Extratereştrii, criza şi pământenii

Senzaţia mea este că nu avem de a face cu o criză de supraproducţie: nu văd pe nicăieri produse zăcând prin rafturi din lipsă de cumpărători, sau preţuri care se prăbuşesc de la o zi la alta, de la o lună la alta, sau măcar de la un an la altul.

Nu pare a fi nici o criză de supraconsum: altfel preţurile ar fi zburat de mult în sus.

Asta înseamnă că, în principiu, cel puţin la nivel global, omenirea produce cam cât poate consuma. Aşa cum am văzut adesea prin ziare, este vorba de o criză financiară, cu alte cuvinte, ca omenire, ca ocupanţi ai planetei Pământ, la nivel mondial, avem de a face cu o problemă de alocare adecvată a resurselor, de redistribuire a acestora între membrii individuali ai acestei societăţi globale.

Cu alte cuvinte, avem anumite entităţi, fie ele oameni sau organizaţii, care au acumulat resurse şi care au finanţat consumul altora, prin credite. Au avut de câştigat din dobânzi. La un moment dat, debitorii nu au mai avut de unde plăti pentru credite. Debitorii pot fi la fel de bine oameni, state sau corporaţii.

Criza îi pune într-o situaţie neplăcută deopotrivă pe creditori şi pe debitori. Ambele părţi au fost parte a unor creşteri de consum axate pe împrumuturi reciproce. Creditorii au oferit prea uşor bani. Debitorii au împrumutat şi consumat mult, bazându-se pe o continuă creştere economică ce le-ar fi permis să plătească mai târziu pentru consumul curent. Creşterea se baza însă tocmai pe consumul curent. Reducerea sa ca efect al incapacităţii de plată a unora a determinat un efect de domino stopând creşterea (şi salariile) altora, cu efecte imediate asupra capacităţii lor de plată etc.

Cu alte cuvinte, privind din nou Pământul de undeva, din spaţiu, aş spune că un marţian ar putea uşor să tragă concluzia că noi, cei de pe Terra, producem cât putem consuma (poate chiar mai puţin, dacă ne gândim la numeroşii africani trăind aşa cum se trăia în Europa acum 2000 de ani), dar avem probleme de redistribuire.

Cu alte cuvinte, sunt probleme de organizare socială, de împărţire a resurselor. Cum se vor rezolva, aceasta este o întrebare interesantă. Noul echilibru va determina soarta Pământului pe termen lung, fie că va fi vorba de dominaţia accentuată a corporaţiilor, cu precădere a celor financiar-bancare asupra statelor, fie că va fi vorba de orientarea către egalizarea veniturilor, sau de orice altă soluţie.

Soluţia cu pricina va trebui să răspundă şi presiunii puse de creşterea speranţei de viaţă. Personal cred că doar prelungirea perioadei de viaţă activă (i.e. creşterea vârstei de pensionare către 70 de ani, eventual cu part-time-uri în ultimii 5 ani de viaţă) este calea cea mai indicată în ţările unde munca manuală mai ocupă doar o pondere mică. Altfel pensiile vor deveni doar alocaţii simbolice şi nu vor mai putea susţine capacitatea noastră de a trăi cât mai mult…

Competiţia de furat

Numărul din 17 iunie al Times Higher Education International(THE) include un articol ce discută despre plagiat. Mai exact este anunţată grila de penalităţi pentru studenţii care plagiază, grilă ce urmează a fi lansată ca propunere pentru Anglia la o conferinţă ce are loc săptămâna viitoare.

Grila se bazează pe analiza politicilor anti-plagiere ale universităţilor din Anglia, și este ajustată prin consultarea cu 104 cadre didactice…

Uite un exemplu de penalizare, conform THE:

„Un student din anul 1 nu a indicat sursa pentru o propoziţie pe care a utilizat-o într-un referat. Conform grilei va primi o penalizare de 280 de puncte. Se adaugă posibile sancţiuni recomandate: (1) avertisment scris, prezent în foaia matricolă; (2) referatul este respins: va trebui să facă altul, dar, fiind prima sancţiune, nota maximă ce poate fi obţinută rămâne aceeaşi.”

Pe măsură ce sancţiunile se acumulează, creşte numărul de puncte de penalizare, foaia matricolă devine plină de astfel de avertismente, scăzând şansele de a fi acceptat la master și doctorat, avertizând angajatorii asupra calităţii studentului. Exmatricularea constituie și ea posibilă începând de la un anumit număr de sancţiuni și puncte de penalizare.

Întrebarea imediată ce mi-a venit în minte este legată de aplicativitatea unei astfel de grile în România. La noi, grupe întregi de studenţi prezintă nu câte o frază, ci referate întregi copiate sau concatenate din texte găsite online. Tot aici, ai lor profesorii includ în dosarul de avansare în grad cărţi despre care spun că sunt proprii, dar care incorporează lungi texte copiate din lucrările altora…

Te întrebi dacă are rost să penalizezi astfel o normă socială și dacă nu cumva făţărnicia este de fapt adevărata virtute a acestei societăţi.

Nu ar fi mai simplu ca sistemul de învăţământ să poarte denumirea „competiţie de furat”?

Zagreb

Drumul cu autobuzul de la aeroport către Zagreb oferă câteva indicii asupra oraşului. Surprinde traficul redus, faptul că sunt doar două benzi pe sens. E un oraş mic, liniştit. Apoi vine un cartier de blocuri. Seamănă cu Ploieşti Nord, aşa cum a rămas cartierul în mintea mea, în starea sa din anii 1980. Sunt blocuri şi verdeaţă. Doar că blocurile sunt ceva mai înalte, peste 14 etaje. În rest, sunt mai aerisite ca în Bucureşti. Străzile devin şi ele largi. Rămân două benzi pe sens, dar e multă verdeaţă pe lângă şi între ele, iar la tot pasul sunt statui şi grupuri statuare. E clar, suntem mai la vest de România.

Mall-ul de la colţul cartierului arată aparent la fel, dar parcă are ceva în plus. În zare se vede un grup de clădiri înalte, din oţel şi sticlă, probabil centrul de afaceri. Îmi vin în minte Frankfurt şi Hanovra (pe ultimul l-am văzut însă doar în poze). Îmi amintesc de clădirile similare din Bucureşti. Apare şi indiciul ce făcea Mall-ul un pic diferit: nu sunt perfect drepte, au mici „şmecherii” arhitectonice ce le individualizează. Una dintre ele îmi sare în ochi: urcarea-i rectilinie îi este întreruptă rapid de o asimetrie, ca o bucată pătrată enormă aplicată pe suprafaţa sa, oarecum la întâmplare, inegal. O zăresc doar cu coada ochiului. Ceva mai sus pare a fi o altă asimetrie, de astă dată având centrul de greutate către stânga. Apoi, spre vârf, e dreaptă din nou.

Ieşind pe străzi, apar din nou similarităţi cu România, cu Bucureşti-ul: oamenii sunt îmbrăcaţi cam la fel, trec ca şi la noi pe roşu, şoferii vorbesc la mobil atunci când conduc, sunt multe SUV-uri (parcă nu la fel de multe ca la Bucureşti, dar clar mai multe decât în Europa de Vest), iar oamenii din tramvai par a avea o luptă continuă cu săpunul şi cam miros.

Oraşul e zgârcit în a oferi atracţii turistice. Compensează însă din plin prin spaţiile verzi, @ prin aerisirea incredibilă pentru cei obişnuiţi cu aglomerările urbane, @ prin teatrul naţional aflat în mijlocul a ceea ce la noi ar fi numit parc, @ prin parcul adevărat, cu copaci cu tulpina albă, contrastând cu verdele înconjurător, @ prin străduţele ce suie pe deal dinspre ceea ce ar putea fi piaţeta centrală, @ prin numeroasele terase, pline de viaţă, @ prin arhitectonica unuia dintre cartierele centrale, despre care localnici spun că aduce cu Viena.

Mie mi-a plăcut. Merită să petreci o zi aici, mai ales dacă vii din România şi vrei să vezi cum arată un oraş decent, estic, având puţin sub un milion de locuitori, care nu este invadat de gunoaie şi praf …

Disfuncţia realităţii, Peter Hamilton

Peter F. Hamilton, Disfuncţia realităţii, Nemira, 2009. [ediţia originală: 1996]

Primul lucru care sare în ochi la cartea lui Hamilton este lungimea: în ediţia Nemira e vorba de trei volume, însumând în jurul a 1700 de pagini.

Nu întâmplător, primele 200 de pagini constituie în fapt cele şase intrigi principale. Acestea sunt povestite separat una de cealaltă, iar până pe la pagina 500 întrepătrunderea lor e practic inexistentă.

Merită însă din plin să ai răbdare şi să rezişti amăgirilor repetate ale autorului. Fiecare dintre cele şase poveşti te momeşte cu ceva nou, propune acţiune interesantă, a cărei continuare abia aştepţi să o afli. Mai mult, cele şase intrări diferite în roman contribuie la creionarea unei lumi viitoare în care Hamilton experimentează soluţii alternative la întrebările contemporaneităţii.

Cartea este etichetata adesea drept o saga a ingineriei genetice. Eu aş zice că este mai degrabă o saga despre cum ar putea evolua lumea pe numeroase planuri, între care genetica constituie doar o bucăţică, mai degrabă un pretext decât substanţa.

Religiozitatea, secularizarea şi renaşterea religioasă, colonizarea spaţiului, libertățile sexuale (ceva cam prea mult descrise, totuşi), modificările genetice, medicina viitorului, evoluţia familiei, schimbările din comunicaţii şi transporturi, problema suprapopulării, contactul cu extratereştrii, relaţia state-corporaţii, relaţiile de gen, corupţia și administraţia, democraţia, viaţa de după moarte sunt temele care se repetă cel mai frecvent (sper să nu fi scăpat vreuna din cele mai prezente!).

Hamilton are dispoziţie sute de pagini în care să brodeze pe marginea schimbărilor din toate aceste domenii, detaliindu-le mai mult sau mai puţin, imaginându-şi îmbinările dintre ele în multiple posibile scenarii de organizare socială. M-a surprins doar faptul că nu este preocupat și de sistemul de educaţie, de importanţa acordată muncii și de asigurările de şomaj. În rest acoperă aproape orice…

Cartea este una greu de scris, dar care nu e la fel de greu de citit, mai ales după ce deprinzi limbajul. Primele 200 de pagini au fost cu siguranţa cele mai grele și pentru traducător. Rolul lor este mai degrabă să te înveţe limba cărţii. Să nu uităm că acţiunea este plasată peste 600 de ani. Gândiţi-vă că l-aţi citi astăzi pe Shakespeare sau pe Dimitrie Cantemir în original. Sau că îi povestiţi lui Leonardo da Vinci despre Internet şi televiziune!

Aici este al doilea mare merit al lui Hamilton, după acela de a prefigura scenarii tehnologice și sociale viitoare. Autorul englez reuşeşte să construiască elemente de limbaj suficient de diferite faţă de ce vorbim astăzi pentru a te purta în atmosfera altei epoci, dar grefate în limba contemporană (altfel nu am fi în stare să citim cartea :).

În aceste condiţii, traducerea a fost cu siguranţă o încercare serioasă. Traducătorul (Mihai Dan Pavelescu) se achită pe ansamblu onorabil de sarcina respectivă, chiar dacă se simte că are dificultăţi în prima sută de pagini, incluzând un „cel mai interior” scăpat pe la pagina 81 (în principiu nu văd însă de ce nu am permite un superlativ și lui „interior”…).

Pe ansamblu, mi s-a părut o saga SF excelentă, de citit pe nerăsuflate (1700 de pagini!) și apoi de reluat, eventual după lectura celorlalte două volume din trilogia pe care o iniţiază (Da, aţi înţeles bine, aceste 1700 de pagini, împărţite de Nemira în trei volume, constituie doar prima parte din cele trei ale trilogiei :)

Evaluarea mea: 8 din 10.
Alte păreri: Eoghann Irving (Solar Flare), dreamingjewel (Cititor SF).
Spoilers: Wertzone, Luke Maciak (Terminally Incoerent).

Ciocanul, nicovala şi funcţionarul public

Să zicem că X este un funcţionar public cu oarecare, plătit de la bugetul local. Y și Z sunt clienţi ai serviciilor gestionate de X.

Dintr-un motiv oarecare, Y devine nemulţumit de serviciile primite de la X. Nemulţumirea este legată de fapt de Z. Mai exact, el spune că problemele lui Z, chiar dacă nu sunt generate de Z însuşi, vin dintr-o neglijenţa trecută a acestuia. Problemele curente ale lui Z diminuează calitatea serviciilor pe care X le livrează lui Y.

Y solicită excluderea lui Z de la serviciile furnizate de X. Z invocă faptul că, fiind contribuabil, are dreptul să primească serviciul.

Există şi o reglementare instituţională care descrie exact cazul lui Z. Calea legală cu pricina ar fi ca X să solicite ajutorul unei instituţii oarecare Q. Serviciul livrat ar urma să fie prestat deopotrivă de X și de Q, cheltuielile suplimentare fiind în sarcina bugetului local de care Q și X aparţin. (ele sunt deja incluse în bugetul autorităţii locale).

X ezită să aplice metoda legală (Q) încurajând tacit poziţia lui Y: excluderea lui Z i-ar face viaţa mai uşoară. Pe de altă parte, nici Y, nici Z nu fac apel la metoda legală. Situaţia trenează mai mult timp. Z caută să colaboreze la îndreptarea ei, însă soluţia pare a fi una de durată.

Y foloseşte relaţiile personale pentru a-l presa pe X să nu mai livreze serviciul lui Z. Zvonul public spune că îşi foloseşte relaţiile politice pentru a-l ameninţa pe X că va suferi pierderi în plan personal. Despre Z se spune că face lucruri similare.

X este ameninţat explicit cu demiterea de către ambele părţi.


Oare care dintre ei are dreptate?

De ce oare Z nu a folosit calea legală?

Să fie vorba de corupţie? Să fie vorba de faptul că una, două sau toate cele trei părţi nu sunt interesate de lege? Să fie vorba de un mod original de a practica 'solidaritatea socială’?