O carte interzisă adepţilor creaţionismului? :)

Stephen Hawking, Leonard Mlodinow: O mai scurtă istorie a timpului,

Humanitas 2007; traducere şi postfaţă de Gheorghe Stratan

O cărticică de popularizare a ştiinţei, jalonată din când în când de poze, scrisă de doi oameni de ştiinţa serioşi, primul (Hawking) cât se poate de celebru, al doilea cunoscut şi ca scenarist la Star Trek: The Next Generation.

Întâi despre formă: 175 de pagini, condiţii grafice excelente, copertă simpatică (vezi link). Fotografiile (color!) sunt bine alese, nu încarcă inutil textul.

Despre conţinut: o carte relaxantă, scrisă amuzant, de doi oameni care ştiu despre ce vorbesc şi ne (re)învaţă despre teoriile apariţiei şi funcţionării universului. Un bun prilej de a reactualiza/dobândi cunoştinţe despre dezbaterea contemporană din fizică, despre un posibil consens în explicarea legilor cosmosului, de a fi pregătit pentru noile cuceriri ale ştiinţei…

Despre traducător: singura bilă neagră vine de Gheorghe Stratan, care intervine prea des şi prea brutal, utilizând note de subsol abundente, pentru a ne explica mai bine lucrurile despre care dumnealui probabil crede fie că autorii nu sunt capabili să le explice, fie că o fac greşit, prea simplist, incomplet.

Cred însă că acest neajuns poate fi ignorat, optând pentru delectarea oferită de o cărticică relaxantă şi instructivă.

Hai să ne furăm din nou pălăria ...

Hai să ne furăm din nou pălăria,/
La o cârciumioară seara, la şosea ...

Cam aşa sună campania mediatică cu care răspundem astăzi campaniei mediatice italiene care ne acuză de toate crimele din peninsulă (iată doar o mostră, aparent imparţială, însă acuzatoare, citată de Evenimentul Zilei - vezi link).

Să mă explic:

1. Ministerul nostru de externe se dovedeşte penibil, acceptând aproape fără de crâcnire acuze bazate pe date prost interpretate şi care sunt uşor de contracarat - vezi un început de discuţie în acest sens, bine scris de către Claudiu.


2. Mass media românească tinde să arunce toată vina pe ţigani, cum bine remarcă Romani Criss. Ceea ce înseamnă că în opinia românilor problema este deja rezolvată: de vină sunt ţiganii!

3. Acelaşi Romani Criss, alunecă însă în extrem: la urma urmei chiar e vorba de infracţiuni comise majoritar de către cetăţeni români de etnie ţigănească. Fără a blama etnia în ansamblul ei, ignorând acest mic detaliu nu faci altceva decât să îţi anulezi şansele de preveni astfel de evenimente.

4. Aşa cum observa Mirel cu ceva timp în urmă, problema nu este una nouă. Ea a fost însă îngropată sub preş de cohorte de experţi români şi străini, consultanţi a căror pricepere a fost mereu garantată de nişte lideri romi, probabil interesaţi în acest sens. Am mai grăit ceva mai demult despre asta, într-un text disponibil aici.

5. Cetăţenii rămaşi în ţară, se află într-o mică dilemă: de la vreme, aşa cum zice şi Claudiu aici, parcă nu mai vezi chiar atât de mulţi cerşetori pe străzi. I-am exportat. Ceea ce poate fi văzut ca fiind bine, că deh, am scăpat de ei, ca şi de cei ce înfundă puşcăriile prin Italia, Letonia sau aiurea.
Preţul vizibil este însă unul consistent: imaginea noastră prin lume a fost mereu şubredă, însă de acum o ia de-a dreptul la vale, în cădere necontrolabilă. Unii, de pildă experţii strategiei post-aderare discutată zilele acestea prin presă, vorbesc de emigraţie ca parte a unui mănunchi de factor ce conduc la o scădere demografică severă (ce e drept ignoră complet alţi factori , cum ar fi migraţia către România...).


Fiecare dintre poziţiile de mai sus reprezintă căi de a-ţi fura pălăria: nu eşti în stare să te aperi, ignori problema, o defineşti aiurea, pasezi responsabilitatea, nu te uiţi decât la efectele benefice, oricare din aceste strategii este pierzătoare. Ba nu, greşesc, este câştigătoare pentru cei câţiva mediocri care au de câştigat din perpetuarea unor crize...

Problema în clipa asta nu e socială, ci politică. Trebuie scăpat de acest balast de mică ciupeală, pentru a putea începe, în sfârşit, să rezolvăm o problemă socială gravă. ASAP!

Năsal, de la Napolact

Am găsit întâmplător la supermarket (Cora, în Militari) o brânză interesantă. Se cheamă Năsad şi e produsă de Napolact. Ca tip, este un brie, însă cu o consistenţă mai apropiată de caşcaval. În cutia dreptunghiulară de lemn în care este prezentată, găseşti şi un interesant istoric al brânzei cu pricina: acţiunea se petrece în urmă cu câteva secole, în Ţaga, acolo unde Napolact are astăzi o fabrică. Nişte săteni ascund un coş cu alimente într-o peşteră, să nu îl găsească groful. Revin la peşteră după câteva săptămâni. Brânza nu s-a împuţit, şi-a schimbat doar culoarea, iar sub crusta gălbuie zace o adevărată delicatesă. Groful adoptă sortimentul ca delicatesă locală ...

Năsal este o brânză de gustat şi de revenit la ea cât mai des. Are o prezentare mai mult decât onorabilă, merge făcută cadou rudelor din străinătate sau străinilor cărora vrei să le dai ceva alimentar care să le amintească de România.

Mă întreb doar de ce nu am descoperit-o până azi, căci pliantul zice că se fabrica chiar şi pe vremea comunismului? Ce e drept, abia de curând a beneficiat de re-branding. De unde se vede din nou treaba că fără o bună strategie de marketing nu faci nimic, ca în exemplul clasic cu Minolta versus Olympus …

Cărţile pentru copii: unde trimitem generaţia viitoare?

Există fără îndoială clasici recunoscuţi ai poveştilor: Andersen, Perault, Fraţii Grimm, Ispirescu, Creangă, Slavici şi mulţi alţii pe care i-a citit şi răscitit în copilărie. Am reînceput de câţiva ani să ii recitesc citindu-i Irinei din cărţile lor. Acum sunt altfel decât atunci când eram eu mic: au coperţi lucioase, o ilustraţie bogată şi frumos colorată, arată chiar foarte bine (Teora excelează în privinţa asta).

Am trăit o vreme cu impresia că m-am dezvoltat intelectual fantastic în ultimii 25-30 de ani. Cărţile de poveşti mi se păreau mult mai complexe pe când eram eu mic. Acum, constat că din două-trei mişcări acţiunea este gata, decorul este doar schiţat. Am crezut că aveam în copilărie o imaginaţie bogată şi inventasem tot felul de detalii pe care marii maeştrii amintiţi mai sus nu le puseseră niciodată pe hârtie. Eram total dezamăgit de scriitura lor, aşa cum o citeam Irinei din cărţile de la Teora.

Din fericire, am reuşit să infirm toate ipotezele din paragraful anterior! Hip! Hip! Hooray! Andersen a scris cu adevărat bine, însă mulţi dintre cei care editează astăzi cărţi pentru copii sunt nişte aberanţi, nişte profesionişti ai ciuntelii, dacă poate exista aşa ceva. Ceea ce se întâmplă e simplu: se ia un Andersen şi se taie tot ce nu e esenţial: explicaţiile, descrierile, acţiunile secundare, personaje secundare, astfel încât rămâne doar o construcţie simplistă, a unei acţiuni cu un final uşor de anticipat. Se pun multe poze, frumoase, atractive şi se vând pe piaţă sub numele autorului iniţial, în cazul nostru Andersen. Uneori se mai adaugă undeva, mic, într-un colţ, un subtitlu: ”repovestire”. Adesea însă această mică specificaţie lipseşte. La urma urmei, cultura de masă cere ca acţiunea să fie simplă, lipsită de complicaţii, holliwoodiană.

Morala: cărţile pentru copii bogat colorate sunt de evitat, trebuie analizate de câteva ori înainte de cumpărare. Din păcate astfel de cărţi sunt cele mai uşor de găsit pe piaţă. Acum caut o reeditare a poveştilor nemuritoare şi nu reuşesc să descopăr niciuna. Chiar să nu le fi reeditat nimeni din 1990 încoace?

Destinul majorităţii relative: e pluribus unum

În urmă cu ceva timp, în decembrie 1996, după turul II al alegerilor prezidenţiale (Ion Iliescu pierdea atunci în faţa lui Emil Constantinescu), eram pe teren, într-un sat din Suceava, pe acolo p[e unde „se agaţă harta în cui”. Un sătean, aflat pe la 60 de ani, mi-a zis atunci ceva de genul următor:

Domnule, dumneata vii de la Bucureşti, spune-mi şi mie cum se poate aşa ceva: eu am votat cu Iliescu, nea Gică a votat cu Iliescu, vecinu’ Fane a votat cu Iliescu, Costel de acolo a votat cu Iliescu, TOŢI am votat cu Iliescu… Cum să iasă Emil ăla???

Zilele trecute, am lăsat un comentariu pe blog-ul unui proaspăt absolvent de ştiinţe politice. Spuneam acolo: „Şi cum romanii iubesc autoritarismul…”. Mi s-a răspuns prompt, de către deţinătorul blog-ului respectiv:

[…] nu cred ca majoritatea romanilor sunt mai iubitori de autoritate. Eu, personal, nu cred ca pot sa numesc multi indivizi pe care ii cunosc sau cu care comunic si care “iubesc” autoritatea.

No further comments.

Modelul american

România aleargă de destul de multă vreme după doi iepuri, nehotărându-se pe care să încerce să îl prindă. Am intrat în UE, dar parcă unei largi părţi a "Intelighenţia" i se pare cu mult mai ispititor modelul american: democraţie autoritară (sic!), cu doar două partide, nu foarte diferite ideologic, vot uninominal, grupuri de lobby, religiozitate relativ ridicată, acces relativ facil la arme de foc, toleranţă selectivă, inegalitate mai mare decât în Europa, un accent mai ridicat pus pe muncă etc.

Iepurele american are şi avantajul de a fi mare (numeros şi întins, ca să fiu mai precis) şi bogat. Să fie el oare şi mai rapid?

Un articol din Social Science Quarterly ridică (din nou) unele (mai vechi) semne de întrebare, vizile încă din titlu:

John Komlos, Benjamin E. Lauderdale (2007). Underperformance in Affluence: The Remarkable Relative Decline in U.S. Heights in the Second Half of the 20th Century. Social Science Quarterly 88 (2), 283-305.

Textul observă stagnarea mediei de înălţime a americanilor, mai ales prin comparaţie cu ce se întâmplă în Europa de Vest, şi chestionează capacitatea sistemului de bunăstare american să asigure o dezvoltare umană sutenabilă (un rezumat este disponibil la link-ul de mai sus). Fără îndoială că articolul are diverse puncte nevralgice (de exemplu: oare nu o exista o limită a înălţimii medii peste care creşterea nu aduce beneficii adaptative?). Nu l-am citit cu atenţie încă, aşa că nu mă arunc în a discuta despre el. Observ doar că a ajuns deja să fie discutat în The New York Times şi că ar putea urma o cale similară lui Bowling Alone...

Nu ar fi rău, pentru adepţii americanismului de la noi, fie că se află la Cotroceni sau în legendarii Cucuieţi din Deal, să arunce un ochi şi pe astfel de cifre ...

Ş'încă unu'...

A răsărit încă una bucata sondaj. De astă dată nu apar zecimale, dar lipsesc elementele esenţiale: când s-au cules datele, volumul eşantionului, marja maximă de eroare şi probabililitatea cu care aceasta este garantată. Cred de asemenea că lipseşte şi sursa: mă îndoiesc că cei de la Penn, Schoen, Berland & Associates au în România o filială care face culegere de date, aşa că probabil au comandat colectarea unei agenţii dintre cele care activează pe piaţă. În absenţa acestor informaţii, articolul din Jurnalul Naţional este caduc: cifrele nu pot fi comparate cu altele şi, mai mult, reprezintă doar un zvon neverificabil :(



PS. Şi cu asta gata, mă opresc din a mă minuna despre cum sunt prezentate sau realizate sondajele, că m-am lămurit: în privinţa asta Brucan a fixat probabil destul de corect limita minimă până când ...