2021: cenzura, preotul, arta, practicile totalitare

Pe scurt: o expoziție e cenzurată pe motiv de încălcare a dogmei religioase.  Dacă cenzurarea ei e corectă, atunci și Osama Bin Laden avea dreptate.

 

Pe lung:

În comunism era unul, Tovarășu’ Dulea, ce decidea ce se publică, ce se filma, ce se citea. Adică era șeful cenzurii. Mai schimba un titlu de carte

Azi avem altfel de cenzură: un pictor a făcut un tablou în care apăreau niște sfinți stilizați cu capul în jos. Nu mă pricep la artă, habar nu am dacă o fi bună pictura aia sau nu. Un muzeograf religios a decis că e blasfemie și a blocat expunerea tabloului. Pe capul curatorului expoziției a apărut preotul de la biserica de lângă muzeul unde are loc expoziția, cu presiune psihologică despre cum ar trebui să arate orice expoziție. Deh, exact ca tovarășu’ Dulea. 

 

Dacă te uiți la lucrarea cenzurată, mie mi se pare că văd o caracatiță. Dacă o întorci cu susul în jos, se ivesc cei trei sfinți. Spațiul cu pricina nu e neapărat neexplorat, având spre exemplu un tablou al lui Skot Olsen (nu, nu mă pricep dar am căutat pe net :)), expus acum câțiva ani în San Francisco și care transforma pe papă într-un soi de caracatiță. Pe de altă parte, să răstorni sfinții cu capul în jos nu e tocmai un obicei răspândit printre pictori.

Ce a deranjat de fapt: lucrarea cu susul în jos...

Mai apoi ies la iveală detaliile. Întrebat de către Andrei Tiut de ce a cenzurat pictura respectivă, muzeul a adresat o scrisoare în care nu invocă vreun motiv estetic sau conceptual, ci ... nerespectarea dogmei. Unul dintre argumentele de-a dreptul hilare spune că artistul nu a pictat pe o pânză albă și din pictură lipsește o stâncă. Exact precum iepurașul din bancul de pe vremea lui Ceaușescu, acel iepuraș vinovat că nu avea bască.

parte din justificarea provenită de la muzeu, așa cum circulă ea pe net

 

Expoziția are loc la Palatul Mogoșoaia. Palatul, ca orice clădire care se respectă, are azi un nume îmbârligat, nu cumva să îl nimerești ușor: Centrul de Cultură “Palatele Brâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului”. 

În Palat există și o frescă în care doi sfinți sunt cu capul în jos. Nu știu cum se aplică în acest caz povestea cu dogmele...

o altă frescă cu sfinți cu capul în jos, tot din muzeu...

În curtea palatului e o biserică. Preotul solicită un tur ghidat al expoziției și, conform curatoarei, declanșează un torent de presiuni asupra acesteia. Acum, era dreptul domniei sale să nu îi placă expoziția și să zică ce o vrea funcționarului public, că deh, orice funcționar public merită călcat din când în când în picioare. Dar asta îl expune: cine are chef să calce un preot în picioare e invitat la preotul cu pricina, pe baza principiului reciprocității. Dar să fiu mai bine serios: preotul putea face ce avea chef, dar în contextul cenzurii dogmatice, actul domniei sale este un abuz și un atac la libertatea celorlalți.

Toată povestea pică într-un context politic. Deși e în Mogoșoaia, Palatul aparține de primăria Bucureștiului. Directorul e numit de încă destul de noul primar al Capitalei. Și e contestat ca nepricepându-se la artă, și prin urmare fiind doar impus de partid, reciclat de la sectorul 4, unde fusese cândva consilier local. Iar acum joacă la alegerile interne PNL în "team Orban". Ca să fie și mai frumos, postul de director/manager al palatul mai a fost cel puțin o dată discutat în context politic, și atunci șeful era tot din PNL. Să zic așa, dacă voia cineva să facă rău noului director, căuta pretext pentru a stârni un pic de vâlvă. Bagatelizând, îmi vin să spun că un pretext mai bun decât să interzici abuziv atârnarea de perete a unui tablou inofensiv nici că se găsea.

Dincolo de asta rămâne răspunsul halucinant de mai sus. Nu doar că s-a procedat ca Dulea, dar s-a mai și răspuns în cel mai autentic stil comunist. 2021????

Bullying

Unul dintre grupurile de pe Facebook din care fac parte are particularitatea ciudată de a fi un grup la care apartenența este dată de vecinătate, dar care a optat să fie complet public, pentru a oferi un exemplu celor din jur. Uneori apar acolo întâmplări care sunt bune de exemplu pentru cursurile de pe la științe sociale, precum este cel de mai jos. Ironia dată de eticheta asumată de grup, cea de "social community", este emblematică.

De observat însă diferența de ton adusă de prima și ultima replică din cea din urmă captură de ecran pe care o reproduc aici. Aceste două replici îmi spun că mergem totuși pe un drum bun...

Plants, patterns, labels, taxonomies, and people

The easiest way to sort out life is to use patterns and labels in order to put things into categories. Linnaeus brought order to human societies, by providing a system to label the plant and animal reigns.

Beautiful plants received structure, a way to look at them in such manner that one could go further into understanding their kinship. Purple, red, yellow and green became less important, and shapes, patterns, textures ruled the newly ordered kingdom. 

And it was good. One needs structure in order to fully discover beauty. 

However, the taxonomy is far from being enough to fully enjoy the stories of a plant. Shrubs, bushes, flowers have their own individual lives, way beyond the simple label that places them into a family. They adapt to environment to show the word the most amazing pictures, they survive in harsh conditions to bring joy to the eyes, they conquer deserted human landscapes, such as abandoned cities, to bring them real life, pulsing almost unknown, and blossoming in silence, reminding us the power of nature, the story behind the story, bringing unexpected happiness in places that were once supposed to die. 

Delicate stripes, intricate stems, funny shanks, and majestic haulms sketch an entire tableau, put on stage a show in which stunning flowers and promising buds play the role of stars. One may take a more careful look to stripes, petioles, laminas, or veins, to their unique ways in each plant, to the delicate story that amazes you like the most beautiful eyes that one can find in the person one loves. 

Because plants are like people. Taxonomy helps understanding their kind, but otherwise, they are unique, and show the careful viewer so many facets, that somehow they become overwhelming. 

And people developed in recent years their ability no be overwhelmed by the richness of emotions, facets, and variety of their own lives. 

As sociologists of postmodernity claim, this new world is so diverse, and allows us so much recompositing, so many rearrangements of the same apparently simple ‘reality’, that one needs a variety of perspectives to find the path from which she or he really grasps happiness. 

Plants also are sometimes happy, sometimes sad. Sometimes they seem noisy or even troublesome, sometimes they bring a calm mood. But they always find their way to express beauty. For themselves and for beholders. 

Like people. The key resides in the perspective, and in the capacity to accept them, as they accept us.

Simply putting them into categories does not help in this matter. Labels are just a way to simplify word, to give structure, but plants, and people, exist way beyond categories, they combine them in the most fantastic and atypic ways. Paraphrasing one of the obsessions from marketing, for some, normal is beautiful. For others, atypical is the is what is really wonderful. And a variety of stance stays in between. And one can grasp happiness from any of these stances. 

Atypical … Well, atypical may mean combining tumultuous noise with serenity, or joy and sadness, or various types of joy, or anything else, including romanticism and realism. Apparently, a plant is a given, it combines such nuances as a fact. But one can actually see it through various lenses, that it becomes in fact art, and can be whatever one wants to see it. 

When labeling them is not so strict, and leaves room for imagination, plants are always able to provide us with a new beginning. 

Like people. 

Netflix and European identity

I rarely write about movies, and I think that this is the first time in ages that I write about series. However, this is rather about the role of Netflix in connecting European countries through their series. 

First, there is Into the Night (thanks to Tinca for recommending the movie), a post-apocalyptic Belgian series, based on a 2015 Polish SF novel, spoken in French, Italian, Polish, Russian, Arabic, English, Flemish (or Dutch??), and Bulgarian. Indeed, this is a kind of pan-European selection. Probably not the best shot movie, but with a decent script, quite appealing twists, and realistic scenes. I really enjoyed the first season (6 episodes), in which people are put in unexpected setups, social relations are on the verge, and characters need to reinvent themselves. I have saw one of the actors, Laurent Capelutto in the French movie by Hirokazu Kore-eda, La Vérité. The entire plot includes constant reference to European diversity, which made me start the post with Into the Night. Beyond the SF pretext (which is kept at minimum), and the situation that sometimes remind of Lost, there is the message that people can act in a good way, despite their hidden tumultuous past. And there is the recurrent theme, derived from the permanent switching of language, of being European, that is diverse, and that diversity does not impede community to build up. 

 

 

Second, I mention Occupied, a Norwegian alternative-contemporary-history movie, played in Norwegian. Addressing ecological themes, this dystopia is actually a 3-season series on politics, including a few policier sub-plots (one can retrieve Stieg Larsson's influence). It follows the constant dance of the Norwegian politics, when the country cuts energy supply from oil, to switch to a new power source, under a green government, and Russia occupies Norway at the EU request. Placed in our times, it is played in Norwegian, English, Russian, with scenes in French, Polish, Ukrainian, German and so on, and filmed in locations that are virtually placed across the continent (however, the main action shows Norway, and sometimes its very nice landscapes). Again, the recurrent theme is European identity and European politics. And it addresses pan-European common debates such as gender identity, tolerance and xenophobia, and solidarity.

 

 

Third, I remark Tribes of Europa. This is the poorest as plot out of the three series that I include in this enumeration. Tribes of Europa is also post-apocalyptic, and not very creative. It replicates somehow Revolution, the American TV series. A mysterious blackout in December 2029 leads Europe to a conglomerate of clans, tribes, and military states. Played in German and English, it includes at least one swear in Romanian: Du-te dracului! (I have seen only the first few episodes, maybe some other languages are incidentally used). English comes as main communication language between various tribes, including the ones that normally speak German, and people move almost freely from a place to another in a way that reminds of the Roman Empire. Also, the German dominant language of the movie is “augmented” with words taken from English, or with Slavic and Scandinavian origins. As a side note, beyond the violence similar to another series - The 100, let observe the discussion on gender roles, honor and treason, family relations, reinvention of love in times of total uncertainty and enduring war, and harsh inequality, along with slavery and oppression. 

At least through such series, apparently with no intention in this regard, Netflix does a great job to consolidate a common European identity and to bring forefront the themes on the European agenda. Somehow, it replaces lack of face-to-face interaction and traveling across the continent, and reduces the fragmentation brought by proliferation of social media bubbles, rebuilding bridges between the later ones. From another perspective, it also becomes visible that EU filmmakers have now an almost unexpected sizeable market where they can compete with American, Indian, and Chinese ones. 

And the movies are easy to consume, both when you are cold and rational as a stone, or when their Romantic sub-messages of love bringing hope touch your heart. And they are better when one combines the two ... moods ;)

Normativismul de zi cu zi

Textul acesta s-ar putea chema "povestea celor trei povești". Dar am ales trei povești oarecare din noianul de povești posibile, prin urmare nu numărul lor e important. 

 

S-ar putea chema „New religion”, pentru că vorbește despre cum într-o cultură tradiționalistă tendințele postmoderne sunt implementate ... anti-postmodern. Dar până la a explica acest mic amănunt e cale lungă, explicația apare abia pe la finalul textului. 

 

Ar putea avea un nume sexy, care să atragă, în spiritul presei de la voi: „Vai, ce ne fac ăștia!”. Numai că ăștia suntem noi și nu ne facem ceva rău, ci doar evoluăm, cu hopuri și suișuri, iar textul acesta este departe de a condamna pe cineva. Dimpotrivă, se uită cu duioșie la încercările societății românești de a se schimba pe ea și pe fiecare dintre noi. Și la cum fiecare din noi se schimbă, dar se dezbară cu greu de vechile metehne.

Iar scopul exact al textului, îl voi desluși abia la final :)

Prima poveste: Decembrie 1989

În decembrie 2020 a circulat din nou printre noi filmul de 3 ore al celor de la Recorder, realizat în 2019 și dedicat celor 30 de ani de non-comunism. Documentarul este muncit. Sunt trei ore de imagini și interviuri. Analiști de tot felul, din cei ce apar la TV, oameni politici, o mulțime de figuri ce au definit România, care își spun opinia despre diferite momente din ultimii 30 de ani. O reprezentare echilibrată a opiniilor din varii colțuri ale ringului politic. Jurnaliștii au muncit, au depus muncă de documentare, au adunat o grămadă de material. Totul făcut profesionist. Sau aproape profesionist, fiindcă apare și o voce din off, cea care dă structură materialului. Iar acea voce din off este ... părtinitoare, caută mereu un vinovat, și îl identifică partinic. 

sursa: Recorder.ro

Așa cum spuneam, documentarul este echilibrat ca surse, merge spre standarde ridicate, standarde contemporane. A căuta vinovați și a-i înfiera este însă tipic tradiționalismului. E acea lume în care cineva trebui mereu tras la răspundere, în care lucrurile nu pot fi doar pentru că sunt. Fără îndoială, e util să cauți mecanismele ce au condus la perpetuarea subdezvoltării în acești 30 de ani. Doar că documentarul era menit a documenta perioada. Autorii sunt totuși de parte de a avea expertiza sau de a fi fost însărcinați cu o misiune justițiară ...

Povestea a doua: fluieratul în biserică

„Eu când vreau să fluier, fluier” s-a acoperit cu laudele criticii și aprecierea privitorilor și a luat un Urs de Argint la Berlin. Filmul marchează dimpreună cu altele ascensiunea unei generații de cineaști români ce a ajuns până la Palm d’Or, pe baza unei politicii a statului român ce a investit masiv în film. Investiția poate fi chestionată, aprobată, respinsă, încurajată, în funcție de poziționarea ideologică, dar acest lucru este mai puțin important.

O investigație a DNA a relevat nereguli (serioase) în alocarea banilor către o serie de filme ale generației amintite, atrăgând atenția la nereguli legate de alocarea banilor. „Eu când vreau să fluier, fluier” este printre filmele suspecte de a fi atras practici nelalocul lor. Dosarul de aproape 200 de pagini nu pare a spune nimic despre calitatea filmelor, ci este preocupat de un prejudiciu de 9.6 milioane de Euro pentru anii 2010-2013. Pare multișor. E cam o treime din bugetul pentru granturi de cercetare al UEFISCDI pe 2016.

Sursa: G4Media.ro

G4Media, conform unor prieteni care citesc multă presă românească și în care am încredere, este o platformă de calitate comparativ cu media românească. În vara lui 2020, G4Media a publicat un text despre investigația DNA. Efortul de documentare este remarcabil: jurnaliștii citesc dosarul, studiază ce scrie în lege, prezintă cele constatate, intervievează câțiva regizori implicați. Dacă nu ați observat încă distorsiunea e probabil datorită faptului că nu am relevat alte părți din context: sunt articole în media care acuză DNA că face jocuri politice sau că aberează „din neînțelegere, prostie, ignoranță sau cu rea credință”  (România Liberă). EuropaFM și Evenimentul Zilei preiau pur și simplu știrea de pe G4Media.  ProTV acționează independent, specifică incriminările DNA și intervievează pe Eugen Șerbănescu, principalul incriminat. Cu un an mai devreme procedaseră similar și Hotnews  și Digi, recurgând la simpla intervievare a unui regizor.

Nici una din sursele de mai sus nu se ridică la standardele G4Media,dar toate fac același tip de joc: nu se solicită niciun interviu, nicio lămurire celor de la DNA. Pur și simplu pare că a te întreba dacă a fost ceva în neregulă cu acele filme și cu acele aproape 10 milioane de Euro este echivalentul fluieratului în Biserică. Culmea este că, pe portalul celor de la G4Media unul dintre procuri pare a lăsa o replică, observând că articolul ar fi folosit părtinitor observațiile din dosar, dar comentariul nu primește un răspuns de la jurnaliști.

Pe scurt, în contextul de mai sus, avem de a face cu același efort de a aduce actul profesional în actualitate, pus însă în umbră de dificultatea de a fi reflexiv cu privire la un produs de valoare, precum producțiile cinematografice beneficiare. Aparent este un soi de „scopul scuză mijloacele”, dar mai degrabă este același reflex tradiționalist prin care nu poți contesta o autoritate absolută: valoarea filmelor în cauză.

Povestea a treia: dezvoltarea personală

Povestea a treia este din cu totul alt film. Atenția oamenilor pentru dezvoltare personală este de dată recentă, la scară istorică. Ea a apărut în cursul unui proces în care nevoile materiale nu au mai fost dominante și oamenii au început să se preocupe de propria ființă, de autocunoaștere și auto-exprimare.
În prim plan au venit trăirea prezentului, a avea relații sănătoase, a-ți asuma propria cale, a comunica, a te preocupa de ceea ce îți aduce bucurie, a te dezbăra de traumele trecutului, adesea declanșate în copilărie.

Lucrurile sunt simple, nimic complicat. Le poți așeza pe un tipar auto-reflexiv, prin care să accepți că astfel de linii directoare ale vieții sunt comune tuturor, și fiecare își poate urma propria cale. Le poți adopta reflexiv, chestionându-le permanent, în spiritul paradigmei postmoderne în acre au apărut. Sau le poți absolutiza, identificând „vini”, „răni”, „traume” în toți cei din jur, în spiritul tradiționalismului culturii în care o bună parte din noi am crescut.

Sursa: medium.com

Această ultimă abordare este în fapt inflexibilă și anulează tocmai esența dezvoltării personale, conducând la închistarea pe o direcție ce respinge posibilitatea de a te dezvolta pe deplin, stabilind limite imuabile și vini ale celorlalți. Dar o astfel de abordare este consonantă cu tradiționalismul, cum deja am afirmat-o. Și înseamnă a prelua non-critic ceea ce literatura de popularizare a dezvoltării personale propovăduiește, a prelua acele lucruri așa cum construiești o nouă religie, monoteistă, în care nu încap îndoieli asupra adevărului suprem, în care nu există nuanțe între negru și alb (iar albul e dat de preceptele dezvoltării personale) și în care în fapt există vini implicite. 

Elementul comun

De aici și punerea laolaltă a acestor trei povești. Primele două sunt simple, palpabile, verificabile. Am căutat să prezint mai întâi faptele, apoi propria mea interpretare reflexivă asupra lor. A treia este prezentată mai pe scurt, și doar la nivel ipotetic. Am în minte destule exemple concrete, pornind de la care am construit argumentația. Ele nu sunt însă testabile în acest scurt text de dat cu părerea. O pot face, folosind date, și o voi face. Până atunci am decis să lansez aici ideea, sperând în a primi comentarii, spre a rafina acest început de idee personală.

Să fie clar: eu cred că sunt legitime toate elementele promovate de abordarea dezvoltării personale așa cum e ea înțeleasă în contemporaneitate. Le promovez fără ezitare. Spun doar că esența lor este de a le aborda reflexiv. Altfel, asistăm la o dezvoltare incompletă, în care este viciată însăși partea esențială, cea de înțelegere personală a lumii și de dezvoltare personalizată. La fel se petrec lucrurile în primele două povești: profesionalismul de admirat din spatele încercărilor de acolo este viciat de tendințele spre tiparul tradiționalist cu care suntem prea familiari. 

Pentru mine, toate poveștile de mai sus sunt de înțeles și marchează, așa cum am afirmat de la început, o transformare a noastră ca oameni și a societății românești ca întreg. Ele povestesc despre o societate și niște oameni care vin dintr-o cultură tradiționalistă și se confruntă oarecum subit cu o lume mai degrabă postmodernă și au de făcut față tensiunii de a arde etapele. Unora li se pare că poate viața curge prea iute și caută să o stăpânească punând, paradoxal, limite tocmai propriei dezvoltări, pe care aproape că o zădărnicesc...

Aș fi curios să văd reacții la aceste idei simple. Vă rog să le luați cu precauția că nu am avut timpul de a pune totul pe hârtie și cu îngăduința că cele de mai sus reprezintă abia o primă versiune complet nerafinată a ceea ce sper să devină un mod mai complex de abordare și înțelegere a lumii noastre.