3 chestii de evitat dacă eşti român

1. Nu te căsători

Se poate întâmpla să ai nevoie de un set de acte, incluzând copii legalizate după toate cele ce îţi trec sau nu prin minte, precum certificatul de divorţ. Vei afla de la notar că, potrivit legii, nu ai dreptul la aşa ceva. Poţi obţine copii doar de la tribunalul care a pronunţat divorţul. În funcţie de disponibilitatea acestuia, eliberarea hârtiei cu pricina va dura de la o lună în sus. Prin urmare, mai bine să nu divorţezi, ca să fii sigur, mai bine nu te căsători deloc şi ai scăpat de o grijă!

2. Nu face copii

Să zicem că fiica ta a mers doi la şcoală şi vrei un certificat cu situaţia şcolară. Acesta e eliberat de şcoala în cauză. Ca să fie însă valabil, trebuie să mergi cu el la Inspectoratul Şcolar, ca să îl legalizeze. Aici e nevoie de prezenţă unui părinte. Altfel, trebuie ca solicitantul să furnizeze o procură, evident dată în faţa notarului. Ca să scapi de bătaia de cap, mai bine nu mai faci copii!

3. Nu merge la şcoală

Dacă vrei o copie legalizată după diploma de doctor pe care ai obţinut-o la o universitate americană, află că nu e posibil să o obţii: notarii din România nu pot legaliza acte în alte limbi. Poţi prin urmare să mergi matale mai bine la şcoală în România. Dar aici universităţile sunt slabe, liceul la fel, după cum ne spune Bac-ul, despre şcoala primară ne spun testele PISA şi TIMSS prea multe ca să mai discutăm despre calitate, şi, ţinând cont şi de punctul 2 de mai sus, implicaţia e simplă: dacă nu mergi la şcoală elimini rapid orice risc. Viaţa va fi mai simplă, că oricum nu vei înţelege nimic din ea şi nu o să îţi pui întrebări.

Concluzia: ca să ai siguranţa că ai eliminat complet astfel de riscuri, mai bine să nu fii român!

Note:

• Punctul 2 este dedicat lui Cristi, care nu ştie la ce serveşte Inspectoratul Şcolar Judeţean.
• Păţania de la punctul 3 cred că este împotriva reglementărilor europene, sau, în orice caz, a spiritului acestora.
• Mulţumesc Monicăi şi lui Claudiu pentru că mi-au povestit păţaniile lor. Eventualele distorsiuni îmi aparţin în întregime şi sunt neintenţionate.
• Evident, implicaţiile logice expuse mai sus sunt de domeniul absurdului şi constituie exagerări. Le-am folosit pentru a ilustra stupiditatea situaţiei în sine. Problema este că sunt mult prea multe astfel de situaţii, ceea ce face ca concluzia finală să nu mai fie o exagerare :(
• Apropo, ştiaţi că o copie legalizată e valabilă doar 3 ani? De exemplu, copia după certificatul de naştere nu mai e valabilă după trei ani. Probabil că există asumpţia că săpăturile arheologice vor dovedi că te-ai născut de fapt în altă zi sau nu te-ai născut încă. Expiraţi, români, expiraţi!

Rezultatele la BAC: oare aşa să fie??

Ca şi anul trecut, intrigat de cifrele raportate de presă in ce priveşte Bac-ul, am repetat analiza promovabilităţii privită din perspectiva mai largă a ce se întâmplă cu generaţia de referinţă.

Cu alte cuvinte m-am uitat nu doar la câţi au promovat din total înscrişi, ci şi la raportul dintre numărul de reuşiţi şi câţi sunt la vârsta de Bac. Acum e complicat, dat fiind că unii încep şcoala la 6 ani, alţii la 7, alţii chiar la 8. Cei care încep şcoala la 7 ani sunt mai mulţi, aşa încât am decis să fac raportări la dimensiunea acestei generaţii (vezi tabelul).

Importantă este însă şi relaţia cu numărul celor înscrişi. O parte din aceştia pot proveni dintre cei ce au picat în anii anteriori, prin urmare datele ar trebui analizate în dinamică.

Nu am timp să intru în multe amănunte, aşa că pun direct rezultatele analizei. Mai întâi, în tabel, prezint cifrele, valide pentru sesiunea din vară a Bac-ului începând cu 2004 şi până în 2011. (click pe tabel pentru a vedea mai bine imaginea!)

*numărul celor ce erau în viață la recensământul din 2002
**sursa: calcule proprii pornind de la http://bacalaureat.edu.ro. Am luat în calcul doar sesiunea de vară a bacalaureatului.

Tabelul confirmă deteriorarea sesizată de presă. E posibil însă ca aceasta să aibă o altfel de explicaţie. Hai să vedem câteva grafice.

Observaţi o relaţie? Hai să o vizualizăm mai bine în al doilea grafic:

La rate mari de înscriere la Bac, se pare că rata de promovabilitate scade (e firesc: se înscriu mulți, indiferent de nivel, deci crește probabilitatea de nereușită).


Şi acum şi mai clar:

După cum se vede, R² este enorm, relaţia este extrem de puternică. Contează prin urmare enorm câţi s-au înscris, mai ales că o bună parte dintre înscrişi ar putea proveni dintre cei ce au picat în sesiunile de bacalaureat din anii precedenţi.

Când raportul dintre generația anterioară și cea curentă este mai mare pare a apărea un efect negativ suplimentar (confirmat de analiza multivariată, pe care nu o prezint aici, dar care oricum trebuie luată cu precauție dat fiind numărul mic de poncte pe care bazez estimarea).

Concluzia este simplă: aparenta scădere a performanţei la bac este posibil să fie consecinţa unei combinaţii dintre numărul de înscrişi şi numărul de picaţi din anii anteriori. Pentru aceasta ar fi însă util să vedem care este promovabilitatea celor proveniţi din generaţia de absolvenţi curenţi și cum variază ea de la un an la altul. Astfel de date sunt disponibile în bazele de date ale ministerului, însă cel puţin momentan eu nu am acces la acestea.

Prin urmare cred că, înainte de a ne repezi cu capul înainte aşa cum că o fac zilele acestea media, politicienii şi responsabilii guvernamentali, nu ar fi rău să analizăm mai bine situaţia şi apoi să tragem concluzii. Senzaţia mea este că de fapt rezultatele din 2011 ar putea fi cam la fel de proaste ca în toţi cei 7 ani precedenţi, dar e posibil să existe un ușor trend descrescător. Fără date însă, nu am cum verifica această ipoteză mai mult decât am făcut/o mai sus.

Sociologia & bacalaureatul 2011

Am fost tentat să comentez despre subiectele de la Bac de la română, sau mai exact despre ceea ce presa a considerat a fi perle. In unele cazuri tratarea drept perle a unora dintre răspunsuri mi se păruse a fi doar un normativism dus la extreme sau dovada certă a respingerii creativităţii. Am zis însă nu o fac, nepricepându-mă la limba română.

Mi se pare însă util să comentez un pic despre subiectele de la sociologie…

La subiectul I trebuia spus dacă unele afirmaţii sunt adevărate sau false. Prima afirmaţie este tratată de către barem drept adevărată:

„1. Esantionarea este tehnica prin care devine posibilă elaborarea de concluzii despre o populaţie, investigând doar o parte a acesteia.”

Eu aş zice că poate fi la fel de bine falsă: prin eşantionare selectezi o parte a populaţiei. Dacă eşantionul este probabilistic, atunci prin inferenţă statistică poţi elabora concluzii despre populaţia din care a fost extras. Altfel, poţi spune că poate o fi la fel şi în populaţie, dar nu ai cum garanta acest lucru. Prin urmare, în opinia mea, afirmaţia putea fi şi falsă, şi adevărată.

„2. Familia poate contribui la perpetuarea sau chiar la depăsirea unor standarde, atunci când aceasta îsi îndeplineste funcţia de socializare.”

Afirmaţia aceasta m-a surprins. Să fie oare şi familii care nu îndeplinesc funcţia de socializare? Oare „standarde” are sens de „norme sociale”? Hm, trebuie să mă gândesc la întrebarea cu pricina!

„5. Scopul unui partid politic este obţinerea sau influenţarea puterii guvernamentale.”

Afirmaţia este clară şi, aşa cum indică şi baremul, este adevărată. Vroiam să remarc aici că „guvernamental” nu referă aici doar guvernarea centrală, ci o poate referi şi pe cea locală sau federativă, transnaţională etc. (europeană, de exemplu).


„6. Principiul separării puterilor în stat este specific totalitarismului.” Pentru enunţul 6, transcrieţi cuvântul/sintagma care determină caracterul eronat al enunţului, realizând totodată si înlocuirea cuvântului/sintagmei, astfel încât enunţul să devină adevărat.

Baremul spune că se punctează orice variantă corectă, oferind ca exemplu înlocuirea „totalitarismului” cu „democraţiei”. Atrag însă atenţia că era corect să înlocuieşti şi „separării” cu „neseparării”.


Un alt subpunct al subiectului I, precizează:

„B. Precizaţi două consecinţe ale procesului de integrare, ca proces social.”

Subiectul care urma face referire la „integrarea socială a copilului”. Mie îmi trecuse prin minte „integrarea migranţilor” (concept destul de dezbătut în literatură şi adesea contestat ideologic), incluziunea socială şi integrarea europeană. Sunt curios cum s-o fi notat. Baremul nu face referiri la aşa ceva. Mă întreb însă de ce s-o fi optat pentru o definire atât de vagă a întrebării?



În subiectul III apare cerinţa:

„2. Enumeraţi două caracteristici ale grupului de similaritate sau de egali.”

Pentru „grupul de egali” am identificat rapid o adaptare autohtonă (destul de neinspirată, în opinia mea!) a conceptului de „peer-group”. Mă întreb de ce nu ne străduim să ne îmbogăţim limba, preluând termenii aca atare, acolo unde româna nu ne ajută, dat fiind vocabularul mai restrâns?

Am avut destule dificultăţi să înţeleg ce înseamnă grup de similaritate. Am făcut prin urmare apel la o parte din „grupul meu de egali”. Am întrebat ce înseamnă conceptul pe patru dintre colegii mei de generaţie, provenind din centre universitare diferite, aleşi astfel încât să fi fost şcoliţi şi în România şi prin Vest, să fie activi cu publicaţii, şi să fie relativ influenţi în comunitatea sociologilor. Mai toţi şi-au dat cu presupusul, ca şi mine, despre sensul termenului. Cel mai probabil el face parte dintr-o zonă a sociologiei care ne este străină şi nu este parte a vocabularului obişnuit al ştiinţei pe care ne străduim să o practicăm.



Concluzia mea, după această rapidă investigare a subiectelor de sociologie de la Bac, este simplă: subiectele sunt interesante şi relevante pentru ştiinţele sociale, la modul general. Sociologii din România ar trebui însă să fie mai atenţi cu modul în care sunt formulate acestea. Calitatea lor, precizia, claritatea contribuie la structurarea reprezentărilor asupra sociologiei și a sociologilor. Prin urmare, unele mici stângăcii, precum cele observate mai sus pot afecta pe termen scurt mediu şi foarte lung imaginea întregii comunităţi…

Notă: am salvat pe hard subiectele şi baremul. Dacă nu funcţionează linkurile, nu ezitaţi să mi le cereţi.

Cireşe turceşti. Despre inabilitatea politică a României?

Kiwi din Noua Zeelandă, ca şi nectarinele. Roşii olandeze, salată din Spania, roşii cherries din Olanda, zucchini italienesc, ardei gras tricolor şi căpşuni locale, din Köln (mare producător agricol ;)! Peste toate însă, roşii Napoleon din Turcia. La reducere, adică 4,99 Euro pe kilogram.

Asta am cumpărat de la magazin zilele acestea. Am tot căutat să văd şi produsele marii agriculturi româneşti, cea care beneficiază, ca nicăieri în lume, de expertiza a patru universităţi agronomice, de o sociologie rurală bogată ca număr de reprezentanţi, dar aproape nulă ca prezenţă în lume, e un lobby puternic şi de subvenţii destule de-a lungul celor aproape 21 de ani de capitalism.

Din păcate nu le-am găsit. Pot înţelege plângerile sau mai degrabă văicărelile despre cum ne persecută pe noi vesticii şi cum roşii le noastre, fiind mai bune decât orice, le stârneşte invidia atât de tare încât nu ni le cumpără ca să nu falimenteze olandezii lor. Îmi amintesc şi de văicărelile similare, de pe vremea când marele portar Lobonţ, era ţinut pe banca de rezerve de anonimul Stekelenburg, numai ca echipa naţională a Olandei să aibă un avantaj în bătălia cu mult mai puternica echipă a României. Ce contează că ulterior anonimul portar olandez a ajuns vicecampion mondial, iar Lobonţ şi-a continuat cariera de rezervă în Italia şi vedetă în România!

Pot prin urmare accepta, de amorul artei, că lumea vestică este populată de capitalişti iraţionali, al căror unic scop în viaţă este să cumpere mai scump doar pentru a persecuta măreaţa Românie.

Dar cireşele? Turceşti? Păi din ăia 4,99 euro, majoritatea o reprezintă taxe, transport si adaos comercial. Cireşele constituie o marfă pentru care sunt puţini competitori. Ele nu prea cresc de felul lor mai la nord de România şi nici cu mult mai la sud. Turcii au forţă de muncă mai ieftină decât noi, dar nu sun în UE. Acest lucru înseamnă că, de fapt, costurile sunt cam acelaşi.

Să fi fost cireşele luate vreodată în considerare de către Ministerul Agriculturii, atunci când a stabilit nişele pe care putem să le cucerim rapid? Să fi eşuat lobby-ul în acest sens pe lângă comisarul european pentru agricultură (ghici ce naţionalitate are acesta: a) turcă; b) e un vestic; c) o fi român???)? Să nu fie producţia de cireşe una rentabilă ţinând cont de clima din România? Să fie deja pregătit un pachet de facilităţi fiscale şi credite ieftine pentru producătorii de cireşe?

Mănânc cireşe Napoleon, turceşti, luate de la Rewe şi mă gândesc la toate acestea. Răspunsul către care înclin este cel din titlu. Sper însă să nu fie chiar aşa. Cine ştie, poate chiar avem câteva produse agricole performante, rentabile, pentru care avem pachete fiscale atrăgătoare şi care se exportă intens, aducând profit. Poate se nimereşte pe aici, pe blog, şi cineva de pe la guvern şi ne spune dacă o fi aşa...

277 de lei...

Atât m-a costat legalizarea actelor necesare ca să mă pot înscrie la concursul pentru un post în institutul unde lucrez. Notarul a stat, a făcut copii xerox, a pus ştampile pe ele, a semnat şi a încasat banii cu pricina.

Concursul e simplu: dosarul merge la o comisie din institut, de acolo la una de la Academie, de acolo la una de la Minsterul Educaţiei.

Toate actele solicitate, exceptând certificatul de naştere, sunt emise sau autentificate deja de Ministerul Educaţiei sau de Institut. E vorba de diplome de absolvire, foi matricole şi de cartea de muncă.

(la actele de pe site se mai adaugă o copie legalizată după cartea de muncă, prevăzută se pare de legea la care face referire anunţul de concurs)


Aşa că, de fapt, am legalizat copii după acte pe care le-am mai legalizat de câteva ori, fiindu-mi solicitate aproape ori de câte ori m-am înscris sau am mai absolvit un ciclu universitar, precum şi ori de câte ori am promovat în grad (de la asistent la cercetător, de la cercetător la cercetător principal III, de la cercetător principal III la cercetător principal II).

În mod evident, solicitarea repetată a acestor hârtii, în copii legalizate indică trei chestii mari şi late:

1. În România funcţionează prezumţia de vinovăţie. Fiind suspect că voi falsifica ceva în participarea la concurs, sau că una sau mai multe dintre comisii mă va favoriza, trebuie să plătesc ca să îmi dovedesc bunele intenţii. (Atrag din nou atenţia că prevederea legală care mă forţează să fac acest lşucru nu este impusă de un "sistem" abstract sau de nişte "ăia" veniţi de pe Marte, ci este consecinţa deciziilor unor funcţionari publici similari celor care ne sunt tituror prieteni şi rude. Deci, sunt decizii luate de oameni ca noi. Adică chiar de noi.)

2. În România nu funcţionează princiipiile logicii: ca să fi ocupat postul de CP2, trebuia să fi avut diplomă de doctor; aceasta impunea existenţa unei diplome universitare de licenţă; aceasta impunea existenţa diplomei de bac. Prin urmare era suficient să prezint un act prin care să arăt că sunt angajat la institutul unde dădeam concurs, pentru ca un individ cu ceva urme de logică să fie sigur că le am şi pe celelalte. Iar deţinerea celorlalte se putea verifica uşor în arhivele bine organizae ale Academiei şi Ministerului, instituţii care cică educă naţiunea.

3. Şi poporul notarilor are dreptul să trăiască: uşor, bine, nestingherit (că este o branşă în care concurenţa este practic interzisă prin lege).

Halal şi aferim!

Mai bine am face regiuni care să ne fie de folos, dacă tot e să le facem!

Stârnit de o postare a lui Călin pe Facebook, am zis să scriu totuşi (extrem de laconic) despre proiectul de organizare administrativă a României, cel cu regiunile. Titlul preia de altfel mesajul lui Călin, aşa cum l-am priceput eu. În rest însă ced că aduc în discuţie o perspectivă uşor diferită.

Am încercat să înţeleg care e scopul pragmatic al operaţiunii, dincolo de nevoia de a face tam-tam în preajma alegerilor.

După mine ar trebui să fie vorba de o eficientizare a formării bunului public, descentralizarea (i.e. reducerea deciziilor luate la nivel central), creşterea implicării cetăţenilor în problemele de organizare a societăţii (mutarea centrului decizional mai aproape de cetăţeni creşte şi controlul social asupra reprezentanţilor aleşi).

Toate acestea necesită însă luarea in considerare a unor elemente de identitate comuna a zonelor incluse în noile formaţiuni administrative. Aici susţin din plin ideea lui Călin, legată de identitatea comună a acestor arii, de a le trasa altfel decât nişte linii pe hartă, aşa cum arată în propunerea guvernamentală... Călin spunea că nu vede de ce ne legăm la cap cu alte regiuni decât cele pe care deja le avem în minte: Transilvania, Valahia, Moldova şi, în plus, o zonă metropolitană a Bucureştiului. Mie îmi ies însă 8 regiuni: Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Crişana-Maramures, Transilvania, Bucureşti/Ilfov.

Avantajul e dat de identitatea comună. Dezavantajul e dat de dimensiunile inegale ale celor 8 regiuni, cu Dobrogea şi Crişana-Maramureş un pic mai mici decât restul.

În plus, trebuie luat în considerare despre cum să elimini orgoliile locale. De ce, spre exemplu, să fie Clujul capitală şi nu Braşovul sau Sibiul? De ce Iaşul primeşte un bonus şi nu am avea capitală regională la Bacău sau Galaţi? Ca să rezolv problema, şi nu numai, aş urma calea aleasă de americani, canadieni sau australieni:

Nu aş face capitale în marile oraşe. Roman, Medgidia, Câmpina, Caracal, Lugoj, Salonta, Mediaş (sau Târnăveni) ar putea fi reşedinţe ale instituţiilor locale, dar unele astfel de instituţii ar putea să se afle şi în alte oraşe. Poţi, spre exemplu, să ai reşedinţa generală la Câmpina, dar reprezenţa regională a Fiscului să fie la Roşiori, iar cea de Protecţia Mediului la Moreni. S-ar realiza astfel şi stimularea unei reţele de oraşe dezvoltate (unul dintre scopurile implicite ale descentralizării), de posibilitatea de a dezvolta imobiliar şi alte zone decât cele mai mari 10 oraşe etc. Resursele colecatte la nivel regional/naţional nu ar mai fi redirecţionate preponderent către un singur oraş, sufocat oricum de prea multele sale roluri. În plus, ar fi un semnal că deciziile nu se mai iau „la centru”, ci fiecare este responsabil pentru modul în care arătăm. Cu alte cuvinte am mai scăpa de obsesivele „sistemul e de vină” şi „ăştia îşi bat joc de noi”…

Maşina de mâncat banii contribuabilului

Mie nu îmi plac sovieticii. Punct. Nu îmi plac şi pace. Sunt oameni răi, pentru care alţi oameni nu contează. Sunt oameni pentru care ceilalţi oameni sunt nişte numere cu care poţi face ce ai chef.

Pentru a dezumanizarea subiecţii dominaţiei lor, sovieticii recurg, între altele, la depersonalizare. E simplu, dacă un obiect nu are personalitate este un simplu obiect, dispensabil. Aşa se face că sovieticii caută mereu căi de a depersonaliza pe ceilalţi. (Nu vorbesc întâmplător la prezent: sovieticii continuă să fie printre noi, pândind şi împingându-ne mereu către o lume în care respectul pentru semeni este doar istorie.)

Deposedarea de prenume este o cale prin care îţi arăţi dispreţul faţă de ceilalţi oameni. Nu îl strigi pe numele său, ci pe numele neamului lui. Îi inidci astfel că el nu contează ca individ, că poţi oricând să îl arunci la coş.

Îi zici, de exemplu, Alifantis Nicu, Einstein Albert, da Vinci Leonardo, Teodoroiu Ecaterina. Apoi, ca să fii mai influent, ai grijă să promovezi o astfel de apelare pe canalele media, spre exemplu pe cele ale televiziunii publice. Faci o emisiune numită "maşina timpului", în care spui cine s-a născut de-a lungul timpului în ziua respectivă, şi o difuzezi în pauza meciurilor de fotbal, de baschet, ca să educi poporul. Îl înveţi astfel implicit că Eliade Mircea, Bibescu Martha sau Columb Cristofor au purtat numele respective şi, în limba română, numele se pune în faţa prenumelui.