Cărţi despre anii 1980 şi 1990

Am citit în ultima vreme un pic de literatură românească contemporană. Cum o parte din ceea ce am citit aduce în prim plan cam aceleaşi decade, cred că merită să pun laolaltă câteva gânduri despre unele din aceste romane. Am dat şi note de la 0 la 10, cu precizarea că dau greu note peste 8 şi că, evident, acestea reflectă exclusiv gustul meu în materie de cărţi.

În O limbă comună (Polirom, 2004), formatul ales Sorin Stoica mi-a amintit de … Emil Cioran. Similitudinea este doar de formă şi doar vagă, dar mie asta mi-a venit în minte citind cartea. Ca şi Cioran, Stoica foloseşte fiecare capitol pentru a-şi expune gândurile despre câte un lucru din viaţă. Se opreşte însă doar asupra aspectelor vieţii de zi cu zi, fiind mai puţin preocupat de scopurile majore ale vieţii. În plus, Sorin Stoica nu caută să producă filozofie, ci un roman închegat, cu acţiune şi personaje.

Romanul este conceput ca o serie de istorioare, legate însă între ele de tenta autobiografică, de personajele ce revin de la un capitol la altul. Depănarea povestioarelor despre viaţa cotidiană permite autorului o suită de satire la adresa societăţii româneşti a anilor 1980 şi 1990, cu accent pe ultimii. Între ţintele lui Sorin Stoica sunt societatea în ansamblu, Băneşti-ul natal, viaţa ca pacient la spital, ca bucureştean locuind în gazdă, la bloc, ca student la Jurnalism, ca ziarist, ca scriitor, ca băutor etc. Firul roşu al cărţii este persoana povestitorului, dar mai ales limbajul non-academic folosit. De altfel aceasta este satira fundamentală: cea a ascunderii în spatele limbajului, ca în povestea cu gunoiul şi cu preşul.

Altfel însă, motivul cărţii mi s-a părut a fi repetat obsesiv, obositor de mult. Pentru gustul meu, poveştile sunt, în ansamblul lor, prea statice. (Evaluarea mea: 5 din 10).

Claudia Golea, filolog, rememorează în French Coca-Cola (Polirom, 2006) secvenţe din „Epoca de Aur”. Perspectiva nu este însă una obişnuită. Tatăl autoarei a lucrat în ambasadele României din Republica Centrafricană şi de la Paris. Amintirile Claudiei Golea vin din perioada respectivă. Cu precădere cele din Bangui, pe când avea doar câţiva ani sunt savuroase. Probabil ele sunt de fapt modificate de trecerea vremii, şi completate cu elemente repovestite de părinţi şi cunoscuţi în momente ulterioare, dar chiar şi aşa, autenticitatea este neschimbată, iar poveştile sunt interesante.

Scriitura este suplă, cu fraze simple, fără înflorituri, cu o derulare captivantă. Istoria anilor 1970 este pentru Claudia Golea cea a ambasadelor amintite. A doua parte a anilor 1980 aduce cu sine şocul revenirii în România, şi trimite rapid într-o epocă pe care adolescenţii de astăzi şi-o imaginează cu dificultate. Partea finală, cea postdecembristă, sună mai mult ca o justificare, dar rămâne interesantă. Pe ansamblu este o carte care se citeşte pe nerăsuflate. (Evaluare: 7/10).

Dan Lungu, sociolog ieşean, propune în Raiul Găinilor (Polirom, 2004), o frescă ce aminteşte de proiectul mamut al lui Radu Tudoran, dedicat sfârşitului de mileniu. Asemănarea se opreşte însă aici. Cartea este mai puţin ambiţioasă de atât, dincolo de experimentarea unui format similar, dar de dimensiuni mult reduse, nu sunt multe alte elemente comune. Dan Lungu se rezumă la a spune povestea anilor 1980-1990, aşa cum ar fi putut fi ea pe o Stradă a Salcâmilor din marginea oraşului. Povestea cred că are potenţial de a fi interesantă ca documentar peste 20-30 de ani. Eu m-am oprit insa pe la jumătate, nefiind foarte atras de ea. (Evaluare: 3/10).

Şi Norman Manea (Întoarcerea huliganului, Polirom, 2003) propune o carte autobiografică (da, aşa s-au nimerit mai toate sunt autobiografice, mai toate se ocupă de anii 1980-1990). E vorba mai ales de anii comunismului, dar şi anii 1990, aşa cum s-au văzut ei de un scriitor român emigrat în America. La Manea trimiterile merg şi mai mult în trecut, istoria personală având nevoie de precizarea unor surse încă dinainte de război. Evreu, emigrat la sfârşitul anilor 1980 în SUA, prin Germania şi Franţa, Manea propune o altă perspectivă asupra evenimentelor din România cea a emigrantului sceptic. Mie cartea însă nu mi-a plăcut, nu am citit prea mult din ea. Stilul greoi este cel care m-a îndepărtat în primul rând, deşi era genul de roman care de regulă mă prinde. (Evaluare: 1/10).

Richard Wagner este un scriitor german, emigrat din România natală la sfârşitul anilor 1980, după o scurtă disidenţă. Etnic şvab şi scriind în germană, Wagner aparţine prin tematică mai degrabă spaţiului literaturii române. Miss Bucureşti (Rao, 2009) este o ficţiune (cu elemente ce par autobiografice, plasate ]n istoria personală a mai multor personaje!) despre anii 1970-1980, văzuţi prin prisma perioadei postdecembriste, şi completată de întâmplări din anii 1990. Tema centrală este explicarea motivelor securiştilor ca indivizi cu trăiri proprii, ca oameni normali mânaţi de dorinţe, nevoi, fapte lumeşti, altfel decât imaginea simplificatoare cu care operează de regulă ditiramba publică. Expunerea este interesantă, iar stilul de policier este folosit cu îndemânare de autor. Inedită este şi traducerea colectivă, realizată ca temă de seminar de către 25 de studenţi braşoveni, în decursul a 6-7 ani. Calitatea pare a fi rezonabilă (o umbreşte doar introducere stângace, conţinând şi un dezacord în cele câteva paragrafe!). (Evaluare: 9/10) (PS. Richard Wagner este soţul Herthei Müller).

(Dat fiind subiectul încă sensibil al cărţii lui Richard Wagner, trebuie să fac o notă: Evident, descrierea securiştilor ca oameni nu presupune justificarea existenţei Securităţii sau ale faptelor membrilor acesteia, ci doar contribuie la înţelegerea mecanismelor care au stat în spatele acestora)