Ce învăţăm despre istorie ...

Stârnit de numărul din Dilema Veche despre cum este povestit comunismul, de o mini-discuţie cu nişte profesori şi posibili viitori profesori de istorie, ca şi de emisiunea concurs de la Prima pe care am amintit-o într-un post anterior, am împrumutat câteva manuale de istorie şi le-am răsfoit.

Plecasem la drum cu impresia (optimistă), că istoria a renunţat a mai fi o înşiruire de date şi ani şi a început să devină o ştiinţă, punând accentul pe cum s-a schimbat viaţa oamenilor şi mai ales pe acel "De ce?" esenţial din spatele oricărui eveniment istoric.

(Aici ar fi fost utilă o discuţie despre aşa cum arată istoria în cărţile lui Lucian Boia, mai mult ca o ştiinţă a reconstituirii cauzelor evenimentelor din trecut, decât ca o simplă înşiruire de evenimente. Cum însă vreau să dezvolt un alt argument, las referinţele mai consistente la Boia pentru altădată.)

Emisiunea de la Prima, ca şi mini-discuţia amintită mai sus, mă împinseseră înapoi către viaţa reală, cu o predare a istoriei ternă, lipsită de conţinut…

Am descoperit manuale … contradictorii. Cel de clasa a XI-a de la Humanitas ar putea fi chiar excelent! Manualul de a X-a de la aceeaşi editură, ca şi cel tot de a X-a de la EDP mi-au stârnit sentimente neplăcute. Ca format, excesiva „marketizare” face ca majoritatea manualelor, în frunte cu cele de Humanitas, să arate cam ca un bazar, asemănător cu un stop-cadru făcut pe OTV: o grămadă de poze, grafice, fonturi şi chenare ce par a striga din răsputeri SENZAŢIONAL! şi ar face şcoală bună pentru un viitor redactor de tabloid, dar nu şi pentru alte meserii.

Unicul manual de la Editura Dacia pe care l-am văzut (clasa a X-a) era mai apropiat de gustul meu. (ca să evit orice confuzie: sunt pentru a face manualele mai atractive ca format, şi pentru renunţarea la textele plicticoase, dar nu agreez cu excesiva tabloidizare practicată astăzi).

Problema este că în noianul acesta de informaţii aruncate în pagină lipseşte tocmai … informaţia. În general, aceasta pare a fi o problemă indusă de programă, manualele de a XI-a şi a XII-a fiind mai flexibile în a explica ce se petrece cu adevărat cu oamenii. În rest, interesul este mai mult legat de ani şi de date. Am căutat de pildă să aflu de ce a izbucnit Revoluţia de la 1848 şi mai apoi ce a făcut ca ea să apară aproape simultan în toată Europa. Dacă la a doua întrebare mai găseşti indicii ascunse, la prima şansele de a afla altceva decât acţiunilor câtor lideri şi, în general, despre viaţa elitelor sunt destul de reduse…

Ceea ce lipseşte din manualele noastre de istorie (exceptându-le pe cele de clasa a XI-a şi, parţial, a XII-a) sunt oamenii. Istoria, etimologic, este o poveste despre oameni, despre viaţa lor. Manualele noastre sunt însă mai ales înşiruiri de date calendaristice şi de abstractităţi, oamenii fiind rarii şi fiind localizaţi aproape exclusiv în rândul elitelor. Rar aflăm ce gândeau, ce făceau, cum trăiau ceilalţi, majoritatea.

În absenţa explicaţiei, istoria nu numai că rămâne o simplă înşiruire anostă de cuvinte, refuzându-şi statutul de ştiinţă (a reconstituirii şi prezentării fidele a trecutului), ci impune societăţii o viziune normativă (lucrurile sunt, nu trebuie explicate, înţelese), refuzând tocmai ceea ce manualele proclamă o dată la câteva pagini: formarea competenţelor…

Să ne mai mirăm atunci de profesionalismul celor descrişi aici?

Kadare - Palatul Viselor

Ismail Kadare. Palatul Viselor, Humanitas, 2007. Traducere de Marius Dobrescu
http://www.humanitas.ro/carti/carte.php?id=2167.

Carte bine scrisă (Kadare...), de pus lângă Orwell - 1984; Bradbury - Fahrenheit 457 etc.

Ediţia iniţială a apărut în 1981 în Albania, apoi a fost interzisă de cenzură. Oare cât de ignoranţi au putut fi cenzorii albanezi de au lăsat cartea să fie publicată? Ulterior, aflăm din prezentarea volumului, o versiune reviuită a fost publicată în franceză (1990). Ediţia Humanitas reprezintă o traducere din albaneză, însă nu am găsit pe nicăieri de care versiune e vorba (mai exact, este menţionată ediţia franceză din 1990).

Romanul rămâne oricum de citit pe nerăsuflate.

Mare Om

Văd la ştiri uşa biroului Ministrului Economiei. Este o plăcuţă destul de mare, pe care scrie cu litere aurii în relief: Varujan Vosganian, Ministru.

Adicătelea cum?? Dacă se schimbă ministrul, se schimbă şi plăcuţa?? Nu puteau să scrie doar "Ministru"? Cine o fi deşteptul de la organizare care a aprobat chestia asta, pe banii publici? O lucra la Ministerul Consumului Ostentativ?

Votul uninominal

Dacă mă întreba cineva în 1995-1996 ce îmi doresc ca soluţie la problemele de organizare politică ale României aş fi răspuns fără ezitare: vot uninominal, şi un prim ministru puternic, hotărât, care să impună de sus un ritm susţinut de reforme, de curăţare a corupţilor, un Zorro contemporan.

Între timp, am mai întors situaţia pe diverse părţi ale sale de numeroase ori ţi mi-am mai schimbat opiniile: nu mai vreau uninominal, sistemul respective este o aberaţie. Prefer să votez idei, nu candidaţi obscuri despre care nu ştiu la fel de multe ca despre idei (ce e drept, alegerea candidatului preferat din lista propusă de un partid continuă să îmi surâdă, însă nu cred că este adaptabilă la gradul de educaţie al populaţiei României).

Nu îmi doresc însă politicieni vizibili, mână forte, care îşi văd de treabă, nu apar toată ziua la televizor aruncând declaraţii fără acoperire, mai ales atunci când este vorba de miniştri, ci care se preocupă să fie eficienţi în a utiliza banii pe care îi dau prin impozite pentru asigurarea binelui comun...

Vreau un preşedinte fără atribuţii, cum e cel german sau cel italian. (O lovitură de imagine ar fi să renunţăm complet la Preşedinte şi să devenim monarhie, cu regină: am putea apoi atrage japonezi care să îşi chelştuie bani la noi ca să vadă singura ţară care a trecut la monarhie în Mileniul III şi a mai pus în frunte şi o femeie!!). Vorba unui prieten: cu banii economisiţi prin nealegerea directă a preşedintelui, putem planta o mulţime de copaci.


Punem pariu că nu va fi aşa? [Din 1989 încoace, cu o singură excepţie, şi aia parţială, tot ce am votat eu în alegerile naţionale, a ieşit pe dos :)]

Adulatorii

Nu mă pot opri să nu fac paralela, deşi tot încerc să mă abţin de la aşa ceva:

În anii 30, ca şi acum, corupţia bântuia prin România, ţara era mai slab dezvoltată decât societăţile vestice, părea a nu mai ieşi niciodată din întuneric. Elita intelectuală considera politicienii ca fiind un soi de nerozi, animaţi doar de interesul personal, nişte nulităţi ascunse pe liste de partid. A venit repede soluţia, tipic tradiţională şi aproape consensuală: se impunea să vină cineva, un erou romantic, onest, hotărât, educat, respectând cuvântul elitei intelectuale, gata să lupte singur împotriva tuturor, gata să adopte neostenit acţiuni radicale de tăiere a nodului gordian al prostiei, corupţiei, hoţiei ...

Pe cine adulau intelectualii atunci?
Pe cine adulează ei acum?

Aceasta-i întrebarea?

John Kennedy Toole. Conjuraţia imbecililor

John Kennedy Toole. Conjuraţia imbecililor, Polirom, 2005, 400 pagini. http://www.polirom.ro/catalog/carte/conjuratia-imbecililor-2001/

Am constat că toate cărţile apărute în ultimele trei decenii, care au luat Premiul Pulitzer, şi pe care le-am citit, sunt mai groase decât media. Am mai verificat şi câteva pe care nu le-am citit. Toate sunt mai groase de 300 de pagini în format aproape dublu faţă de cel de buzunar. Să fie o regulă sau un criteriu de selecţie la americani sau o pură întâmplare?

Cartea de faţă a luat probabil Pulitzer (şi) pentru istoria ei: autorul a scris-o în anii 60, editorul i-a respins-o, el a dat în depresie, alcoolism şi s-a sinucis la vârsta de 32 de ani. În 1980 mama sa a presat un editor să citească manuscrisul, acestuia i-a plăcut, l-a publicat şi relativa similaritate dintre viaţa autorului şi acţiunea romanului (eroul este şi el cam depresiv, speriat de ratare, dependent de mama sa, are 31 de ani) a fost probabil decisivă pentru acordarea premiului.

Cartea nu e scrisă rău, autorul are destul de multe lucruri interesante de spus, lectura este agreabilă, mai ales după ce te adaptezi la comicul de tip american (adesea mai violent, prin natura sa). Jocurile de cuvinte ironice sunt de o calitate excelentă, iar traducerea reuşeşte în bună măsură să le menţină în text (ce e drept, dacă nu şti niţică engleză, pe multe le scapi …).

Mi s-a părut că romanul nu este suficient lucrat, lungindu-se un pic cam mult, unele secvenţe devenind redundante.

Deşi scriitura este sub cea a şcolii umoriştilor britanici (Lodge, Bradbury, Sharpe, Hornby, Williams), Conjuraţia… rămâne fără îndoială un volum agreabil, care merită citit.

Dumitru Manolache. Tezaurul dacic de la Sinaia: legendă sau adevăr ocultat?

Dumitru Manolache. Tezaurul dacic de la Sinaia: legendă sau adevăr ocultat?, Editura Dacica, decembrie 2006. Postfaţă: Aurora Peţan. Link: http://www.dacica.ro/, mai în josul paginii (este una dintre cele două cărţi apărute la editura cu pricina, eu am cumpărat-o din Carrefour).

O carte despre presupusul tezaur de plăcuţe dacice din aur, găsite de Carol I la Sinaia şi topite cu acordul mai marilor vremii, însă în secret, pentru a finanţa finalizarea Peleşului. Mai întâi însă plăcutele ar fi fost copiate în plumb.

Ştiam despre poveste dintr-un editorial pe care îl citisem întâmplător în revista de promovare de la Diverta, aşa că atunci când am văzut cartea am cumpărat-o.

Autorul, jurnalist, se străduieşte … să scrie. Din păcate logica structurării celor 250 de pagini este una firavă, coerenţa frazei lasă de dorit, referirea surselor este aproape nulă, documentarea – bizară prin abundenţa lacunelor (voit sau nu, unii actori cheie pentru evenimentele relatate nu sunt intervievaţi de fel sau cel puţin autorul uită să ne spună dacă i-a intervievat, dacă a vrut să ii intervieveze; pe cei intervievaţi este neclar cum şi mai ales când i-a intervievat etc.). Combinaţia de jurnalism, teoria conspiraţiei, roman gen „Codul lui da Vinci”, invocarea unor elemente cu iz ştiinţific, face din carte un discurs care pare a sugera că autorul nu prea ştie de fapt despre ce vorbeşte :(

Abia postfaţa (semnată Aurora Peţan) reuşeşte să aducă ceva lumină, punctând atent principalele ipoteze, argumentele pro- şi contra-, implicaţiile veridicităţii plăcuţelor.

Dumitru Manolache mi-a lăsat gustul amar că am aruncat 31,19 lei pe fereastră. Am aflat abia din postfaţă că ar fi jurnalist. Cred că este unul dintre cei de aici (un "profesionist").

PS. Contextul mai larg al cărţii este legat de activitatea grupului protocronist „Dacia Nemuritoare”, satirizat aici. Referinţele la mişcarea respectivă sunt abundente pe net, însă nu am găsit nici una care să se menţină echilibrată, neatinsă de un radicalism pro- sau contra- celor susţinute de membrii grupului…