Români prin Köln – 2011 (4)

Ca aproape orice low-cost şi cursa Bucureşti-Köln/Bonn geme de emigranţi români. Am zburat împreună cu Irina la sfârşitul lui iulie. Aşteptându-ne să aterizăm, Mălina avea să ne spună după ce ne-am suit în taxi că avea sentimentul neplăcut de nesiguranţă. Convorbirile dintre conaţionalii noştri dezvăluiau o potenţială lume interlopă, dominată de peşti. În avion, hainele unora dintre călători aminteau de castelele construite de romi: scumpe, fără gust, sclipitoare.

Majoritatea însă erau îmbrăcaţi mai degrabă modest, iar costul biletului de avion nu fusese probabil o cheltuială uşor de suportat. Cu câţiva ani în urmă, prin 2007, în low-cost-ul de Roma, atmosfera era mai destinsă: o mamaie anunţa în sala de aşteptare că se hotărâse să meargă în vizită la fii cu o seară înainte, venise în aeroport şi cumpărase un bilet, apoi dormise pe unde apucase. Destul de probabil, nu plecase de atunci prea des din satul ei. Nu erau mulţi copii, mai degrabă adolescenţi ce mergeau în vacanţă la părinţi sau rude. Mulţi dintre adulţi discutau despre copiii lor elevi. Preocuparea pentru la ce şcoală să îi înscrie era între subiectele preferate de discuţie: „nu mă decid dacă să îl aduc acum în Italia sau de la anul, de la liceu”.

Imagine preluata de pe travelsplendid.ro

Zborul către Köln a avut loc tot în iunie, dar patru ani mai târziu. Erau mulţi copii mici, preşcolari, însoţiţi de părinţii care reveneau din vizita în România. Feţele nu erau atât de destinse ca în cursa spre Roma. Doi domni împărţeau între ei două ziare româneşti şi discutau politică: „Ce vor ăştia cu regiunile astea?” „Băsescu vrea să le-o tragă la baronii locali şi să pună oamenii lui”. Admiraţia faţă de preşedinte ardea ca o luminiţă în ochii lor, marcându-le reprezentarea despre propria competenţă civică. În rest, multe discuţii pe ton mai degrabă jos, nu atât de gălăgioase ca în avionul către Italia. Sobrietate germană, să zic aşa ;).

Români prin Köln – 2011 (3)

Sfârşit de aprilie 2011. Ne suim în tramvai de la Neumarkt, la capătul străzi comerciale a Köln-ului, un corso similar Lipscani-ului ploieştean, dar de câteva zeci de ori mai mare. Suntem trei: doi adulţi şi Irina, fiica noastră. Sunt doar două locuri disponibile în aceeaşi zonă a tramvaiului. Mălina şi Irina se aşează. Mă alătur şi eu, dar în picioare.

Tânărul de lângă Irina îmi face semn să mă aşez în locul lui. Mă gândesc că m-a dibuit că nu ştiu germană şi îmi vorbeşte dublând limbajul prin semne. Procedez la fel, spunând „Das ist OK…” Sper că pricepe că pot sta pe propriile-mi picioare. Îmi transmite că oricum coboară la prima. Mă minunez şi eu cum de am priceput, dar îmi temperez imediat aprecierea faţă de vagele mele cunoştinţe de germană: mi s-a mai întâmplat să mi se cedeze locul lângă Irina de către tineri ce coborau la staţia următoare.

Tânărul e îmbrăcat ca un homeless, însă în stilul homeleşilor locali, adică curat. Un pantalon de training uzat, probabil cules de pe la un fost proprietar, un pulover cu un model incert. Are părul uşor undulat, brunet, dar pielea albă. Nici german, nici turc. O privire uşor nesigură, temătoare, dar nu speriată, cu un uşor licăr de inteligenţă, însă departe de a fi fost prelucrată.

Tramvaiele în Köln sunt arareori înghesuite ca în România. Puţini oameni stau în picioare. Tânărul se află acum lângă uşă, dar nu e nici o persoană între el şi noi. Încep să vorbesc cu Irina. În româneşte.

După câteva momente tânărul spune ceva. Decodific imediat mesajul: „Uite că am dat locul cui trebuie”. Am procesat surprinzător de repede! Back off, era în româneşte, era firesc să pricep repede! ;)

Intrăm repede în vorbă. Aflu repede că stă în parc, e aici de trei luni şi e fericit că are de muncă a doua zi. Va dărâma nişte ziduri: mâine va lucra în construcţii, la comanda unui italian care tocmai s-a întors după câteva săptămâni de absenţă. E fericit că va avea de muncă. Nu contează că e cald (sunt 30 de grade în Köln), o să câştige ceva bani. E fericit că mă aude vorbind româneşte. Are reacţia pe care am întâlnit-o adesea la românii din afara ţării: întâlneşte unul care pare aproape egal cu cei din ţara în care se află. Începe să fie mândru că e român. Pe de altă parte, omul din faţă mea e un om adevărat. Doarme în parc, dar pare fericit. E încântat că e într-un loc în care e curat, că poate câştiga ceva bani. Probabil că plănuieşte să trimită ceva şi către casă. Poate se gândeşte că spre iarnă va putea să aibă şi un pat, undeva. Nu îşi propune să cerşească, vrea doar să muncească, după puteri.

Îmi doresc în gând să aibă succes, să strângă bani, să aibă un pat, apoi să închirieze o cămăruţă a lui, să găsească o fată. Revizuiesc estimarea asupra vârstei: are sub 25, nu 30, cum credeam.

Coboară la Molkereistrasse, nu la Rudolfplatz. A rămas prin urmare în tramvai încă două staţii. Mă gândesc că aşa era în autobuz pe când făceam naveta la şcoală, în clasele I-IV…

Îmi place să cred că aşa e România. Mă bucur de naivitatea ideii :(

Români prin Köln – 2011 (1+2)

Cred că este interesant să menţionez prilejurile întâmplătoare în care am întâlnit varii români în Köln. (evident, mai sunt şi cele cu oamenii pe care îi ştiam dinainte, dar ele constituie o altă mâncare de peşte)

1. Prima luare de contact a fost în aprilie. Proaspăt instalaţi în oraş, am plecat cu maşina din faţa blocului, Mălina conducând, am intrat în cartierul rezidenţial la marginea căruia locuim, către parc. Am cotit dreapta pe o străduţă. Spre jumătatea ei, un om cânta la acordeon. Am spus că întâlnim un conaţional. Când ne-am apropiat, am fost salutaţi ceremonios: maşina are numere de România.

2. La înregistrarea la primărie, Mălina a avut norocul de a încheia formalităţile înainte de apariţia unui gălăgios grup masiv de purtători de lanţuri groase şi fuste înfoiate, cu numeroşi puradei chiuind prin birourile respective.

Playmobil FunPark Zirndorf

The Playmobil Park in Zirndorf is a nice place to be. I liked it much better than the Disneyland. Despite not being as “shimmering silver and gold” as the more famous attraction that I mentioned, I found Zirndorf Park is more instructive for kids (younger than 8-9 year old), more enjoyable, it has better food, and it is definitively less commercial. It is more about the content and less obvious oriented towards making profit.