi dacă apare la Junk Mail, dar nu e nimic nici acolo).

Am comandat şi de la Nemira. A venit la Poştă în 5 zile. Încă nu am recuparat pachetul de acolo, căci mă vor pe mine în persoană şi nu sunt încă tocmai deplasabil (am trimis pe cineva cu cartea mea de identitate şi banii pentru cărţi, însă poşta nu a vrut să îi dea pachetul).

Am comandat online şi la Litera. Am făcut comanda joi (6 decembrie), plătind şi pentru curier rapid. Luni mi-au trimis un e-mail că au procesat comanda şi îmi trimit coletul. Încă nu a venit (acum e marţi, ora 13:00).

Am comandat online şi la All. Asta s-a întâmplat vineri, 30 noiembrie. Am primit imediat un e-mail: Cartile comandate vor sosi, in termen de maximum 10 zile lucratoare, IN LIMITA STOCULUI DISPONIBIL, la oficiul postal. Cum nu au trecut încă cele 10 zile lucrătoare, o să aştept răbdător să aflu care dintre cele 3 cărţi pe care le-am comandat se aflau în „stocul disponibil”.

În toate cazurile de mai sus, exceptând Litera, nu se acceptă plăţi online (se adaugă Polirom, unde însă nu reuşesc să îmi accesez contul, ca să testez mai noul sistem de plăţi online). De plătit, plăteşti la poştă sau la curier: faci doar comanda online, apoi îţi vin cărţile la poştă sau, prin curier, la uşă (un avantaj important pe care îl oferă însă doar Teora şi Litera, ultima însă cu menţiunea că încă nu ştiu când se întâmplă efectiv acest lucru, chiar am plătit separat pentru serviciul respectiv; se adaugă Polirom, cu menţiunea că, neavând acces la cont, nu am testat încă serviciul).

Cu alte cuvinte, serviciile oferite de editurile amintite pentru cumpărarea de cărţi online sunt departe de ceea ce ar putea fi. Doar Teora stă ceva mai bine, însă nici ei nu acceptă plata online, ci vor numerar.

Dintre librăriile online specializate, am încercat până acum doar Diverta, prin primăvara lui 2007: am făcut comandă online, apoi, după câteva telefoane şi o săptămână de aşteptare, mi-au trimis una dintre cele două cărţi pentru copii comandate (cealaltă nu mai era disponibilă!), la magazinul Diverta de lângă noi …

LATER EDIT: A venit coletul de la Litera, al trimis prin curier rapid. A veni luni, 17 decembrie. Adica la 11 zile de cand am platit...

Un sân, doi sâni, trei sâni/ Unii 'profesionişti' e bine să se controleze

Un articol dintr-un jurnal medical citat de Romantica TV zice aşa: Doar 10 minute de privit la sânii unei femei dotate ca actriţa din Baywatch, Pamela Lee, sunt echivalente cu 30 de minute de aerobic", a declarat doctorul. Pe doctor îl cheamă Karen Weatherby şi a investigat (în condiţii am dubioase, aşa cum argumentez mai jos) 200 de inşi, timp de 5 ani. Jumătate au avut voie să se uite la ţâţele ce le-au ieşit în cale, altă jumătate nu a avut voie. La sfârşit s-a tras concluzia că aia care nu au avut voie prezintă un risc mai ridicat pentru afecţiuni cardiace. La sfârşitul prezentării ştirii, jurnalistul (sau jurnalista?) de la Romantica, concluzionează: […] a completat doctorul, care recunoaşte că până la vârsta de 40 de ani nu a pierdut nicio ocazie ca să se uite la sânii femeilor.

Bun, hai să îi dau cu critica:

1. Cum naiba faci ca să fii sigur că ăia 100 de inşi care nu au voie să se uite la sâni, chiar nu o fac??

2. Evident eşantionul este atât de mic, încât erorile de predicţie devin extrem de mari, aşa că trebuie să ai diferenţe enorme între cele două grupuri în ce priveşte incidenţa afecţiunilor cardiace, astfel încât să poţi afirma că al doilea grup prezintă un risc mai ridicat. (în fine, asta e deja o chestie prea tehnică, era de aşteptat ca jurnaliştii de la Romantica să nu îşi pună astfel de întrebări).

3. Să zicem că jumătate din cei 200 chiar nu s-au uitat la sâni. Oare nu cumva tocmai faptul că au trăit 5 ani sub imperativul de a nu se uita la sâni, i-a stresat aşa de tare că le-a crescut riscul de boală cardio-vasculară?

[Până aici însă te poţi gândi că sunt chestii prea tehnice, pe care e greu să le dibuieşti. Staţi să vedeţi ce urmează:]

4. Concluzia celor de la Romantica este şocantă: Doctorul recunoaşte (a negat vreodată??) că până la vârsta de 40 de ani (dar după aia?) nu a pierdut nicio ocazie ca să se uite la sânii femeilor (Ghici cum îl cheamă pe doctor! Ghici de ce am subliniat "femeilor"! Câţi bărbaţi numiţi Karen cunoaşteţi?)

4. Un scurt search pe net după numele doctorului relevă următoarele:

a. Se zice că ar fi gerontolog (ce e drept, informaţia nu vine de la Romantica, ci din sursele citate mai jos). Nu mă pricep, însă nu era mai bine să fie cardiolog??

b. Cei de la ABC-CBN News Online preiau ştirea ca pe o glumă. Editorialistul care o aminteşte (în iulie 2005) se îndoieşte că ar fi vorba de un medic real.

c. Ca şi Romantica TV, Transilvania Expres citează şi sursa iniţială (Weekly World News), adăugând în plus că al nostru doctor Karen W. ar lucra în trei spitale din Germania. Nu îşi pun nici o întrebare cu privire la veridicitatea ştirii.

d. About.com chestionează existenţa studiului şi observă că nu există nici un articol de genul respectiv în jurnalul citat drept sursă (New England Journal of Medicine). De asemenea, nu există nici un medic cu numele respectiv care să publice prin reviste ştiinţifice. Mai mult, observă cei de la About.com, informaţia a circulat pe e-mail, în SUA, în primăvara lui 2000. Sursa iniţială a ştirii (Weekly World News) este etichetată a fi drept un soi de tabloid online, expert în a difuza ştiri false.

e. Ştefan Aniţei, aşa zis science editor, la Softpedia, preia şi el ştirea entuziast (sau cel puţin aşa o sugerează prima sa frază), pe 30 noiembrie 2007. Un comentator anonim îi atrage atenţia că a fost publicată iniţial în acelaşi Weekly World News, pe 13 mai 1997. Adică în urmă cu 10 ani şi jumătate.

Gata, m-am oprit, însă mai am două întrebări şi o observaţie:

1. Cine naiba îi împiedică pe jurnaliştii români să se documenteze?

2. Oare nu vroiau şi ei să înveţe verbul pe care l-am învăţat eu în urma căutării lămuritoare pe Internet după subiectul de mai sus (to ogle= 1. to eye amorously or provocatively; 2. to look at esp. with greedy or interested attention)? Sau poate erau prea ocupaţi să îl pună în practică pentru a mai avea şi alte preocupări? :)

3. Fraza cu declaraţia doctorului Karen privind practica ei de a privi sânii am găsit-o doar la cei de la Romantica. Ce e drept, m-am oprit din căutat după primele rezultate date de Google…

LATER EDIT: Ceea ce uitasem să menţionez este modul în care ajunsesem la ştirea de pe Romantica: era citată de Realitatea.net.

PDL = PD + (PLD - x) + y

Se înfiinţează PDL, prin uniunea dintre PD şi PLD. De fapt, ne lămureşte Stolojan, nu e vorba de o fuziune ci de crearea unui nou partid. (Am văzut mai devreme un episod din Eureka şi, amuzat, nu m-am putut stăpâni să râd, ceea ce mi-a creat imediat dureri la proaspăt tăiaţii şi apoi cusuţii muşchi abdominali. Aşa că mă abţin să râd la gluma lui Stolojan :).

Am citit un articol de pe realitatea.net, chiar când mă pregăteam să îmi dau cu părerea că, din punct de vedere al atragerii electoratului, probabil că fuziunea, comasarea sau acest act de creaţie, cum vreţi să îi spuneţi, va avea două efecte opuse:

1. Va atrage ceva nehotărâţi către noul partid, atraşi de eticheta de partid mare (cum bine observă Mircea Kivu), dar şi de definirea explicită ca partid prezidenţial (Cătălin Stoica observă că ar putea fi o ocazie pentru PD să îşi contureze mai bine identitatea; cred şi eu acelaşi lucru, însă nu prin adăugarea imaginii lui Stolojan, ci prin întărirea imaginii lui Băsescu);

2. Va îndepărta o parte din electorii care au votat PLD tocmai fiindcă nu le convenea PD, precum şi pe cei care ţineau la eticheta de "liberal", trimiţându-i spre PNL (Mircea Kivu observă acelaşi lucru în comentariul către care am făcut deja trimitere), către partide firave precum PNŢ-CD, sau către masa de nehotărâţi.

Cu alte cuvinte, din punct de vedere al procentelor potenţiale, ecuaţia ar fi de genul:

PDL = PD + (PLD - x) + y + e.

e reprezintă efectul aleator dat de reacţiile emoţionale, populiste ale preşedintelui care nu ştie până unde e bine şi până unde e legal să întindă coarda.

Mai rămâne de văzut care o fi mai mare: x sau y, şi cât de mare este diferenţa |x-y|.

După părerea mea, PD+PLD au de pierdut aici o bucăţică din nucleul de votanţi relativ fideli şi mai câştigă o bucată din felia (groasă) de nehotărâţi care tind să voteze cu cel care pare mai tare în momentul respectiv. Din fericire pentru noi, dar parcă în dezacord cu Cotroceniul, pe termen mediu, o astfel de fuziune, realizată în acest moment, nu conduce către un sistem cu două partide mari, dezideologizate, dependente de grupuri de interese economice, ci menţine triumviratul actual (nu că în clipa de faţă am avea cine ştie ce mari gânditori prin partidele politice, dar măcar nu arătăm precum Rusia :).

Darwin, Darwin, pui de curcă, americani-i încurcă ...

Courtesy Mirel/Turambar, am dat peste nişte date comparative privind încrederea în ştiinţă. De astă dată e vorba despre măsura în care diferite naţiuni consideră paradigma evoluţionistă drept o explicaţie corectă.

Sunt luate în calcul doar ţări europene, plus SUA şi Japonia.

Dintre toate ţările, doar americanii şi turcii prezintă majorităţi care se îndoiesc că ne-am trage din maimuţă. (poziţia lor este în deplină concordanţă cu alte date care le indică tradiţionalismul, aşa cum am explicat şi aici).

România se numără prin ţările europene care au un nivel mai mic de acceptare a evoluţionismului (însă majoritatea populaţiei acceptă teoria respectivă), nediferind semnificativ* de toate ţările din grafic cuprinse între Slovacia şi Letonia, inclusiv.

* Faptul că nu diferă semnificativ, în sens statistic, înseamnă următorul lucru: [În loc să pui întrebarea unui eşantion, ar fi putut fi investigată toată populaţia ţărilor respective (eşantioanele nu fac altceva decât să simuleze, în mic, modul în care răspund grupuri largi de oameni).] Există o probabilitate extrem de ridicată ca în cazul investigăii întregii populaţii, rezultatele pentru ţările în cauză (Slovacia, Polonia, Austria, Croaţia, România, Grecia, Bulgaria, Lituania, Letonia) să fi fost identice.

** Datele pentru Luxembourg, Islanda şi - mai ales - Malta, trebuie citite cu mare precauţie, dată fiind dimensiunea redusă a eşantioanelor din ţările respective.