Din Köln ... în calitate de cinefil nepriceput!

Trebuie spus din capul locului că nu mă pricep la filme, la artă în general. Sunt departe de a fi un erudit. Cum însă aici e vorba de filme, să lăsăm la o parte alte arte şi să ne referim doar la imaginile în mişcare care între timp au căpătat şi sonor şi culoare şi 'trei De'. Nu o să mă refer însă la Monkey Business al Fraţilor Marx, din care am văzut începutul sâmbătă seară, înainte ca Irina să meargă la culcare. O să vorbesc în schimb despre un film contemporan, ultimul film al lui Woody Allen, cel despre care mi-ar plăcea să îl ascult vorbind sau scriind pe vechiul meu prieten care a renunţat prematur însă la a descrie Poiana lui Semaca, motiv pentru care îi dedic această postare. (şi dacă tot veni vorba de Semaca, trebuie spus că aştept cu interes să văd dacă gestul postum al lui Sergiu Nicolaescu, cel care îl face cu adevărat un Comisar Moldovan vertical, de a refuza onorurile religioase, va sparge spirala tăcerii sau va rămâne doar o voce izolată într-o mare de impostură şi ignoranţă dominată de o biserică dubioasă prin antecedentele şi prezentul său).

Dar să revenim. Este care va să zică vorba despre un film 100% comercial, adică fix acea speţă care în mod normal îmi displace. E un film care aduce ca personaj secundar un monstru sacru ce se aproprie de vârsta pensionării (Alec Baldwin, figura lui îmi spunea ceva, dar Mălina e cea care îi ştia numele), un tânăr star în plină ascensiune, tot în rol secundar (Alison Pill – Maggie din Newsroom), un altul, celebru ("şi asta cred că e celebră", îmi zise cineva, şi parcă şi mie îmi spuse ceva figura sa, iar IMDb îmi relevă un nume de care am mai auzit, chit că nu prea mă uit la filme: Penélope Cruz). Pe lângă americanii celebri sun şi mai mulţi actori italieni, vorbind italiană, în frunte cu cel ce a jucat rolul principal din La Vita e Bela (Roberto Beningni, IMDb să trăiască!), cu alte cuvinte furnizând un film bilingv, cu acţiunea plasată în Europa, şi făcând mişto de stereotipii italiene, mai ales de jurnaliştii lor (la fel ca ai noştri, isn’t it?), precum şi de turiştii americani deosebit de inteligenţi (imbecilli, ca să fiu în ton cu filmul), într-un stil la modă, amintind de Midnight in Paris. Apare şi Woody Allen într-un rol secundar (nu cred că sunt şi roluri principale în filmul acesta), spunând câteva replici care sună precum mesajul său către posteritate, ce îi afirmă, firesc – nu-i aşa – credinţa că e genial. Peste toate se suprapun imaginile cu Roma: Fontana di Trevi, Piazza Venezia, Columna lui Traian, oraşul etern fiind probabil personajul principal al poveştii, sau mai bine zis al poveştilor suprapuse din film.

Cu alte cuvinte vă vorbesc despre o peliculă cât se poate de comercială, croită pentru Oscar, un soi de nouă ultimă strigare a lui Woody Allen, iarăşi cu iz european, continuând deja o tradiţie în care mai regăsim Vicky Cristina Barcelona şi Midnight in Paris. Şi fiindcă e Woody Allen şi a împlinit de curând 77 de ani, factotumul scenarist-regizor-actor îşi permite şi câteva subiecte ce te pun pe gânduri, aruncate nonşalant prin comedia To Rome With Love (aceasta este numele filmului despre care vorbesc aici şi pe care vă recomand să îl vedeţi).

Cum ziceam, nu mă pricep la filme, nici nu văd prea multe, dar acesta chiar mi-a plăcut.Ceea ce m-a făcut să îl concurez pe prietenul meu, Bogdan ;).

Bucăţele din România pozitivă

24 decembrie 2012. Seara, 3Sat, canalul public de televiziune pangerman (Germania, Austria, Elveţia), retransmite concertul de Crăciun de la Viena, din anul precedent (2011). Finalul este Silent Night (Stille Nacht), cântat în germană. La un moment dat îmi ciulesc urechile, ne privim toti trei, şi înţelegem: germana s-a preschimbat pentru un minut în româna natală a sopranei în albastru, căreia i se face onoarea de a cânta puţin în limba ei estică, de undeva de la marginea Europei, dintr-o ţară dificilă, săracă, fără prea multe de oferit. Nu scrie nicăieri pe ecran numele ţării şi sigur puţini îşi dau seama ce limba aud pentru câteva versuri. Noi însă o ştim şi retrăim sentimentul acela de acum 8 ani, în Belgia, pe când toţi vroiau să ştie ce aia 'un haiduc' şi ce are el de a face cu Picasso, fredonând o melodie pe care nu o înţelegeau, dar pe care o auzeai prin mai toate locurile publice.

Crăciun fericit tuturor, oriunde v-aţi afla!

Şoferi....

Hai să vedem dacă trece cuiva prin minte de unde e extras pasajul de mai jos, sau mai exact dacă recunoaşteţi locul unde se petrece acţiune descrisă în engleză, care zice cam aşa:

In the last two years, he’d spent a lot of angry hours on the roads of [...], ruthlessly defending the inner lane [...] from assholes trying to pass him on the right, passing on the right himself when some fool or cellphone yakker or sanctimonious speed-limit enforcer clogged the inner lane, obsessively profiling and psychoanalyzing the drivers who refused to use their turn signals (almost always youngish men for whom the use of blinkers was apparently an affront to their masculinity, the compromised state of which was already manifest in the compensatory gigantism of their pickups and SUVs), [...], impotently blaming the corrupt state legislators who refused to lower the coal-truck weight limit [...] despite bounteous evidence of the havoc they wreaked, muttering “Unbelievable! Unbelievable!” when a driver ahead of him braked for a green light and then accelerated through yellow and left him stranded at red, boiling while he waited a full minute at [...]"

Hopa, nu dau mai mult că nea Franzen ăsta experimentează nişte fraze incredibil de lungi în Corrections, şi da, acţiunea se petrece exact unde vă gândiţi că se petrece, pe autostrăzile nou nouţe şi pe şosele mai vechi din Româ..., entschuldigung meinen lieben, m-a luat valul şi am început să scriu prostii, desigur că e vorba de West Virginia, unde altundeva ar mai putea fi astfel de comportamente pe drumul public??

(Ah, asta e într-adevăr o întrebare retorică, că experienţa mea curentă zice că ar fi din plin prin Franţa, cel puţin în nordul ei, şi, mult mai rar prin Germania, unde ănsă au o altă metodă originală de a dubla costul reparaşiilor la autostradă de către firmele care de regulă sunt mână în mână cu administraşia locală, regională sau centrală. Nope, Româ... nu era deloc prin poveste, nu văd de ce vi s-ar părea că ar fi fost aşa??)

Şi da, asta e postarea mea cu ocazia celui de-al şaizecilea şi ceva sfârşit al lumii din ultimii 50 de ani, conform informaţiei pe care am primit-o de la Claudiu.

Postelectorale (I): PDL

Adi Hatos a postat azi un interesant comentariu despre situaţia PDL, intitulat "începutul sfârşitului?". El observă acolo, corect, că deşi momentan a supravieţuit, PDL este ţinut mai degrabă în viaţă de existenţa unui conglomerat straniu, de o anvergură aparte, numit USL (când povesteşti unui străin de România că ai la putere o alianţă social-democrato-liberală, interlocutorul tău, dacă are carte, se uită la tine crucit). Claudiu posta ieri pe Facebook o constatare scurtă despre discursul lui Vasile Blaga în care făcea o paralelă între acesta şi Vadim Tudor.

Ambii par a avea dreptate.

Ar fi de adăugat doar că e greu să exişti, ca partid, fără a avea o opţiune ideologică clară. Să nu uităm că PD(FSN) era un partid ce se declara social-democrat, în timp ce doctrina includea şi ceva elemente de dreapta, iar afirmaţiile liderilor îl plasau un pic mai la dreapta decât centrul. Apoi, sub conducerea lui Traian Băsescu, în câteva luni, partidul s-a afirmat ba liberal, ba social-democrat, optând în cele din urmă pentru "popular", adică conservator sau creştin-democrat. Au lipsit dezbaterile interne serioase despre doctrină, astfel că nu a rămas decât o cale de a asigura coeziunea: în jurul preşedintelui, în jurul puterii, împotriva celorlalţi. De altfel opţiunea pentru afilierea la EPP (Partidul Popular European) (iniţial PD era afiliat la PES - forumul socialiştilor europeni) mi s-a părut a fi mai degrabă una de oportunism (aderarea la partidul cu şanse de a fi primul în ierarhia europeană şi unde nu era membru niciun partid din România cu o pondere mai mare), dar asta e mai puţin important.

Prin urmare, lipsit de o doctrină consistentă, fără putere politică, fără coeziune clară în jurul unei idei, fără lideri legitimi (vezi postarea lui Adi Hatos), PDL pare a mai avea doar o singură raţiune de a fi: USL. De văzut cum va evolua în continuare ...

Sate şi oraşe ...

Brasilia, oraşul preconstruit de care am învăţat prin gimnaziu, m-a fascinat ca idee. Cum o fi să faci un oraş şi abia apoi să se mute lumea în el? Ei bine, asta se întâmplă la Belval, unde am locuit pentru un an. Aici, a fost cândva o uzină siderurgică, parte a acelei industrii care, timp de un secol, a asigurat Luxemburgul că nu va fi complet sărac. Asta se întâmpla înainte ca...

Continuarea poate fi citită în textul meu din Dilema Veche.
Materiale suplimentare (fotografii) sunt disponibile în pagina mea de Facebook aici. (le-am făcut publice, nu e nevoie să fim conectaţi pentru a le vizualiza, sper).

Problema universităţilor româneşti: coloana vertebrală?

Mă gândeam că o să public pe blog un text despre cum modul de distribuţie a programelor TV (fie prin cablu, satelit sau Internet) poate fi realizat, aşa cum e realizat prin alte părţi, evitând războiul stupid între agenţii de media, cablişti şi televiziuni. Mă mai gândeam poate am vreme să postez despre The Void Trilogy, a lui Hamilton pe care am terminat-o de ceva timp şi despre care mi-ar place să scriu. Astăzi însă mi-a sărit din nou în faţa ochilor eternul şi fascinantul mizerabil scandal al plagiatorilor.

Primadona Ponta este doar vârful vizibil al aisbergului. Zilele trecute un grup de oameni de bine au somat public ministrul învățământului să acţioneze. Acţiunea părea îndreptăţită. Universitarii încercau să rezolve o gravă problemă internă. Era neclar însă ce căutau pe lista iniţiatorilor non-universitari şi semi-politicieni, precum şi un personaj acuzat la rândul său de un plagiat destul de clar.

Ministrul educaţiei a preferat să nu exprime o opinie, pierzându-se în chiţibuşuri procedurale. Poziţia domniei sale era una de aşteptat. Avusese suficient timp până acum să fi luat poziţie, dacă ar fi avut o poziţie care să condamne furtul (dovedit de comisia de etică a Universităţii din Bucureşti) săvârşit de primului ministru. În mod bizar, mesajul public ce solicita retragerea titlului de doctor acordat primului ministru a apărut cu puţin timp înainte ca ministrul educaţiei, la rândul său, să fie acuzat de plagiat. De această dată nu mai e vorba de aplicaţia la CNCS, contrasemnată de Ecaterina Andronescu ca rector (prin urmare administrativ, nu ştiinţific), ci de o lucrare semnată împreună cu un doctorand, în 2003. Copiatul din varii alte lucrări pare destul de evident. Ministrul poate eschiva ce e drept acuzând doctorandul. Era însă datoria domniei sale ca acesta să nu producă plagiat pe când era coordonat de profesorul Ecaterina Andronescu.

Dincolo de aceasta însă, coincidenţele temporale sunt prea puternice ca să nu te împingă la idei.

Iar întrebarea care apare este în ce măsură solicitarea de a pedepsi furtişagul domnului Ponta a apărut întâmplător cu fix două zile înainte ca ministrul educaţiei să fie la rându-i acuzat de aceeaşi infracţiune.

Explicaţia simplă, legată de campania electorală şi jocuri politice este greu de ocolit.

Apar însă întrebări suplimentare şi o concluzie amară. Oare universitarii nu sunt capabili să se autoadministreze? Nu reuşesc să producă mecanisme care să ocolească şi să penalizeze plagiatele? Au mereu nevoie să se amestece ăn politică şi să amestece politica în problemle lor interne? Legea care indică ministerul şi nu universitățile care emiţători ai diplomelor de doctorat este rezultatul consensului apărut printre universitari, nu printre gunoieri şi bărbieri. Faptul că ministerul şi nu universităţile pot retrage diplome constituie consecinţa unui mod de a gândi cristalizat în mulţi ani în rândul universitarilor. De ce iniţiatorii petiţiei au avut nevoie printre ei de persoane din afara mediului academic, şi, mai ales, de oameni care sunt la rându-le acuzaţi de plagiat şi sunt puternic angajaţi politic. Oare tot acest amestec permanent între politică şi educaţie chiar foloseşte la ceva universităţii? Aduce un plus de calitate serviciului oferit acelui client numit Student şi, mai general, Societate? Nu cumva tocmai acest joc permanent de-a puterea, cu universitari care se pretind oameni de ştiinţă dar în fapt sunt parlamentari, miniştri, primari şi orice altceva, a condus la diplomele contestabile de azi, la calitatea pe alocuri jenantă a procesului educaţional, la incertitudinea incredibilă în ce priveşte stabilitatea regulilor ce reglementează universităţile? Concluzia mea este simplă: fără a renunţa la pretenţia de a fi cu toţii politicieni, universitarii români nu vor reuşi niciodată să fie oameni de ştiinţă respectabili, iar universităţile nu vor putea să furnizeze o educaţie de calitate.

Ţara lui Ponta

Hotnews spune că

Sase dintre cei zece procurori care vizau sefia Parchetului general sau a DNA au plagiat

Păi ăsta deja e sport naţional la jurişti. Şi spune ceva despre norma care există în domeniul respectiv: fiecare fură cât poate de la alţii şi apoi aplică justiţia.

Iar a doua normă, un pic naivă, ar fi că nu au încredere în propriile puteri şi atunci merg pe căile bătute: reproduc ce au zis alţii ca să fie siguri că nu au greşit.

Pe de altă parte, un bun prieten jurist, fără doctorate şi plagiate la activ, îmi spune că justiţia din România este marcată de dificultăţi în a aplica regulile simple ale jurisprudenţei: cazuri aproape identice primesc sentinţe uneori opuse, date fiind interpretările diferite aplicate legii de către magistraţi. Probabil că magistraţi ajung doar cei ce nu fac copy-paste. Sau nu sunt în stare să facă copy-paste?! Sau poate că procurorii, de felul lor, sunt oameni care doar vor să se dea importanţi, cu orice preţ, nu sunt neapărat oameni ai legii?

De ce oare îmi vin în cap numai ipoteze negative legate de procurori. S-o trage de la cel mai slab prim-ministru al României post-decembriste, tot procuror de felul său (Victor Ciorbea)? Sau de la un altul, tot procuror, tot prim ministru, acesta şi plagiator, şi tot Victor pe numele său?