Despre cutii buclucaşe, cărăuşi şi „unde-i lege …”

Pe la începutul anului, mi-am depus dosarul ca să devin CS II (adică cercetător ştiinţific gradul II, echivalent al conferenţiarului din învăţământul superior). ICCV a organizat un concurs, mi-a propus dosarul la Academie, iar Academia l-a analizat şi l-a avansat către Autoritatea pentru Cercetare, care la rându-i se pregăteşte să îl trimită la Ministerul Educaţiei (MECT), unde o Comisie de Ştiinţe Sociale îl va analiza şi, dacă îl va găsi bun, îl va trimite la o Comisie pentru Titluri Universitare, care, după ce îl va analiza, îl va trimite la Ministru ca acesta să semneze un ordin prin care pot deveni CS II. (sper să nu fi încurcat cumva etapele!)

Pentru asta am întocmit, conform legii, un dosar, incluzând alături de un CV exhaustiv şi de descrierea sumară a unora dintre 'realizările' mele (cărţi, granturi, articole etc.) şi copii după toate publicaţiile realizate în ultimii 5 ani. A rezultat o mapă şi o cutie voluminoasă şi grea de hârtie de xerox în care se aflau cărţile publicate şi copiile după articolele apărute prin varii locuri, aşa cum mi-o cerea legea.

Cutia fiind grea, ICCV nu a mai trimis-o la Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS). Zilele trecute, cei de acolo au sunat întrebând de ce e dosarul incomplet, sau mai exact de ce e aşa de subţire. Fără dovada concretă (copie xerox) că am publicat cele minim 4-6 articole şi o carte, dosarul nu ar fi fost eligibil pentru aprobare.

Am luat cutia în braţe, am pus-o în portbagaj, am cărat-o apoi până în biroul unde ajunsese restul dosarului. „A, eu nu vă iau cutia aia, că nu suntem cărăuşi!”, m-a întâmpinat o doamnă amabilă. „Puneţi în ea doar copii după câte articole este minimul şi o carte că atât trebuie.” Un pic năuc, întreb câte articole trebuie. „Nu ştiu, scrie în lege, aia e Comisia cea care trebuie să decidă, aici e doar Oficiul Juridic” (parcă Oficiul Juridic a zis că era acolo, dar nu bag mâna în foc, în ultima vreme aud destul de prost!). Am înghesuit şi eu în mapă o mână de copii după articole, am mai băgat pe N.V. şi o carte în plus şi am plecat. Am luat cu mine şi cutia, care acum zace în portbagaj alături de cutia Mălinei, ambele rod a multe ore pierdute xeroxând materialele cerute.

M-am gândit apoi că în lege zice să pun acolo, în cutie, dovezi care să ateste că am scris cu adevărat tot ce am declarat prin CV că aş fi scris. Pe de altă parte, nici cei de la ICCV, nici cei de la Academie, nici cei de la ANCS, nici de la diversele Comisii nu sunt cărăuşi şi nu sunt vinovaţi că eu am scris mai mult decât minimul cerut pentru a deveni CS II. Aşa că va trebui probabil să îmi ascut bine simţurile şi să întind antenele, ca să aflu când ajunge dosarul la MECT, să duc cutia alături de el …

Rugby

Echipa României e departe de a fi rupt gura târgului la Cupa Mondială de Rugby. Poate puteam bate Italia dacă din când în când mai dădeam drumul la balon şi pe trei sferturi. S-a muncit mult şi cu multă crispare pentru o victorie la limită cu Portugalia. Nu am contat cu Scoţia. În schimb, dezinhibaţi, s-a prestat onorabil cu Noua Zeelandă.

Ceea ce m-a impresionat a fost însă faptul că băieţii aceia mari, aproape butucănoşi, cântau din suflet imnul ţării. Chiar aşa cum e el, ales neinspirat, cu o melodie nu tocmai mobilizatoare, aruncând din start vina pe alţii pentru eşecurile proprii, Deşteaptă-te române este imnul nostru şi se cuvine să îl cântăm în astfel de ocazii. Ceea ce multe alte echipe naţionale nu o fac, băieţii de la rugby au făcut-o din plin.

Şi mai mi-au plăcut suporterii români, probabil în marea majoritate români ce au migrat în Franţa, respectiv Scoţia, care se bucurau şi susţineau echipa ori de câte ori aveau prilejul.

PS. Nu are rost să fac un label nou, aşa că post-ul ăsta intră la ... fotbal! :))

Un panseu de la Mălina

Mălina mi-a zis ceva de genul următor: corupţia este atât de puternică în ţara asta încât a fost nevoie să se aducă un rege german. Iar primul moştenitor al acestuia născut în România (şi care a ajuns rege), a fost deja unul corupt…

Spectatorii

Mă gândeam de ceva timp să scriu despre asta. Mă stârniseră meciurile de Diviza B, pe stadioane pustii, sancţiunile primite de Rapid, Steaua, Dinamo, pentru a juca cu stadionul gol. S-a adăugat acum şi inabilitatea managerială a Stelei de a umple tribunele la meciul cu Arsenal.

Dacă reducem ecuaţia fotbalul la câţiva termeni, aş zice că, începând cu sfârşitul secolului XIX, lucrurile se petrec în felul următor:

· nişte băieţi aleargă după o minge

· spectatorii vin şi se uită, se distrează, îi susţin pe băieţi prin încurajări (devin al 12-lea jucător), şi asigură echilibrul financiar al întregii chestiunii, plătind bilete, cotizaţii de socios, cumpărând fulare, tricouri, brelocuri, steaguri, fanioane etc.

Oricine a jucat pe computer jocuri de management sportiv, poate spune o grămadă de lucruri despre importanţa suporterilor în gestiunea clubului.

Hai să vedem cum e la noi: cluburile nu sunt deloc interesante financiar de prezenţa suporterilor. Vine un „investitor” dornic de consum ostentativ şi oferă – mai degrabă sieşi decât poporului – circ, fără pâine. Dacă suporterii îşi plătesc au ba biletele, acesta este mai puţin important. Banii de la spectatori şi din comercializarea materialelor legate de echipă nu prea contează în bugetul clubului.

De aici şi luptele continue dintre cluburi şi spectatori, pe care le identificăm imediat la noi: Petrolul (acum Moreni, cândva Ploieşti :( ), Steaua, Dinamo, Universitatea Craiova, Poli Timişoara (sau AEK, sau cum s-o mai fi chemat echipa care azi joacă la Timişoara) le experimentează permanent. Progresul (fost Naţional, fost Progresul Vulcan, fost Progresul), Sportul Studenţesc, dar şi o grămadă de echipe de Liga I (din fericire din ce în ce mai puţine) şi mai ales din Liga II joacă acasă fără a avea decât o mână de suporteri. Legătura dintre suporteri şi echipă a fost în toate aceste cazuri ruptă uşor-uşor de un management necugetat al clubului, nu neapărat al actualilor proprietari, ci mai degrabă întins pe perioade de decenii. În unele cazuri, legătura, deşi slăbită, se menţine prin performanţe izolate şi ar putea redeveni puternică în caz de continuitate în reuşite sportive.

Aşa că, degeaba se vaită manageri şi patroni de club că spectatorii sunt nişte bădărani. Relaţia curentă reflectă modul în care fotbalul românesc a evoluat şi capacitatea cluburilor de a îşi atinge scopul primordial: acela de a asigura un leisure plăcut şi de a acţiona ca o marcă identitară.

De aceea îmi plac echipe mai mici, precum Oţelul: fără a fi un suporter al gălăţenilor, trebuie să notez că au avut mereu suporteri în tribune, chiar dacă echipa a jucat adesea prost.

Democraţie?

Un argument invocat în defavoarea guvernului minoritar al României: „nu este posibil ca o minoritate să dicteze majorităţii, aşa că guvernul nu reuşeşte să îşi treacă prin Parlament ordonanţele. Prin urmare nu putem vorbi de democraţie, mai ales că grupul de la puere nu reprezintă o majoritate”.

Hai să vedem la ce servesc Parlamentele, de ce au fost ele înfiinţate: în esenţa, acolo diferitele grupuri din societate îşi desemnează reprezentanţii, iar aceştia dezvoltă soluţii de compromis asupra modului de administrare a societăţii (i.e. asupra modului de guvernare).

Hai să vedem ce se petrece când ai o coaliţie de 60% la guvernare: ea îşi trece prin Parlament legile netulburată, impunând minorităţii părerea majorităţii.

Dar dacă este vorba de un guvern de compromis, susţinut în absenţa existenţei unei majorităţi? Păi atunci, de fapt, nu mai ai minorităţi din punct de vedere al raportului faţă de putere. Tot atunci, Parlamentul este în mod evident mai puternic decât unealta sa, Guvernul (să nu uităm şi etimologia termenului de Ministru – servitor).

Care variantă o fi mai democratică? Părerea mea e simplă: cea care rezultă din structura voturilor de la ultimele alegeri şi din negocierile duse în Parlament pe această temă.

Becali prodest

Ştire: Guvernul a anunţat că iniţiază o subscripţie publică pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, cotizând o sumă importantă de la bugetul statului.

Nu o să comentez despre legitimitatea actului (de ce nu s-ar cotiza şi pentru o Catedrală catelică, Adventistă, Bivolariană, Atee etc., că doar şi aceşti români sunt contribuabili?), însă o să mă întreb cine o să fie principalul beneficiar.

Din punct de vedere politic, principalul beneficiar o să fie cel care îşi va permite să cumpere – din nou! – voturi cu bani.

Altfel, ar putea creşte atractivitatea turistică a prăfuitei urbe bucureştene: am putea atrage turişti care să viziteze probabil cea mai mare construcţie religioasă a Mileniului III.

Încetaţi cu discrimarea câinilor şi cu favorizarea copiilor!

Citesc într-un post, pe un forum:

"[...] in Brasov eu nu am voie in niciun parc cu cainele pe cand cei cu copii au voie, asta in conditiile in care si eu platesc bani statului roman, si probabil ca mai multi ca majoritatea [...]"


Mă cutremur şi nu îndrăznesc să mai comentez nimic.

Ba da, mă întreb din nou de ce dracu' nu m-am hotărât să emigrez??????????