Studiile clinice: doar vârful aisbergului?

Povestea studiilor clinice ar trebui privită cu mai multă prudență, cu mai puțină patimă, cu mai multă căutare de informare. Atunci s-ar putea să observăm că este mai gravă decât credem și șa îi descoperim și cauzele.

Cei ce mi-au fost studenți își amintesc poate afirmația că medicina este o știință probabilistă. Ai un nou tratament, îl testezi pe un lot de pacienți, îi compari efectele cu ceea ce există și cu absența tratamentului, și decizi dacă e bun. Dacă tu, ca producător, decizi că e bun, trimiți toate aceste studii la autoritatea în domeniu, care decide și ea dacă e bun. Deciziile acestea se bazează pe statistică, pe analiza impactului noului tratament. Grosomodo: dacă mai mult de, să zicem, 90% din pacienți prezintă reacții pozitive, atunci tratamentul este bun. Abia apoi poți produce noul tratament, fie el o pastilă, un ser, un mod de a combina lucrurile. Este enorm de multă statistică implicată în acest proces, aceasta fiind una dintre căile prin care am ajuns să intru în contact cu el: sfătuind destul de mulți studenți în epidemiologie sau medicină despre cum să abordeze datele lor.

A doua cale prin care am aflat despre studiile clinice este campania The Economist cu privire la raportarea acestora. De măcar patru ani, săptămânalul cu distribuție globală publică  știri legate de modul cum se aprobă noile medicamente. Par a apare dovezi din ce în ce mai multe că de fapt firmele producătoare și acum și laboratoarele independente nu raportează toate rezultatele către autoritatea în domeniu, ci doar o parte a acestor rezultate. Astfel, tratamentele propuse (pastile, seruri etc.) par a fi mai bune decât sunt și autoritatea în domeniu le aprobă pe baza unor dovezi falsificate prin omitere.

Toate aceste lucruri se petrec la nivel global, România fiind cel mult marginală în întreaga discuție.

În fine, o a treia cale de discuție este legată de etică. Pentru a face studii clinice ai nevoie de cobai. Adică de pacienți care să accepte să încerce un tratament netestat. Acest lucru este greu, mai ales acolo unde au deja scandaluri cu studii clinice făcute aiurea, având efecte averse. În plus, costă, pentru că sunt varii stimulente ce sunt oferite pacienților. Dar în România se știu mai puține despre acest subiect, ceea ce face ca țara să fie un bun câmp de experimentare. Ai mulți pacienți care nu înțeleg ce e cu ei, semnează orice, deci sunt numai buni de cobai. Să nu fiu înțeles greșit. Eu sunt dintre cei care ar accepta fără prea multe discuții să ia parte la un astfel de test. Și am prieteni medici care fac astfel de studii în mod cât se poate de serios.

Sunt însă ferm convins că, din păcate, exemplul aflat în atenția presei zilele acestea face rău în două feluri: 1) este doar primul dintr-un lung șir de falsuri medicale ¨made in Romania¨. Și sunt convins că mulți medici își suspectează colegii de acțiuni precum cele ale psihiatrilor falsificatori. 2) o presă slab informată, așa cum este cea românească, va transmite mesaje alarmiste exagerate („citește AICI cum NE OMOARĂ ăștia”!). Aceasta va elimina România dintre țările credibile pentru calitatea studiilor clinice, afectând tocmai pe acei medici care făceau treabă bună. În plus, va scade probabilitatea ca pacienții să accepte să fie parte la astfel de experimente, afectând, culmea, tot pe cei care făceau treabă serioasă (falsificatorii nu își băteau capul să solicite acordul pacienților).

Pe scurt: astfel de lucruri se petrec din păcate în multe locuri din lume. Falsificatorii gestionează și au pe conștiință aprobarea unor tratamente ce pot vătăma sute, mii sau milioane de pacienți. Aș etica fapta lor drept tentativă de genocid. Pur academic, așa cum spunea Claudiu, este drumul la care conduce actuala toleranță față de plagiate, manifestată de toate guvernele, inclusiv de cel actual, precum și de cvasimajoritatea universităților (UB este o rară excepție în acest peisaj, dar nici ea fără de pată).

De ce se petrece în România? Fiindcă așa sunt lucrurile aici: vrem bani mulți, iute, și fără muncă. Voi explica însă mai multe peste două-trei săptămâni. Momentan mă mărginesc la a sublinia gravitatea: cel mai probabil sunt mult mai mulți medici români implicați în falsificare de rezultate clinice.