Lista rușinii / Shame list

These eight guys decided Wednesday that copy-pasting 85 pages out of 320 makes a PhD thesis honorable enough not to be considered plagiarism. According to my understanding of their character, I would suggest you the following:

If you met them, in international conferences, my advice is to avoid avoid them. If you see their papers in academic journals, do not quote them, they might be faked. If you get a patent signed by them, do not buy it, it might do the opposite of what it pretend to do. If you meet them in person, please go on the other side of the street.

They call themselves the National Council for Ethics, and are called by their lovely prime-minister as:

Doru Vladimir Puscasu - works as CEPROCIM, is engineer of industrial chemistry, and has degrees, including PhD, from Polytechnic University of Timișoara


Nicolae Burnete - Technical University of Cluj, with a BA from the same university (agricultural mechanics). Strangely enough, there is no reference to PhD studies in his CV, but he claims to be a full professor.He was recently accused of plagiarism.

Petru Andea - Politehnic University of Timișoara, degree (BA) in electromechanics from the same institution, no reference to PhD studies in his CV, full professor.

Victor Stoica - "Carol Davila" Medical University Bucuresti (medical doctor, degrees from the the same university)

Horia Iovu - Politechnic University of Bucharest, chemistry engineering, PhD from the same university. He has a good academic record, and a decent Internet page

Florin Ionescu - Steinbeis-Transfer-Institut Dynamic Systems of Steinbeis-Hochschule Berlin, is almost invisible on the Internet! He has a PhD in engineering, possible from University of Konstanz, where is also doctor honoris causa

Paul Dobrescu - Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative (sociologist, degrees in Philosophy from University of Bucharest), the second one with a decent internet page

Mihai Vladimirescu - University of Craiova - PhD in Theology from the same university, good LinkedIn profile**

Virgil Muraru - National Institute Of Research - Development for Machines and Installations Designed to Agriculture and Food Industry - INMA, PhD in engineering.


Later edit (21.07.2012, 18:54 Romanian time):
** There is no clear official news, but it seems that Mihai Vladimirescu resigned, leaving the National Council for Ethics just before the meeting which preceded the "clean Ponta decision". However, this news is not confirmed. In the Mediafax coverage from 13th of July, there is no mention to such resignment, although they say that two other members resigned: one invoked medical reasons, the other declined competence being from University of Bucharest. One comment to the news mentions that Mihai Vladimirescu would have been resigned as well. Evenimentul zilei make a note on 20th of July (that is after this post was published) saying that Mihai Vladimirescu might have been resigned, according to "same sources". I could not find any official statement on this, either released by the outrageous Council, by the Ministry of Education, or by Mihai Vladimirescu in person. A comment left to this post is the one that triggered my attention. If the news will prove true, I stand corrected, Mihai Vladimirescu did not participate to the "cleaning Ponta verdict". However, it is unclear why I could not find any declaration from him in the media??? (Let also note that, according to the StatCounter report, the bellow anonymous comment was done by a person from Craiova - the city of Mihai Vladimirescu, who entered the site after using Google to search for "mihai vladimirescu").

Etica consiliului şi onoarea României

ÉTIC, -Ă, etici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. 2. Adj. Privitor la etică (1), de etică, bazat pe etică, conform cu etica; moral. – Din fr. éthique, lat. ethicus.

Definiţia de mai sus vine din DEX, ediţia 1998, şi poate fi regăsită pe Dex-online, aici: http://dexonline.ro/definitie/etica. Care va să zică în postarea de față folosesc un mod de citare corect. Folosesc sursa ca mai apoi să dezvolt o idee. O idee mai lungă decât cea enunţată de sursă, dacă mă înţelegeţi. Şi nu folosesc chiţibuşuri avocăţeşti ca să evit sensul corect al legii. Iar acest lucru se petrece pentru că mă refer la etică, carevasăzică la morală, și pentru că știu că imaginea țării mele este imaginea mea, parte din imaginea mea.

În clipa asta România e preocupată de soarta a două personaje: primul ministru şi preşedintele. Oarecum paradoxal, deşi aşa cum o să spun în ultima frază a acestei postări nu e chiar aşa, nu ăştia doi indivizi contează, ci alţii.

Hai să vedem despre ce e vorba: acum câteva săptămâni, în plin scandal Mang, Comisia de Etică a Ministerul Educaţiei este reformată, fiind înlocuită cu alta. Nu e prea clar de ce, dar e clar că acum avem alţi arbitri care să decidă dacă vremelnicul ministru al educaţiei de la Oradea a plagiat sau nu. Aflăm între timp că, în principiu, plagiatul e un sport obligatoriu în catedra cu pricina de la UO, universitate unde altfel există cel puţin un sociolog remarcabil (ştie el cine), dar şi multe acţiuni îndoielnice.

Întâmplarea face ca, doar câteva zile mai târziu să se declanşeze scandalul în care primul-ministru este acuzat că ar fi plagiat timp de 82 de pagini din cele 300 şi ceva ale tezei sale de doctorat. Cu alte cuvinte ar fi furat 25%. Primul ministru e şeful ăluia de a schimbat (ilegal spun unii) componenţa Comisiei de Etică. Evident, suspiciunile planează în aer. E greu de crezut că primul ministru nu ar fi ştiut ce se pregăteşte. În caz contrar ar fi clar că nu are ce căuta ca prim ministru. Să fie oare schimbarea componenţei Comisiei de Etică legată de publicaţiile unei reviste academice care nu se ocupă, aşa cum pare a crede primul ministru, doar cu natura?

La urma urmei nu are prea mare importanţă, exceptându-i însă pe noii membri ai Comisiei de Etică. Universitari, aceştia se trezesc într-o situaţie fantastic de complicată. Sunt chemaţi să repare prestigiul în pericol al unei țări de la periferia Uniunii Europene. Nu tocmai colonie, dar aşa, un soi de Vişeul de Sus, departe de capitală, aproape exotică pentru cei ce nu trăiesc în spaţiul carpato-danubiano-pontic, şi care, evident, nu prea au habar de existenţa unor oraşe precum Constanţa sau Iaşi, ca să nu mai zic de Vinţu de Sus şi Berceni. Dar care aud clar că primul ministru e acuzat de plagiat, că guvernul său a schimbat arbitrul (Comisia de Etică) în timpul meciului şi că acum încearcă să subordoneze Curtea Constituţională (CCR) şi să demită preşedintele. Nu contează dacă acestea sunt adevărate sau nu, dacă CCR e un instrument aservit sau nu puterii, dacă preşedintele e sau nu un autocrat. Tot ce contează e imaginea de ansamblu, care e devastatoare.

Iar ei, membrii proaspăt numiţi ai Consiliului de Etică se trezesc că ei sunt cei ce pot repara sau distruge imaginea ţării. E practic prima şi singura lor decizie care contează cu adevărat, indiferent dacă oamenii pricep sau nu asta. E simplu. Nici nu contează dacă Ponta a plagiat sau. Un verdict de non-plagiat va fi privit din start cu suspiciune şi nu va fi legitim. Ar fi fost firesc ca membrii Consiliului de Etică să îşi dea demisia în bloc imediat ce au aflat ce caz au de judecat. Ar fi fost firesc ca un prim ministru onest să îi ceară ministrul neinspirat al educaţie să repună temporar în funcţiune vechiul Consiliu, pentru a evita suspiciunile.

Nu s-a întâmplat niciuna dintre astea. Acum e vorba de o mână de oameni care trebuie să restabilească onoarea unei țări de la marginea Europei, care indiferent cât de marginal şi minoritar sunt, e şi ţara mea. Dacă Ponta nu a plagiat, e nasol: dacă spun asta, decizia lor e complet nelegitimă, date fiind împrejurările în care au fost numiţi membri în consiliul cu pricina. În cazul acesta ar trebui să îşi dea demisia şi să ceară ei ca vechiul consiliu să judece speţa. Dacă a plagiat e mai simplu: pot spune lumii întregi că Primul Ministru e un hoţ şi că e cazul să îl schimbăm. În ambele cazuri am arăta lumii întregi că suntem onorabili şi am intra imediat în Schengen. Altfel, suntem din nou pe fărașul istoriei.

Încerc să mă pun în pielea unui membru al Consiliului Naţional de Etică. Încep să simt o presiune apăsătoare. E responsabilitatea faţă de ţara mea, faţă de propria mea fiinţă. O decizie greşită înseamnă dezonoare, chiar dacă pentru moment ar duce la mărire. Dacă spun că Ponta a plagiat şi asta e fals, vor ridica pe moment în slăvi, dar voi fi deja un cadavru pentru generaţiile următoare. Voi fi cel ce a adus acuze nedrepte unui prim ministru onest. Dacă primul ministru rămâne în funcţie, ceea ce nu e exclus, am îmbulinat-o de-a binelea! Dacă spun că nu a plagiat şi asta e fals, devin un simplu lingău, iar ţara mea o suburbie fără onoare; când merg la conferinţe internaţionale (parte a meseriei de universitar), se vor uita ăia la mine ca la cea mai josnică specie de pe Terra. Numele meu şi al familiei mele va fi mereu mânjit de suspiciuni. Copii mei vor mereu copii ăluia care a făcut scăpat un hoţ şi a dus ţara de râpă. Asta se va întâmpla şi dacă nu a plagiat şi eu declar asta. Cel mai simplu ar fi dacă a plagiat şi noi decidem că a plagiat… Sau dacă găsim un chiţibuş avocăţesc să zicem că nu a plagiat, chiar dacă ştim că a făcut-o. Asta ar fi legal, dar nu ar fi moral. Moral este ca hoții să fie pedepsiți, indiferent ce portițe lăsa deschise legea din 2003 sau din 1234. Iar morala e cea pe care ar trebui să o apăr aici. Asta dacă ea contează cu adevărat pentru mine. Asta dacă imaginea României contează cu adevărat pentru mine. Asta dacă lumea îşi dă seama că EU, membru al Consiliul Naţional de Etică, sunt cel care trebuie să apere acum onoarea țării mele.

Pentru că, în clipa asta, România depinde decisiv de verdictul unei Comisii de care cvasimajoritatea nu au auzit până în urmă cu trei săptămâni: Consiliul Naţional de Etică. Iar ETICA e o chestie care ne poate confirma prezenţa în Europa sau ne poate trimite undeva departe, acolo unde am mai zăcut câteva sute de ani …

Ies din pielea membrului CNE. Realizez că trebuie să încerc să pun pe membrul acestui consiliu presiunea care să îl ajute să ia o decizie onestă. Şi postez aici. Sper să ajute.

Pentru că societățile, iar România nu face excepție, sunt formate din numeroși indivizi, și nu sunt simple jucării ale unora vremelnic definiți drept Prim-Ministru sau Președinte: România suntem noi toți, nu Băsescu sau Ponta.

Minoritar

În aprilie 1990 am fost la un pas de a mânca bătaie la mitingul opoziţiei. Cele trei partide istorice îşi prezentau candidaţii pentru Prahova în primele alegeri libere după mai bine de 50 de ani. Totul se petrecea pe platoul din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti. Noi eram o mână de oameni. Cam o sută. În jurul nostru erau cam la fel de mulţi poliţişti, foşti miliţieni. Pe atunci nu existau jandarmi. În jurul poliţiştilor erau susţinătorii puterii. Aruncau cu ouă. Fie văzuseră reclama de la TVRL (Televiziunea Română Liberă), cea cu „două ouă, energie pentru o zi!”, fie, aşa cum spunea zvonul, la sediul FSN aflat în apropiere, la parterul clădirii „Şapte Etaje”, se distribuiau ouă. Şi linguri de lemn, confiscată din piaţa din spatele Halelor. FSN e partidul acela care avea să promoveze drept miniştri oameni de soi, precum Năstase şi Băsescu.

Am plecat de la miting cu câteva minute înainte să înceapă bătaia. Am scăpat nevătămat, aşa cum s-a întâmplat şi cu prietenii mei, colegii de clasă. Aveam 18 ani. Era prima întâlnire violentă postcomunistă la care asistam oarecum pe viu. Era un semn că eram în minoritate într-o ţară intolerantă, dar pe atunci eram prea idealist pentru a nu crede că se poate schimba ceva.

Şi s-a schimbat. În 1996, de exemplu, am votat PNL-AT. Vorba lui Cristi care mi-a zis pe atunci că ăia de votăm cu PNL-AT ne cam ştim între noi. Înotam ămpotriva curentului, nu votam nici CDR, nici FDSN. În 1996-1998 am fost convins că Ciorbea este o nulitate frustrată. Sunt la fel de convins de acest lucru şi acum. Mulţi credeau însă că individul cu pricina e un geniu. Se lăuda cu faptul că fusese şef de promoţie în facultate. Un tocilar obtuz, în opinia mea.

În 2000 ar fi trebuit să votez la locale în Bucureşti. Ar fi trebuit să aleg între Băsescu şi Oprescu. Merdre! Noroc că nu eram în ţară! L-aş fi votat pe Oprescu: nu mi-au plăcut niciodată autocraţii. Îmi amintesc că Lucian îmi zicea pe atunci că nu pricepe cum aş putea vota un FSN-ist. Câteva luni mai târziu mergeam să îl votez pe Iliescu, ca nu cumva să mă trezesc în ţara lui Vadim!

În 2004 a fost teribil de greu la preşedinţie, în turul II. A trebuit să votez din nou autocratul mai mic, pe Băsescu. Pe când toţi se aruncau orbeşte în braţele noii puteri, lăudându-o că e inteligentă, eu eram din nou minoritar. Minoritar total, nici cu puterea, nici cu opoziţia. Mă îndoiam că e corect ca DA să facă guvernul: pierduse alegerile. Spiritul Constituţiei spunea că PSD trebuie să propună un prim ministru. Preşedintele folosea însă chiţibuşării avocăţeşti ca să propună ceea ce tot el avea să denumească drept „soluţia imorală”.

Guvernul Năstase subordonase presa prin şantajele legate de distribuţia de contracte publicitare. Cel puţin aşa se spunea în jurul meu. Preşedintele Băsescu era şi mai rău: distrugea constant credibilitatea Parlamentului, singurul garant autentic al democraţiei. Dar lumea era fericită. Aveam creştere economică, adică pâine. Aveam 325 de parlamentari de tras în ţeapă. Adică circ. Ca pe vremea lui Carol al II-lea, nu-i aşa?

Băsescu avea să câştige din nou preşedinţia. De astă dată în faţa prostănacului. Eram din nou minoritar. Atât de minoritar încât până şi Iliescu devenea simpatic în raport cu ce vedeam că se petrece.

La Educaţie numiseră un ministru care se bătea cu pumnul în piept că e şcolit în vest. În fapte însă, intenţiile bune se transformau uşor-uşor în opţiuni dubioase. Guvernul Năstase dusese la rang de normă evitarea parlamentului prin ordonanţe de urgenţă. Asta fusese una din acuzele PNL şi PD. Guvernul Boc brevetase propria sa experienţă originală: asumarea răspunderii. Prima dată mi se păruse interesant, era un experiment la care speram prin 1993, în timpul lui Stolojan. A doua oară deja era o încălcare flagrantă a spiritului constituţiei. Legi fundamentale precum cea a educaţiei sau cea a sănătăţii trebuiau dezbătute de societate, altfel nu puteau fi implementate. Nu asta era însă poziţia majorităţii. Vorbesc aici şi de majoritatea parlamentară şi de populaţie. Curtea Constituţională, docilă, aproba orice, aşa cum aprobase şi cele N la puterea Ţ mandate ale lui Ion Iliescu.

Demiterea lui Băsescu în 2009 ar fi fost îndreptăţită în opina mea. Omul încălca flagrant legile bunei cuviințe, ca să nu mai zic de democraţie. „Ţigancă împuţită” şi „păsărică” ar i fost de ajuns. Românii iubeau însă bădăranii. Da, eram minoritar.

Nu m-am bucurat la venirea la putere a alianţei USL. Dimpotrivă, m-a uimit prostia acestora de a accepta guvernarea şi de a nu forţa alegeri anticipate. Comportamentul anticonstituţional al Guvernului Ponta m-a ororizat la fel de mult ca şi Guvernarea Boc. Sau Guvernarea Ciorbea. Până şi Văcăroiu mi se pare azi un tip decent în comparaţie cu urmaşii săi mai sus amintiţi. Pe Văcăroiu tata îl antipatiza puternic. Pe Mang şi Ponta, hoţi prin definiţie (asta e plagiatul: hoţie pe faţă) probabil i-ar fi urât cu înverşunare. A scăpat de asta, a murit pe neaşteptate acum câţiva ani.

Prin 2007 sau 2008 am fost la o emisiune la TVR. Aveam de a face cu un susţinător înfocat al Catedralei Nemurii Neamului (un alt punct în care sunt minoritar). Individul, jurnalist, ulterior parlamentar (ofensă maximă: din partea judeţului meu :(((), semidoct cu pretenţii intelectuale, şi acum susţinător înfocat al proiectelor autocratice băsesciene, dar pretinzându-se şi atunci şi acum drept garant al democraţiei, a tăcut abia când am adus în discuţie participarea mea la primul eveniment amintit mai sus. Ce importanţa mai avea acesta după aproape 20 de ani??

Asta e ţara mea, o ţară în care am fost şi rămân minoritar. Acum votez cu toate mâinile împotriva plagiatorului Ponta şi a autocratului Băsescu, aşa cum am votat împotriva Adrian Năstase şi Ion Iliescu, aşa cum nu mi-a plăcut aroganţa lui Nicuşor Dan (un program gol, dar pretenţii de mare gânditor), aşa cum mi se pare că PNL are un preşedinte nepotrivit. Mă uit pe analiza lui Barbu Mateescu şi văd că de fapt nu mă regăsesc defel în categoriile de acolo, aşa cum se întâmplă cu aceia care „ne cam ştiam între noi”, şi care par a avea şi azi păreri apropiate de cele expuse mai sus. Asta e, îmi place sau nu, sunt minoritar. Voi vota la referendum împotriva Băsescu şi voi susţine din răspunderi eliminarea lui Victor Ponta din viaţa publică. Cred că aşa se construieşte o societate democratică: penalizând pe cei ce încalcă legea. Altfel nu se poate. Şi nu aveţi încotro, trebuie să suportaţi minoritarii, chiar dacă vă deranjează constant prin existenţa lor, și nu sunt neapărat frizeri, plagiatori sau autocrați ;)



PS. La postarea asta a mers un Histoires Sans Paroles de la Harmonium (dacă nu ştiţi, asta e o trupă psyhedelică care s-a desfiinţat după 4 albume, constatând că deja a spus ce avea de spus, ceea ce le doresc şi lui Ponta şi Băsescu) şi un Leffe Radieuse (ca să radieze optimism), băut pe îndelete la cele 8,5 grade ale sale, că doar nu încurajez alcoolismul, minoritar fiind ;). Ah, pe la sfârșit merge și un EL&P, cu "Lucky Man" (nu mai dau link, că e clasică :p)

Spania-Italia ... la Belval

Pe un ecran gigant, în Belval, în Luxembourg, suporterii italieni privesc meciul, din mașină, de pe șezlongul colorat în culorile drapelului, de pe terasa restaurantului italian din piațetă. Fluturând steaguri, în tricoul naționalei, claxonând, scandând. Italia pare a pierde, dar nu contează. Iată câteva imagini de la pauză...

Am fost sau nu am fost securist??

Mă tot frământă această întrebare, legată de o întâmplare din trecutul meu pe care am povestit-o mai multora, dar pe care nici azi nu o înţeleg pe deplin. Ca să mă lămuresc, m-am adresat CNSAS. Iată mai jos scrisoarea pe care le-am trimis-o acestora, descriind de ce nu am idee ce poate scrie în prezumtivul meu dosar de la fosta Securitate. [WARNING: postarea e lungă şi poate fi plicticoasă dacă nu vreţi să aflaţi detalii despre sfârşitul anilor 1980, în Prahova. Click pe titlu dacă vreți să vedeți toată postarea]

Să fie acesta drumul către Mang şi Kövesi?

Pe când eram student la două facultăţi, s-a întâmplat la un moment dat să mă prezint pentru prima oară la examenul de la o anumită materie direct în sesiunea de re-reexaminări din toamnă. Pe atunci nu mergea să treci anul cu un examen picat. Dacă picai sau nu te prezentai, puteai să mergi la restanţă. Dacă nu luai nici în sesiunea de restanţe, mergeai la aceste re-reexaminări (pe scurt re-re), unde erai evaluat de o comisie formată din minim trei sau patru cadre didactice. Dacă nu treceai nici atunci, depuneai cerere de re-re-reexaminare. Dacă nici acum nu reușeai să iei notă de 5 sau mai mult, repetai anul anterior, dând din nou examen la majoritatea materiilor, nu doar la cele la care picasei.

Anul cu pricina cred că era al doilea meu an ca student în sociologie, al patrulea la cibernetică. În al doilea semestru am avut la ASE materia P.M.. În sesiunea obişnuită, calendarul s-a suprapus aiurea cu sociologia, nu am avut cum să mă pregătesc bine, aşa că nu m-am prezentat la examen. În sesiunea de restanţe cred că eram pe teren, departe de București, în echipele Observatorului Social, coordonat de profesorul Vintilă Mihăilescu. Aşa că am ajuns să susţin examenul la P.M. direct în re-re.

Se dădea oral. Am tras un bilet, era uşor, l-am rezolvat repede (la final am luat nota 9). Stăteam în prima bancă, aşa că auzeam tot ce vorbeau cei trei profesori din comisie. La un moment dat, a apărut şi un al patrulea, scuzându-se faţă de ceilalţi că a întârziat. După ce s-a aşezat, cel mai în vârstă dintre ei i-a întins un tom: „Uite măi S., că am scos carte.” „Felicitări!” a îngăimat noul venit, dar primul nu încheiase: „Te-am pus şi pe tine autor, uite aici, la capitolul 12”. Apoi discuția a decurs normal, ca şi cum comunicarea cu pricina era un lucru firesc.

Oare cum o fi să devii autor fără să ai habar? Oare S. chiar scrisese vre-un rând cândva pe care îl incluseseră în carte?

Tot cam pe vremea cu pricina, viitorul preşedinte al Ungariei îşi scria teza de doctorat. Anul acesta a demisionat: o copiase în bună măsură de la un bulgar. Tot pe vremea aceea, unul dintre numele importante ale celeilalte universităţi unde studiam, ne spunea la curs: „Cărțile din cărţi se fac”.

În timpurile noastre, aflăm despre isprăvile unora pe care îi chemă Mang şi Kövesi. În timpurile noastre ministrul german al apărării demisionează după ce e acuzat de plagiat.

Mă întreb dacă o fi vreo legătură între faptele astea, altfel disparate. Să fie oare vorba de coincidenţe, de chestii complet neconectate, de trăsături culturale, de tendințe globale, sau de altceva?



PS. Tot în timpurile noastre, am primit un e-mail amuzant în care aflam că aş fi coordonator al unei părţi dintr-un volum, primind direct şpaltul cărţii, fără a mă fi întrebat nimeni ce părere am despre conţinutul părţii cu pricina. Mi se spunea însă că e posibil ca textul să fi suferit modificări față de forma pe care o știam eu și pe care nu agreasem oricum că ar merge publicată în volum. Mi se spunea că trebuie să mă mișc iute, că în trei zile pleacă la tipar, la o editură de prestigiu. Am optat să nu accept să contribui la volumul cu pricina și să le urez succes.

De ce NU l-aş vota pe Nicuşor Dan

Hai să precizez de la început lucrurile: nu l-am auzit vreodată vorbind pe Nicuşor Dan, dar am o anumită atitudine empatică faţă de persoana sa, derivată din vechea mea prezenţă, fără rezultate notabile, pe la olimpiadele naţionale. Cred de asemenea că Nicuşor Dan este o persoană bine intenţionată, sufletistă, mai politicoasă decât alţi candidaţi, mai educată. Altfel nu ar fi atras valul de simpatie pe care îl simt în rândurile multora dintre prietenii mei. Entuziasmul şi bunele intenţii nu cred însă că sunt suficiente pentru a-l transforma în candidat credibil pentru primăria unui oraş mare. O să argumentez mai jos şi asupra dubiilor pe care le am cu privire la modul în care completează aceste calităţi cu altele ce l-ar fi putut transforma într-un primar eficient.

Mai întâi e util să spun cum am ajuns să scriu despre Nicuşor Dan. În mod normal, candidaţii independenţi la primăria unui oraş mare mi se par prea puţin interesanţi. Mărimea localităti implică o complexitate rezolvată prin construcţia de instituţii complicate, iar soluţiile din orice zonă necesită ceva expertiză. Nimeni nu deţine expertiză în toate domeniile, prin urmare are nevoie de o echipă largă, omogenizată prin acele training-uri şi team-building-uri prin care trec membrii partidelor serioase. În comunele mici e altă mâncare de peşte, dar la peste două milioane de locuitori ai nevoie de o echipă serioasă în jurul tău. De aceea prefer în general, în oraşe mari, candidaţii de partid.

Se întâmplă însă că în ultimele săptămâni am tot primit îndemnuri şi solicitări de a-l susţine. Spre exemplu, între contactele mele electronice (pe reţele de socializare), sunt câţiva care sunt pe de o parte susţinători activi sau semi-activi, dar şi parte a unei elite locale incipiente: Mirel Palada, Mircea Kivu, Ovidiu Voicu, Claudiu Tufiş sunt câţiva dintre ei. Toţi nume importante în domeniile lor, persoane a căror părere contează sau începe să conteze din ce în ce mai mult în spaţiul public românesc. Zilele trecute, unul dintre puţinii jurnalişti români care este cu adevărat profesionist, Cătălin Tolontan, a făcut şi el publică preferinţa sa. Tolontan se înscrie de altfel într-o campanie electorală despre care bănuiesc că a fost discutată cu Nicuşor Dan şi care a cunoscut zilele trecute o intensificare în blogosferă.

Era firesc să văd ce e cu candidatul preferat al acestei elite, să aflu dacă nu cumva e special, dacă nu are o vastă echipă în jurul său, de genul celor 15.000 de specialişti ai CDR, dar de această dată reali.

Imediat după o postare a lui Claudiu Tufiş pe Facebook, am căutat pagina de Internet a lui Nicuşor Dan şi acolo am căutat după programul său. Am experimentat prin urmare prima dezamăgire. Nu am găsit programul, ci doar o listă cu acţiuni în varii domenii, botezată @Ce vreau să fac@ şi care probabil ţine loc de program. Sună foarte mult a declaraţii de intenţii. Toate sunt dezirabile. Toate ar putea fi utile. Unele sunt mai la stânga, altele mai la dreapta. Aproape niciunul nu pare a avea calcule de fezabilitate în spate. Aproape niciunul nu sugerează o echipă care să îl susţină pe Nicuşor Dan şi care să se priceapă cu adevărat la administrarea unui oraş.

Uite câteva exemple de proiecte propuse bucureştenilor de către candidatul la fotoliul de primar, în grafia folosită pe site-ul acestuia:

* ECONOMIA: @Spatii gratuite pentru startup’uri@. Nu am înţeles de unde ar dispune primăria de aceste spaţii, localizate probabil, conform a ceea ce se spune deasupra propuneri cu pricina, de-a lungul Dâmoviţei, în zona universităților care sunt sau vor fi localizate acolo.

* EDUCAŢIA: @Catedre pentru un numar de profesori universitari de varf la nivel mondial, in special in tehnologie, IT si industrii creative.@ Eu nu ştiam ca primăria Bucureştiului să aibă în proprietate sau în administraţie vreo universitate? Şi chiar dacă ar fi aşa, cu câţi bani ar trebui plătit un profesor „de vârf” pentru a accepta să vină să lucreze la o universitate slabă, departe de elita mondială, cu dotări discutabile, şi studenţi preocupaţi mai degrabă să lucreze pentru a se întreţine. La urma urmei şi Messi ar dori probabil din suflet să fie coleg cu Curelea şi Ferfelea, la Sportul, dar e greu de crezut că ar putea fi stimulat financiar să joace acolo…

* CÂINII VAGABONZI: @Amenzi drastice pentru persoanele care abandoneaza caini@. Pragmatic vorbind: cum îi identifici pe aceşti contravenienţi? Avem deja CCTV??

* LOCUINTE SOCIALE: @Obligarea dezvoltatorilor de noi complexe rezidentiale la un procent de locuite „sociale”, cu pret accesibil@. Deci, candidatul ar vrea ca să stimuleze partea de bussiness (cursuri gratuite de antreprenoriat pentru studenţi – probabil indiferent de provenienţa studenţilor; un parc IT şi stimulente pentru industria respectivă ş.a.m.d.), dar îşi propune o politică de tip chinezesc sau poate cubanez în construcţii: „construieşti matale, dar dai o parte din ce construieşte către primărie, că altfel nu se poate”. Asta ca să nu mai zic de faptul că e greu de crezut că un dezvoltator ce face locuinţe la standarde contemporane (adică mai scumpe), ar putea găsi clienţi care să cumpere astfel de case şi să fie vecini cu beneficiarii de ajutor social. Impactul asupra capacităţii comunităţii de a acţiona pentru generarea de bunuri publice (i.e. oamenii să coopereze pentru a face chestii ce le sunt utile tuturor vecinilor, aducând părţi egale sau aproape ca şi contribuţie) ar fi dezastruos.

V-a plăcut ultima frază, înainte de paranteză? Nu am scris-o întâmplător aşa, cu trimitere către limbajul academic. Modul în care este scris programul lui Nicuşor Dan este unul tipic jargonului ONG. „Propun o schimbare de viziune.” este cred o emblemă a acestui mod de exprimare. „Trebuie sa inceteze cheltuirea aberanta a banului public.” Simbolizează cealaltă componentă semantică a programului, cea desprinsă din politică.

De altfel, întregul program seamănă cu programele partidelor politice din România, în 1996-1997, când le-am analizat şi prezentat în amănunt. (Mălina Voicu, Bogdan Voicu. 1999. Programe sociale ale partidelor politice româneşti, in Cătălin Zamfir, ed., Politici sociale în România: 1990-1998, Bucureşti: Expert, 583-691.). Senzaţia este neplăcută, mai ales că, în urmă cu câţiva ani, când am privit în treacăt prin programele de partid, acestea deveniseră un pic mai consistente.

Bref, Nicuşor Dan nu m-a convins că bunele sale intenţii sunt dublate şi de expertiză, de o echipă cu care să lucreze. Programul său pare mai degrabă o înşiruire de lucruri care i se par drăguţe decât un proiect consistent.

Intrigat de subţirimea propunerilor din secţiunea de educaţie, mai ales în ce priveşte educaţia universitară, am zis să verific şi legitimitatea pe care Nicuşor Dan o invocă. Am folosit Google Academic ca să observ un scor (google-)H de 3. Web of Knowledge m-a ajutat să observ că nici pe acolo nu sunt foarte multe produse. La o primă privire pare a avea nivelul mediu în matematica românească. Am constatat apoi că doi ani de la obţinerea doctoratului a devenit un soi de rector a unui soi de fundaţie pe care a numit-o universitate. Poate nu am înţeles eu bine? :( Cert este că legitimitatea academică pe care o invocă pare a fi una subţire.

Am rămas cu impresia de la început: probabil este un candidat bine educat, entuziast, dornic de a face lucruri bune. Din păcate nu are o echipă, îi lipsesc însuşirile de a fi primar.

Nicuşor Dan nu pare a fi sus prin sondaje. El atrage însă atenţia unei elite locale relativ tinere. Devine astfel simbolul unui fenomen îngrijorător pentru democraţia de la noi, o expresie a proastei funcţionări a partidelor şi mai ales a societăţii.

Cu mult timp în urmă, Claudiu (Tufiş) îmi spunea că ar fi bine ca şi la noi votul să fie condiţionat de înregistrarea prealabilă a electorilor: dacă vrei să votezi, anunţi cu două luni înainte acest lucru la primărie. Aceasta te include pe listele de votanţi. Fără a fi pe listă nu poţi vota. Am tot respins până de curând ideea. Mi se părea că restrânge dreptul de a fi reprezentat. Acum însă sunt tentat să văd mai degrabă avantajele. Dincolo de potenţialul de a elimina fraudele (sau mai exact de a creşte substanţial probabilitatea de a depista pe eventualii organizatori de fraude), înregistrarea prealabilă ar face ca la vot să apară mai ales oameni relativ informaţi, forţând partidele să crească calitatea ofertei. Nicuşor Dan şi-ar putea atunci găsi locul într-un partid, ar căpăta o echipă şi ar putea să îşi completeze calităţile de om entuziast şi bine intenţionat, de activist civic, devenind ceea ce acum din păcate astăzi nu pare a fi: un bun edil.

În ce privește candidatul care voi vota, pentru mine lucrurile sunt simple. Nu voi fi în țară, așa că nu am dilema de a decide cu cine să votez. Dacă aș fi fost însă votant în București, cel mai probabil nu aș fi votat cu Nicușor Dan. O victorie a sa, în condițiile unui program bazat mai degrabă pe sloganuri, ar fi riscat să fie mai degrabă păguboasă pentru democrație și dezvoltare. Ar fi generat dezamăgiri similare eșecurilor CDR din 1996-2000. Ar fi ucis încă nițel din o chestie mică și năpăstuită numită speranță...