Uneori oamenii îți încurcă cerculețele, îndreaptă spre tine bețișoarele și îți aruncă punctele la distanță, de nu mai știi de unde să le iei ca să ai pe ce te sprijini. E mai greu atunci cu zâmbetul. Pare că punctele se revarsă peste tine, cercurile te țin prizonier. Se strică lucrurile, se revoltă corpul, părinții te împing spre soluții tradiționale, gura lumii pare a fi asupra ta, copiii vor tot mai multe, totul se surpă, nu mai ai timp, timpul s-a pierdut printre cercuri concentrice, în spirale infinite, se duce tot mai departe, banii par a rezolva totul, ei aduc fericirea, ți-o spun liniile aruncate de mama ta, iar punctele vin iar rostogolindu-se, cerând o oprire, o scăpare, o eliminare a răului, a rutinei, îți cer să ai măcar o scoică la îndemână, să readucă murmurul mării, liniștea nisipului cald, mângâierea soarelui vesel, dar scoicile costă bani, în timp ce punctele negre vin peste tine, iar și iar, lipsite de milă și el sau ea nu le opresc, fiindcă se luptă cu punctele lor, lipsiți de scoici, striviți de cercuri, împungându-te cu linii, sub urletele copiilor, sub gura nevăzută a lumii, toate picând peste tine, până elimini răul.
Și totul se oprește, reașezi linii și puncte, zâmbești iar lumii, te bucuri de un nou început, de soare, cumperi o scoică, rostogolești galeș câteva cerculețe, liniile se așază singure, o vreme, apoi, întrebările revin, supărătoare. Ai bani, ai libertate, ai tot, ai o scoică, ai linii cuminți, ai cercuri, ai linii, ai puncte, ai zâmbet. Ai zâmbet? Liniile nu se așază deloc ca altcândva, iar scoica aleargă tăcută, departe de murmurul mării, vuietul punctelor se aproprie, devine acut, rostogolirea liniilor este insuportabilă, strigi tare fericirea, invoci magia Crăciunului, e zarvă, e larmă, e tremur, e fals, și apoi ... senin, cald, un zâmbet, o scoică, un chip ferm, spunând ceea ce nu credeai că va spune, despre cum acum știe cum să așeze punctele și liniile și cercurile într-un puzzle altfel, construit peste o scoică pe care o stăpânește, pe un mal de mare unde să te simți ușor la 100 de ani, plutind amândoi mână în mănă sub bucuria soarelui acelui altfel, ca o sclipire din ochii buni ce păreau cândva insuficienți.
Punctele, cercurile, liniile, viața, împunsul acela plăcut ce-ți lipsește, omul care simte cu tine, dar acum altfel, mai sus, mai altfel, cu aceleași puncte și cercuri și linii, dar un puzzle nou, infinit mai cald, mai bun, mai profund.
Life. Take two.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu