Covrigii din coadă

Ciudată percepţie a banilor au unii dintre români. Mă tot izbesc de la o vreme, cam doi ani să tot fie, de replici de genul „20 de milioane e un salariu de mizerie”. Pe de o parte aşa e, 600 de Euro e aproape nimic în ţările UE mai bogate, însă, pentru o ţară săracă precum România lucrurile s-ar putea să nu stea tocmai aşa.


Mai degrabă cred că asistăm la o cursă nebunească spre creşterea inegalităţii, pe fondul crizei româneşti cronice de forţă de muncă cu studii superioare. Absenţa concurenţei reale pe piaţa muncii face salariile celor cu facultate să o ia repede în sus, aspiraţiile devenind nerealiste. Cunosc medici care susţin că un venit de 4000 de Euro este unul mic. În ţari precum Franţa, Suedia sau Olanda, s-ar putea ca lucrurile să stea altfel.

Văd în ziar o ştire care spune că fiecare român din Canada trimite acasă 1.840 € lunar. Faptul că ziaristul nu a prea priceput ce vrea să zică sursa, şi că e vorba de banii trimişi acasă în decurs de un an, nu neapărat de români, ci de est-europeni, nu e decât un amănunt. Mai interesant este că nu i s-a părut nimic în neregulă ca după 2-4 ani de la imigrare să câştigi suficient de mult ca să poţi economisi şi trimite acasă mai mult decât salariul mediu din marea majoritate a ţărilor europene. Probabil că ziaristul român s-a gândit la covrigii din cozile câinilor canadieni şi nu i s-a părut deloc anormal un venit lunar mediu net de 3-4000 de Euro.

Acum întrebarea este dacă nu cumva normalitatea ar fi ca în ţara săracă pe nume România, sau măcar prin Germania sau Anglia, salariul mediu net să fie pe la 5000 de Euro. Sau poate că ar fi cazul să revenim cu picioarele pe Pământ şi să ne gândim de două ori atunci când spunem că un salariu de 600 de Euro este unul mic…

Lucruri care sper să vină

Am avut un (stră-)unchi, pe care nu l-am cunoscut niciodată, şi pe care nici unul dintre membrii în viaţă ai familiei nu l-a cunoscut vreodată, dat fiind că a murit în 1946, de tuberculoză, sperând că va ajunge şi la el un medicament despre care auzise că ar exista: penicilina.

Zilele trecute am auzit la radio că se pregăteşte şi un leac care ar putea ajuta la vindecarea cancerului, testat în premieră pe subiecţi umani: link aici. Ca unul trecut în toamnă pe lângă cancer şi cu un cancer ce mi-a decimat zilele astea rudele de grad unu, sper ca ştirea să fie exactă, să se dovedească că tratamentul funcţionează şi să fie disponibil şi pe la noi.

Cargus, un nume … de boicotat!

Ziceam ceva de firme de curierat? Zic din nou: nu folosiţi Cargus, că nu are rost.

Iacătă faptele:
Mi-a fost trimis un pachet din Timişoara pe data de 15 iulie, cu poşta rapidă (Cargus). Azi este 24 iulie, adică 9 zile mai târziu.

Rog pe cea care mi-a trimis coletul să sune la Cargus. Sună, vorbeşte, i se spune că pachetul e prin Bucureşti, să sun eu să îl recuperez. Nu e nevoie să ştiu numărul trimiterii.

Sun la Cargus. Un operator nepoliticos vrea neapărat numărul trimiterii.

Expeditorul sună din nou la Cargus, află numărul trimiterii.

Sun din nou la Cargus. Mi se confirmă faptul că pachetul e în Bucureşti de pe 16 iulie, că au fost să mi-l vireze pe 16 şi pe 17, dar nu m-au găsit acasă şi au băgat coletul în depozit. Apoi operatoarea tace.

O invit să continue. Îmi spune că, dat fiind că nu am sunat, l-au băgat în depozit. Îmi mai zice că ei nu garantează contactarea destinatarului. (Cu alte cuvinte, dacă mă caută acasă în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră şi eu nu sunt, gata, nu îmi mai dau pachetul!) (Mă întreb pentru ce sunt ei plătiţi de fapt???) Îmi mai spune că după două încercări eşuate de a-mi da pachetul, mă sună ei. Aşa zice procedura. (E adevărat că a sunat la un moment dat telefonul, cu un număr necunoscut, vineri, în timp ce tata murea. Am sunat mai apoi la numărul ăla şi a sunat ocupat). Îmi mai zice că o să îmi trimită azi după ora 16 coletul. Acum este ora 21. Nu a venit.

Aşadar: vrei să primeşti un pachet prin Cargus? Simplu: plăteşti, apoi te apuci să dai telefoane pe banii tăi, timp de aproximativ 30 de minute. De pe Vodafone pe Orange. După aia speri că îţi vor da vreodată pachetul, pierdut prin hrubele în care sălăşuiesc ei şi depozitele lor.

Lucrurile

Cum mouse-ul va deveni o antichitate.
Cum toţi oameni vor avea videofon.
Cum un nou combustibil va înlocui petrolul.
Cum vom face multe lucruri altfel.

Lucruri pe care tatăl meu nu le mai afla niciodată.


/Comments are closed for a while/

Nu e ca-n filme :(

În naivitatea mea, mă gândesc că dacă eşti abonat la un ziar, acesta vine dimineaţa. Ca în filmele americane, poştaşul vine, aruncă ziarul pe gazonul din faţa casei, te scoli, îl iei, bei o cafea şi citeşti ziarul. În România nu pare a fi chiar aşa. Am primit un abonament gratuit la un ziar, ca să evaluez şi să văd dacă mă abonez şi în continuare.

Eu nu stau la casă, aşa că povestea cu pajiştea pică.
Nu mă scol devreme, aşa că nu ar fi grabă mare să am ziarul în zori, dar pe la ora 10 sunt treaz.
Nu îmi place cafeaua, aşa că pică şi asta.

Ziarul vine în mod sistematic după ora 14. Azi a venit acum 5 minute (adică la 16:35).

Mai bine îl citesc numai pe Internet, cu o seară înainte, privind liniştit la căderea liberă a tirajelor.

Curierul şi gardul

Am primit, prin Fan Curier, două pachete. Unul a venit ieri, celălalt azi. Primul avea 40 de kilograme, al doilea 20. Au venit la Institut, într-un moment în care nu eram acolo, fiind preluate de două colege. Curierul le-a lăsat la poarta Casei Academiei, spunând că el nu le duce până sus: sunt două etaje, dar şi două coridoare lungi însumând cam 200 de metri.

În locul colegelor mele, aş fi acceptat să preiau pachetele doar sus, în Institut, nu la poartă.

Oare pentru ce o fi încasat de fapt Fan Curier banii???

Din punctul meu de vedere, firma merită din plin să îşi aşeze numele pe gard.

Philip K. Dick: Ubik

Editura Nemira, Bucureşti, 2006. Ediţia originală: 1969.

Până la Ubik, mai citisem câteva romane de Philip K. Dick, un clasic al literaturii SF. Mai întâi Omul din castelul înalt şi Timpul dezarticulat, apoi Substanţa M şi Visează androizii oi electrice?. După Ubik am mai citit şi Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldericht. Toate au apărut în limba română la Nemira. Sunt câteva motive care se repetă în cărţile lui Dick: viaţa de după un război catastrofic; colonizarea altor planete; Terra din ce în ce mai greu de locuit, climatic vorbind; consumul de droguri; evoluţia fiinţei umane la un nivel superior de adaptare; flexibilitatea timpului/realităţile alternative. În general acţiunea este însă slab conturată, lejeră, ca într-un roman poliţist. De altfel, cel puţin Visează androizii… şi Substanţa M au tentă clară de roman poliţist, fără prea mari complicaţii, cu o idee clară, câteva piste false, însă slab conturate, şi un mister elucidat în final.

Pe ansamblu scrierile lui Philip K. Dick mi-au lăsat o impresie plăcută, reprezintă o lectură interesantă, însă nu una senzaţională. Dacă ar fi să îi cotez ansamblul romanelor citite pe o scară de la 0 la 10, cred că aş da undeva între 6 şi 7.

După gustul meu, Ubik este însă un pic altfel. Scris în 1969, împărtăşeşte ca element comun cu Palmer Elderlicht (publicat în 1965) problematica stăpânirii timpului, incluzând chiar şi un tip de talent uman – precog-ul, cel ce vede viitoruri posibile, repetat identic în cele două romane. Alături de acesta, sunt prezente şi alte câteva dintre temele preferate ale lui Dick, precum consumul de droguri (autorul însuşi a fost, în timpul vieţii, cunoscut pentru utilizarea de astfel de substanţe) sau mecanismele de adaptare la schimbările climatice radicale ale Terrei.

Stilul l-am găsit uşor diferit, parcă mai consistent, mai bine lucrat. Ce mi-a plăcut la Ubik este gradul mai ridicat de atenţie acordat de autor detaliilor, scriitura mai bine închegată, puzzle-ul ceva mai complicat descâlcit pentru a desluşi misterul, care, în final, nu se dezvăluie chiar pe de-a-ntregul, lăsând aparent mai multe rezolvări posibile.

În fapt, Philip K. Dick îmi pare a propune în finalul lui Ubik un posibil sens al istoriei de-a dreptul tulburător pentru patternurile normative utilizate de contemporaneitate pentru a-şi imagina timpul, spaţiul, viaţa şi moartea. Acest final, în sine, simplifica şi complică totodată sensul întregii cărţii. Nu intenţionez să îl discut sau să îl prezint aici, cei interesaţi pot la fel de bine să lectureze cartea şi să o înţeleagă în felul lor. Singurul lucru pe care îl semnalez este faptul că Ubik merită citită, că este mai complexă decât alte romane ale lui Dick. Minusurile ar fi date de acţiunea uşor simplistă, în ciuda răsturnărilor de situaţie, şi de slaba diferenţiere a personajelor – toate vorbesc la fel şi sunt definite prin câteva trăsături stereotipice. O carte de vacanţă care se citeşte uşor, însă îndeamnă şi la meditaţie. În plus, mai ar fi şi avantajul de a o citi la aproape 40 de ani de la publicare şi de a remarca faptul că este cât se poate de actuală...

Domnul Ştie-Tot

Irinei îi place expresia din titlu. Nu ştiu de unde a colecţionat-o, probabil de la unul dintre colegii de grădiniţă, însă o aplică adesea, ironic, cu candoarea celor 5 ani ai săi, atunci când i se pare că al ei interlocutor sare prea mult peste cal.

Mă întreb ce ar zice despre infatuarea frazei de mai jos, desprinsă dintr-un cotidian de astăzi, ediţia online: "Cărţile care ne fac de ruşine sunt destule, „Grand Bazar Romania” este una dintre ele, noi le-am răsfoit pe toate şi nu ne-a plăcut ce am văzut scris în ele."!!? (sublinierea îmi aparţine)

Îmi amintesc de o colegă, doctor în ştiinţe şi promovată asiduu în ultima vreme, care mărturisea cu superioritate că ea a citit totul într-un domeniu îngust în care pretindea că se specializează...

Oare epoca lui Leonardo da Vinci, când oamenii ştiau totul despre toate, să fi apus numai în afara graniţelor României?

Ziaristul de pe gard

Dacă tot am dat drumul la "numele de pe gard", hai să continui cu graffiti-ul virtual:


Stimabila ziaristă Alexandra-Livia Dordea publică în Evenimentul Zilei o serie de articole despre comunităţi de ţigani. Opera respectivă poate fi regăsită, spre exemplu, aici şi aici. Articolele par a fi realizate prin metoda copy-paste, utilizând ca sursă de inspiraţie o carte semnată de un grup de colegi de ai mei. (Chiar dacă nu o fi doar copy-paste, ci o rafinare sofisticată a celor publicate în carte, faptul că sursa nu este citată în ediţia online a ziarului, reprezintă tot asumarea drepturilor asupra lucrării altuia.)

Primul articol aminteşte cartea şi finanţatorul, dar ignoră faptul că există un autor al textului pe care ziarista îl foloseşte pentru a-şi concepe articolul. Al doilea articol nu se mai sinchiseşte nici de carte, nici de finanţator, cât despre autorul studiului...

Mă întreb în ce mpăsură stimabila jurnalistă a auzit de copy right, de morală şi unde a susţinut examenul de bacalaureat.

Mă întreb de asemenea dacă în ediţia tipărită a Ev.Z. este amintită sursa.


Până una alta, hai să băgăm graffitti la greu pe gardul cu numele...


Later Edit: În urma protestului OSF, Ev.Z. a adăugat pe site, la finalul articolelor incriminate câteva cuvinte în care precizează numele autorului real al textului :)

Pe gardul poştei

Miercuri, 15.12.2007, am mers la Oficiul Poştal 69, din strada Bârcă, în sectorul 5, Bucureşti, ca să ridic un colet pentru care primisem avizul în cutia poştală. Am ajuns la uşa Oficiului la ora 12:43. Paznicul de acolo, echipat într-o uniformă vişinie a încercat să mă oprească să intru în incinta oficiului. Motivul invocat era pauza de masă programată, conform orarului afişat, între orele 13:00 şi 13:30. Am nesocotit ordinul nepoliticos ce mi-a fost adresat şi, profitând de neatenţia domnului Dănilă Nicu, paznicul cu pricina, ocupat să îi răspundă nepoliticos unei doamne în vârstă, am pătruns în oficiul poştal. M-am aşezat la coadă şi, la ora 12:58, ieşeam pe uşa oficiului poştal, purtând coletul (o carte) în braţe.

Uite aşa începusem în decembrie 2007 o sesizare adresată poştei, la care am sesizat când am realizat că pentru a o trimite ar trebui să mă deplasez până la Poştă. Şi cum pe atunci abia mă mişcam, cocârjat, cu ceva dureri post-operatorii, am renunţat să o mai trimit. Dacă tot am iniţiat "numele de pe gard" şi încă mai aveam sesizarea pe hard, am zis să îl adaug şi pe domnul Dănilă Nicu pe lista celor care cred că au câştigat pentru numele lor un loc binemeritat în galaxia gardurilor.

Numele de pe gard

Am tot ezitat să inaugurez această rubrică. Rubrica celor al căror nume poate sta cu mândrie pe toate gardurile. O fac azi, că nu mai rezist.

Am încercat să cumpăr din Cora-Militari un aparat de bărbierit electric. M-am uita la vitrina aşezată în raionul parfumerie, m-am decis şi am întrebat un angajat cum pot face să cumpăr din vitrina încuiată. Mi-a spus să merg la "Serviciul clienţi", lângă intrare şi să anunţ acolo, că vitrina cu pricina ţine de "Electrocasnice" (raionul cu pricina este amplasat cam la 100 de metri distanţă, dacă nu cumva mai mult). Zis şi făcut. S-a anunţat la difuzor că "un angajat de la Electrocasnice este rugat să se prezinte la Cosmetice-Parfumerie" şi am început să aştept.

Au mai venit şi alţi potenţiali clienţi şi au urmat aceeaşi cale.

După 15 minute, angajata de la "Parfumerie" mi-a sugerat să mă duc să îl caut personal pe cel de la "Electrocasnice".

"Sunt singur pe raion şi nu pot să plec de aici. O să vin repede, când se întoarce colegul meu. Aşteptaţi acolo." "Bine, dar aştept deja de 17 minute!" "Mai aşteptaţi".

După 25 de minute de aşteptare am renunţat. Trecând din nou pe lângă raionul Electrocasnice, în drumul către alimente, mă aud strigat: "Domnu'! Domnu'! Hai să mergem la Parfumerie!"

M-am dus. La Media Galaxy, în Plaza Romania. Cei de la Cora nu au îndecât să facă umbră aparaturii de la Electrocasnice, în frunte cu bravul lor angajat Şerban Sendriuc sau Scondiliuc sau cam aşa ceva. Un brav angajat ce şi-a câştigat cu sudoarea statului în picioare şi a zâmbetului zeflemitor dreptul de a fi primul care în opinia mea merită să aibă numele înscris pe gard.

EDIT: Nu am depus reclamaţie pentru simplu motiv că intrasem în criză de timp.

Cu liftul la spital

Stau şi mă tot întreb: oare de ce, în toate spitalele bucureştene pe care le-am vizitat mai intens, dacă eşti pacient sau "aparţinător", a lua liftul este o întreagă aventură, în care de regulă depinzi de un liftier nu tocmai binevoitor?

Îmi amintesc de exemplu, cum m-am externat anul trecut, coborând pe scări cele 3 etaje, cu două tuburi de dren ieşind din mine, după ce am aşteptat zadarnic 20 de minute ca liftul să aibă timp şi pentru mine ...

Sau cum am suit câte şase, respectiv, zece etaje în spitalul unde s-a născut Irina şi unde am vizitat apoi unul dintre bunicii ei...

Simţământul istoriei şi ultimul om

A îţi închipui că trăieşti timpuri nemaitrăite, că cei din jurul tău sunt complet altfel decât cei care au fost, că în orice mişcare, suflu, emoţie, luptă, cântec, modă, partidă de sex, odă, coadă de topor, discurs, persoană, acţiune sălăşuieşte originalitatea absolută şi nemaiîncercată.

A nu şti.

A crede.

A nu vrea să şti.

Orgoliu, spaimă, plăcere, necunoaştere, slăbiciune, departe de extaz sau de ce ar putea fi extazul. Aproape de mirificul peşterii lui Platon.