Disfuncţia realităţii, Peter Hamilton

Peter F. Hamilton, Disfuncţia realităţii, Nemira, 2009. [ediţia originală: 1996]

Primul lucru care sare în ochi la cartea lui Hamilton este lungimea: în ediţia Nemira e vorba de trei volume, însumând în jurul a 1700 de pagini.

Nu întâmplător, primele 200 de pagini constituie în fapt cele şase intrigi principale. Acestea sunt povestite separat una de cealaltă, iar până pe la pagina 500 întrepătrunderea lor e practic inexistentă.

Merită însă din plin să ai răbdare şi să rezişti amăgirilor repetate ale autorului. Fiecare dintre cele şase poveşti te momeşte cu ceva nou, propune acţiune interesantă, a cărei continuare abia aştepţi să o afli. Mai mult, cele şase intrări diferite în roman contribuie la creionarea unei lumi viitoare în care Hamilton experimentează soluţii alternative la întrebările contemporaneităţii.

Cartea este etichetata adesea drept o saga a ingineriei genetice. Eu aş zice că este mai degrabă o saga despre cum ar putea evolua lumea pe numeroase planuri, între care genetica constituie doar o bucăţică, mai degrabă un pretext decât substanţa.

Religiozitatea, secularizarea şi renaşterea religioasă, colonizarea spaţiului, libertățile sexuale (ceva cam prea mult descrise, totuşi), modificările genetice, medicina viitorului, evoluţia familiei, schimbările din comunicaţii şi transporturi, problema suprapopulării, contactul cu extratereştrii, relaţia state-corporaţii, relaţiile de gen, corupţia și administraţia, democraţia, viaţa de după moarte sunt temele care se repetă cel mai frecvent (sper să nu fi scăpat vreuna din cele mai prezente!).

Hamilton are dispoziţie sute de pagini în care să brodeze pe marginea schimbărilor din toate aceste domenii, detaliindu-le mai mult sau mai puţin, imaginându-şi îmbinările dintre ele în multiple posibile scenarii de organizare socială. M-a surprins doar faptul că nu este preocupat și de sistemul de educaţie, de importanţa acordată muncii și de asigurările de şomaj. În rest acoperă aproape orice…

Cartea este una greu de scris, dar care nu e la fel de greu de citit, mai ales după ce deprinzi limbajul. Primele 200 de pagini au fost cu siguranţa cele mai grele și pentru traducător. Rolul lor este mai degrabă să te înveţe limba cărţii. Să nu uităm că acţiunea este plasată peste 600 de ani. Gândiţi-vă că l-aţi citi astăzi pe Shakespeare sau pe Dimitrie Cantemir în original. Sau că îi povestiţi lui Leonardo da Vinci despre Internet şi televiziune!

Aici este al doilea mare merit al lui Hamilton, după acela de a prefigura scenarii tehnologice și sociale viitoare. Autorul englez reuşeşte să construiască elemente de limbaj suficient de diferite faţă de ce vorbim astăzi pentru a te purta în atmosfera altei epoci, dar grefate în limba contemporană (altfel nu am fi în stare să citim cartea :).

În aceste condiţii, traducerea a fost cu siguranţă o încercare serioasă. Traducătorul (Mihai Dan Pavelescu) se achită pe ansamblu onorabil de sarcina respectivă, chiar dacă se simte că are dificultăţi în prima sută de pagini, incluzând un „cel mai interior” scăpat pe la pagina 81 (în principiu nu văd însă de ce nu am permite un superlativ și lui „interior”…).

Pe ansamblu, mi s-a părut o saga SF excelentă, de citit pe nerăsuflate (1700 de pagini!) și apoi de reluat, eventual după lectura celorlalte două volume din trilogia pe care o iniţiază (Da, aţi înţeles bine, aceste 1700 de pagini, împărţite de Nemira în trei volume, constituie doar prima parte din cele trei ale trilogiei :)

Evaluarea mea: 8 din 10.
Alte păreri: Eoghann Irving (Solar Flare), dreamingjewel (Cititor SF).
Spoilers: Wertzone, Luke Maciak (Terminally Incoerent).