Vin alegerile!

În opinia mea, sunt două alegeri importante pe care românii le-au făcut în ultimii ani. Ambele au efecte pe termen lung în ce priveşte evoluţia ţării. Pe de o parte au optat cu amândouă mâinile pentru o impozitare flat, la un nivel scăzut. Aceasta derivă din convingerea puternică că nu merită să dai nimic „Statului”, entitate abstractă, vicleană şi periculoasă, care ne fură pe toţi. Consecinţa este dată de inegalitate încă şi mai mare, în una dintre cele mai inegale ţări europene, cu implicații care nu au cum conduce la dezvoltare (un argument în acest sens îl aduce o postare de-a lui Marian şi comentariile aferente).

A doua alegere importantă este menţinerea la putere a unui lider capricios, cu tendinţe autoritare, căruia îi face plăcere să se corijeze în apărător al democraţiei, corectitudinii şi prosperităţii liberale şi care derapează adesea în comportamente intolerabile conform standardelor contemporane, precum categorisirea unei jurnaliste drept ”păsărică” sau „ţigancă împuţită”.

Ascultând versiunea audio a The Economist pentru 1-7 noiembrie 2011, mi-au venit pe rând în minte cele două alegeri, chiar dacă România nu este defel prezentă în paginile revistei (sau cel puţin în prima ei parte, că am ajuns în Esch înainte să se încheie audio-revista). Partea proastă este că România mi-a apărut în minte când a fost vorba de cele două probleme europene majore ale ultimelor săptămâni: Grecia şi Italia.  

Ca şi românii, grecii nu se înghesuie să plătească taxe. De aici şi problema lor majoră: statul (incluzând aici şi autorităţile locale) s-a tot împrumutat, a oferit locuitorilor săi varii servicii, de la şcoli şi autostrăzi la poliţie şi salubritate. Necolectând taxe (grecii nu au nici măcar cadastru), a dat, din nou, faliment. Cred că e al cincilea de la independenţă (1877), ceea ce îl face pe colegul meu Jérôme să spună că singura administraţie competentă a ţării cu pricina a fost Imperiul Otoman. La noi nu e chiar aşa, însă a continua să consideri că e cazul să furi statul ori de câte ori ai ocazia ne poate rapid aduce în situaţia Greciei. Partea proastă este că, neavând un trecut pe care să îl vindem şi un litoral exploatabil, noi nu putem supravieţui din turism.  

Ca şi românii, italieni au un lider cu tendinţe autoritare, îmbrăcate în scandaluri mediatice „care în majoritatea ţărilor ar fi dus de mult la demitere” (citat din memorie din The Economist, cu referire la Berlusconi), clamând că apără democraţia şi că luptă pentru promovarea unui liberalism autentic. Performanța lui Il Cavaliere, care îmi pare că seamănă fizic preşedintelui român*, este simplă: sub guvernarea sa, economia italiană a avut o creştere atât de mică, încă o depăşeşte pe cea a doar două state: Haiti (ţara aia cu cutremurul devastator din 2010) şi Zimbabwe (ţara aia în care speranţa de viaţă a scăzut de la 60 la 42 de ani, fiind decimată de HIV, care a avut inflaţie de 11 milioane la sută în 2008 şi unde e şef atotputernic un amic de-al lui Nicolae Ceauşescu: Robert Mugabe). E adevărat, sub Băsescu, România a avut o creştere remarcabilă şi nici nu a intrat într-o criză similară Italiei sau Greciei. Te întrebi însă: unde am fi fost cu un altfel de preşedinte şi cu un guvern ales pe bune, nu cu şmecherii procedurale? Să nu uităm că, în istoria modernă a României, cea mai mare creştere a fost sub domnia lui Carol al II-lea…

La anul sunt alegeri. Prin urmare, îmi vin în minte două îndemnuri: Poate nu ar fi rău să ne uităm de două ori la (1) ce politici susţin partidele şi candidaţii şi (2) cine sunt cei care candidează. Învățând din experiența altora, am putea avea o șansă ... istorică și am putea evita "bomboneii" și "marinerii".

 
* E posibil ca fanii preşedintelui Băsescu să înceapă să îmi explice că Traian Băsescu e doar preşedinte şi că guvernul e independent şi alte lucruri similare. Le atrag atenţia că am devenit intolerant la gogoşi de genul „Medvedev face lucruri de capul lui, fără încuviințarea lui Putin” sau „CFSN e o instituţie care nu are nimic de a face cu FSN, chiar dacă sună la fel” (conform lui Ion Iliescu prin ianuarie 1990). Pentru cei ce afirmă lucruri de genul respectiv, care îi iau de proşti pe interlocutori, am acum o singură replică: „Hai sictir!”.

**Nope, nu parafrazez pe nimeni, chiar dacă ar putea părea așa! :p

Evoluţie cu bostani

În urmă cu 30 şi ceva de ani, în Berceni, la marginea Ploieşti-ului, nu auzisem de Haloween sau de Martinstag. În schimb, toamna, la sfârşit de septembrie început de octombrie, erau disponibili numeroşi dovleci. Portocaliul lor intens şi urma verde de la vrej îi transforma uşor în prilej de bucurie. Oamenii nu îi foloseau la plăcintă, ci îi dădeau la porci sau foloseau miezul pentru seminţe. Tata mă învăţase însă să fac din ei felinare.

Procedeul nu e complicat. Se ia bostanul şi i se dă cep, tăindu-se partea de sus, aşa cum faci când tai un pepene. Apoi iei o lingură, de preferinţă de inox, şi scobeşti uşor miezul, scoţându-l pe tot. Maţele acelea portocalii, în care sunt prinse seminţele sunt scoase cu toatele, iar bostanul se curăţă cu grijă, prin interior, până rămâne doar coaja groasă. Seminţele pui separat, la uscat, apoi, după câteva zile, le poţi deja prăji. Bostanul însă îl pregăteşti pe loc.

După ce l-ai curăţat bine de tot prin interior, poţi începe să îi schiţezi faţa. Mai întâi ochii: două găuri mari, în partea de sus a dovleacului. O şurubelniţă mai groasă sau un cuțitaș mai mic dar ascuţit, din cele de servit carnea de vită sunt utile în acest sens. Deasupra, trasezi, cu acelaşi cuţitaş, două sprâncene. Nu e neapărat necesar să faci găuri, ci este suficient să crestezi un pic coaja tare a dovleacului. Nasul vine dedesubt, ca o gaură triunghiulară. Pentru gură poţi face fie o despicătură mai mare, fie mai multe găurele mici, schiţând astfel doar dinţii.

Mai adaugi repede două găurele pentru urechi. Prin ele vei trece ulterior o sfoară mai groasă, pe care o prinzi în interior cu câte un băţ de chibrit şi de care vei ţine felinarul. E bine să fie groasă, ca să nu taie dovleacul, atunci când îl vei ţine de sfoară. Din acelaşi motiv, urechile nu trebuie să fie plasate foarte aproape de locul unde ai dat cepul. Trebuie să laşi măcar un centimetru până la margine.

În fine, în partea de jos a dovleacului dădeam pe atunci o găurică mică de tot, folosind o şurubelniţă subţire. În găurică se fixa o lumânare subţire, din cele care şi azi se mai găsesc pe la biserici: galbene, dintr-o ceară soioasă, care ard prost. Ca să o fixez, foloseam lumânarea în sine. Întorceam dovleacul cu capul în jos, introduceam lumânarea în orificiu lăsând 3-4 milimetri în afară şi aprindeam mucul. Îl lăsam să ardă până se topea suficientă ceară ca să nu mai iasă nimic din lumânare în afară. Aşteptam apoi ca aceasta să se răcească şi, aşa întărită, să ţină lumânarea lipită în interiorul dovleacului. Mai aveam grijă şi ca partea din interior să fie suficient de scurtă ca atunci când este aprinsă să nu aprindă sfoara prinsă de urechile arătării.

Mai apoi puteam pune la loc capacul, prinzându-l cu beţe de chibrit, ca să nu cadă. Mare lucru însă nu obţineam cu asta: dacă aprindeam lumânarea din interiorul felinarului pe care tocmai îl construisem, aceasta avea nevoie de oxigen pentru a arde. Prin urmare, capacul trebuia scos urgent. Noaptea, umbrele proiectate puteau fi considerate înfricoşătoare. Efectul era puternic la sprincenele abia schiţate, ce apăreau ca nişte lumini palide în comparaţie cu petele de strălucire proiectate de ochi.

Cred că am cioplit în viaţa mea măcar 9-10 bostani, uneori de mai multe ori într-un an. Niciunul nu putea dura prea multe zile. Lipsit de miezul său, dovleacul se fleşcăieşte rapid. Mai apoi am crescut şi mi-am pierdut interesul. Cum ziceam, nu exista un motiv anume să construiesc un astfel de felinar. Pur şi simplu existau dovleci, iar tata mă învăţase să o fac. Haloween a apărut ca şi sărbătoare pe la noi abia o dată cu Trustul Pro :), ProFM şi, mai apoi, ProTV promovând-o febril. Aşa că am uitat complet de felinarele făcute din dovleci. Pur şi simplu mi-au ieşit din minte.

De Martinstag am aflat abia anul acesta, în Köln. În comunităţile catolice din Germania, Franţa, Belgia etc., 11 noiembrie e un prilej ca copii să se plimbe seara pe străzi cu felinare în mână sărbătorind sfântul cu pricina. Probabil că la origine e tot o sărbătoare ancestrală, legată de încheierea recoltelor şi venirea iernii, adaptată de creştinism asemenea Paştelui sau a Crăciunului.

La Köln, de altfel, nu s-a sărbătorit pe 11. Cum pe 11 a 11-a două mii 11, la ora 11 şi 11 a început carnavalul (care se va încheia pe la începutul lui martie sau sfârşitul lui februarie), au mutat sărbătorirea Sfântului Martin cu două zile mai devreme.

Seara, la şase, Irina şi colegii ei de şcoală au patrulat prin cartier cu felinarele aprinse, în timp ce un poliţist oprea circulaţia când era cazul ca alaiul să traverseze vreun drum. Felinarele nu erau însă dovleci, deşi s-au găsit dovleci din belșug prin supermarketuri. Irina şi ai ei colegii şi-au confecţionat însă felinare speciale la şcoală, fiecare clasă având alte opţiuni. Clasa ei, spre exemplu, a construit nişte mini-carpete, cu lână prinsă pe etamină. Apoi au rulat carpetele într-un cilindru, pe care l-au prins pe un băţ (cumpărat de la supermarket). Băţul avea pe el becuri ce se aprindeau intermitent. Un al patrulea, aprins mereu, atârna în interiorul lanternei, tot ansamblul fiind alimentat de două baterii A3. Altă viaţă, altă epocă, altă tehnologie, alte felinare. Sunt totuşi 30 de ani între mine şi fiica mea.

 

La anul însă mi-am propus să încerc să fiu şi eu în Köln, să cumpăr un bostan şi să o învăţ să facă felinar din el. Fără un motiv anume, aşa pe la sfârşitul lui septembrie, când e încă cald… Doar lumânarea vreau să o schimbăm: punem din alea care au un suport de aluminiu.

Memento

Dacă tot m-am lămurit despre Queen Elisabeth că este stră-stră-stră-…-strănepoata lui Vlad Ţepeş (sau Dracula, conform apelativului său comercial), e cazul să mă întreb câţi dintre cunoscuţii mei au prin vene sânge albastru.

Poate nu ar fi rău să accelerez construcţia la arborele acela genelogic… ;)

Two castels and ... a toilet

The restaurant in which we have been was proudly announcing that it serves as restaurant and hotel since 1790. The food was decent, with an excellent soupe de lentilles, but the toilet was the one that really made a difference. The pictures speak about the size. I wonder how a taller guy would manage to wash his hands in the tiny space over there. Probably this is why they have included an antiperspirant as well! :)

The restaurant is called Auberge Rustique and it is located in the nearby of the Chateau Beaufort. The castle, in ruins since the beginning of the 18th century, did not know any modern transformation. Its remains tell a nice story about how wealthy people were living a few hundreds year ago.

Chateau Beaufort, Luxembourg

Chateau Beaufort, Luxembourg

We have also visited Chateau Larochette. It is located on a high rock, from where the name (rocher=rock), and has a nice view on the bellow valley. The castle was shared by several noble families, but it went to fire in 1565. Since then, it was never rebuilt, due to the quarrels between the inheritors.

Chateau Larochette, Luxembourg

Both castles tell the story of an age when the rooms where small and the walls where thick, and comfort was a very strange word… If in the area, take a car and visit them. You may also find some more pictures and more information about the castles in Luxembourg (as well as in other countries) by vising the site/blog castles.nl.