un alt fel de SELFIE

Ha!

Arareori am postat aici promo-uri pentru lucruri pe care le-am făcut prin alte părți, fără să includ ceva ce nu e acolo unde vă trimit.

De astă dată însă, am zis să fiu mai cool decât cool și cât de poate de GEIL, și -fără să am nimic în plus de arătat- să vă trimit la textul meu din Dilema Veche de azi, care are pe undeva, prin corpul său, și lucruri serioase cum ar fi pasajul acesta:

Dar noi suntem într-o eră în care lucrurile se schimbă repede, gadgeturile apar și dispar, tehnologia se înnoiește radical peste noapte, moravurile se mișcă mai iute ca în trecut. O epocă în care acceptăm diversitatea, suntem toleranți la cei ce sunt altfel, și mai ales nu mai există un standard unic de viață. Oamenii nu se mai nasc, cresc repede, să căsătoresc, fac copii, merg la serviciu, ies la pensie, cresc nepoți și mor. Nu, acum experimentează viața în mai multe chipuri înainte de căsătorie, divorțează fără să înțeleagă ce și de ce o fac, copiii cresc mai liberi și nu mai sunt cu nemiluita, plăcerile mai mici sau mai mari vin pe primul loc, ne dorim altceva decât o viață monotonă, ne dorim să cunoaștem, iubim frumosul și începem să atingem acel frumos pe care f...

Evident, dacă vreți mai mult de atât, sunteți liberi să citiți articolul, pe care l-am numit Generația K, și care se află într-un număr al revistei în care tema săptămânii este COOL.

Vă mai zic că povestesc pe acolo amintiri de pe vremuri și panseuri de-ale Irinei, că pomenesc ceva de globish, și vă mai rog să îmi comentați textul dacă vi se pare ceva nașpa prin el, și vă provoc să îmi spuneți de ce oare l-am intitulat Generația K???

A, și ca să fie totul varză, programez acest post să apară când probabil nu voi fi online, la fenomenal de atractiva oră 9:47 seara.

Enjoy!

Povestea trubadurului

Că tot am cam abandonat eu blogul acesta…
Sau mai exact nu mă decid ce să fac cu el.
Și tot e cineva care crede că timpul a rămas în loc.

Că tot mi se pare că lucrurile în jurul meu arată bizar, fără a fi însă sub vreo influență.
Și tot mi s-a spus ieri de o bună prietenă că am luat-o razna.
Și …

Am zis să inventez o poveste frumoasă, numai că a ieșit o simplă înșiruire de cuvinte, fără personaje, fără acțiuni, doar cu imagini s cioburi de oglindă puse laolaltă alandala.


Marți seară am avut revelație după revelație, într-un loc care se voia a împinge către revelații, dar în alt sens. Inițial am crezut că gata, o încurc, mintea mea se îmbârligă singură și nu mai iese de acolo. Apoi … a fost declicul.

Ca și cum era un déjà vu. Și toți oamenii aceia à la David Lynch, cu Log Lady și Piticul clari ca lumina zilei. Ca și cum vedeam un film în care eu jucam propriul meu rol, fără rost.

Dar revelația totală a fost că de fapt luni seară făcusem … la fel ca altcândva, tare demult, repetând instinctiv un scenariu absurd, un experiment aiuristic pe care îl încercasem cu 22 de ani în urmă, aproape identic. Ca să fie clar: identic, adică la fel, cu personaje reale, aproape la fel, dacă doi complet diferiți oameni pot fi la fel, și cu mine folosind exact același strategii, fără să le planific, simțindu-le că vin, dar neopunându-mă lor, ca și cum aș știi că aceea e soluția rațională, și alegând să o aplic fără să îmi asum vreo responsabilitate, mai subtil decât atunci când eram adolescent, dar la fel de stupid, căci nu raționalitatea ar trebui să prevaleze aici, ci pur și simplu siguranța, curajul de a merge înainte.

Și da, era după ce stătusem online mai mult decât prevede legea, vorbind cu prea mulți pe prea multe canale, așa că simpla vorbă get a life se aplică din plin, ceea ce însă e mai greu că de fapt par a fi fost prea multe în același timp, dar o să fac această frază precum frazele fără virgule din acea caret a lui Bălăiță ce luase un premiu în anii 1980, o frază ce nu se lasă terminată ușor, fiindcă știe că la capătul ei lucrurile se schimbă, și de aceea am decis de fapt să folosesc blogul, tot o decizie instinctivă, pentru că de mâine, adică nu, de azi, fiindcă miercurea e o zi la fel de bună ca oricare alta, așa cum o spune reclama aia imbecilă la o băutură al cărei nume nu știu dacă ni-l vom aminti, însă pe Ci-ki-chan îl vom știi mereu, (ce diferență față de Adidas Torsion sau Panasonic Domesound System!), prin urmare de miercuri, gata, cu capul sus, e cazul să îmi văd de noua mea decizie, așa că, vorba lui Huxley, Brave New World here I come ;)

Cât despre blog… va fi și nu va fi același, curând. Azi însă e cazul să ia pe seama lui toate aceste cuvinte fără fire roșii și să le așeze așa cum au ieșit.

So, asta a fost fie mizeria de la marginea drumului, fie cenușa păsării Phoenix ;)

Cultura hipster-ateistă?

O simțeam că vine, că e în aer și ... a reușit totuși să mă surprindă.

Am scris de mai multe ori, argumentând cu cifre, despre faptul că România este puternic religioasă. Nu stau să mai dau alte amănunte. Dacă nu m-ați auzit vorbind despre asta, puteți să mă credeți pe cuvânt, să răsfoiți prin acest blog, sau să scotociți după mine prin alte cotloane ale internetului.

Simțeam însă că ne pregătim de apariția unei comunități critice non-atee. Simțeam că accentul pus de media, ofensiva deșănțată prin care BOR invadează spațiul public, asocierea acesteia cu politica, va duce la apariția unui puternic curent de respingere. Iar aceasta se va întâmpla mai ales în acel mediu care are un consum cultural și material un pic mai rafinat sau cel puțin pretins a fi mai rafinat.

Și iată peste ce am dat azi pe Metropotam:

 

Ca să fie clar: 

1) ponderea ateilor și nereligioșilor în România este pe undeva pe sub marja de eroare a oricărui sondaj. Adică nu poți avea un estimat cert, dar nu cred că poate trece de 2%, asta după ce elimini eventuala teamă de a se declara ca atare.

2) publicul consumator de Metropotam este unul evident mai special, din moment ce mai mult de jumătate din cei 3352 ce au răspuns la sondaj resping explicit biserica, iar o treime se declară răspicat atei.

Metropotam nu e un caz izolat. Am văzut în ultima lună exemple și pe alte site-uri.

Cum explic asta? E posibil să avem o comunitate critică, ce poate conduce la schimbare, dar și la radicalizare. Comunitatea cu pricina include cel mai probabil pe cei ce se definesc drept cool și hipsteri. Dacă e bine sau rău, o să vă explic însă altă dată, după ce lucrez un pic pe date și verific ipoteza (la urma urmei sondajul de pe Metropotam poate fi o simplă farsă a unui votant mai persistent, e nevoie de mai multă informație pentru a valida rezultatul).

Până una alta, dacă vreți mai multe despre hipsteri și a fi cool (fără legătură cu religiozitatea însă), aruncați o privire peste numărul viitor al Dilemei vechi (cel ce va apare joi).

PS. Nu, mai sus nu e o greșeala gramaticală. Majoritatea poate cere și plural și singular.

Nick Hornby, About a Boy

De ce or fi tradus About a Boy în limba română prin Totul despre băieți, nu știu. Cert este că destul de recent am început să povestesc cu un interlocutor grozav despre cartea lui Nick Hornby, pe care nu o știa. Cum și eu am citit-o cu zece ani în urmă (cartea e scrisă în 1998), am simțit nevoia unei actualizări. Așa că am văzut filmul, făcut prin 2002, cu Hugh Grant în rolul principal. Filmul însă, deși nu e rău, pare rău dacă ai citit cartea, ca mine, acum zece ani. M-a dezamăgit că regizorul a mutat un pic centrul de interes, chiar fără a schimba prea mult acțiunea. Perspectiva mi s-a părut un pic diferită, punând accentul pe Marcus, când mie îmi venea în minte mai degrabă Will ca prototip…

Dar nu vreau să vă dau spoilere. Cartea mi s-a părut excelentă (acum vreau să o recitesc, să văd ce părere am după ce am depășit vârsta personajului principal). Are un umor de calitate, din școala britanică a lui Lodge și Smith, dar nu la fel de spumos. E un roman foarte profund ca mesaj, ca întrebări pe care și le pune despre lumea contemporană, despre familie și prieteni, despre muncă și cunoaștere, și mai ales despre maturizare, despre cum unii devin adulți mai repede, alții mai târziu, despre cum oamenii sunt diferiți și despre cum lumea se schimbă permanent dar oamenii rămân aceiași. Iar ca scriitură, ce să vă spun, se citește pe nerăsuflate!

Prin urmare: citiți cartea, merită (îi dau nota 9 din 10, așa de tare mi-a plăcut).

Iar dacă v-a încântat Hornby, nu ratați nici Turnul sinucigașilor.

Iar dacă nu citiți cărți, nici filmul nu e de lepădat, într-o seară liniștită, după campionatul mondial de fotbal …


PS. Din film, s-a făcut și serial (pe NBC), care tocmai a fost confirmat pentru un al doilea sezon. Nu l-am văzut, dacă aveți idee cum e spuneți-mi și mie vă rog!

Povestiri de pe Calea Moșilor

Adina Popescu. Povestiri de pe Calea Moșilor, Editura Casa de Pariuri Literare, 2014.

Unu la mână, nu prea citesc povestiri dacă nu sunt SF. Pur și simplu le evit, nu aș putea să explic de ce. Doi la mână, nu prea merg la lansări de beletristică.

Așa că e greu de știut cum se face că, în aprilie, abia revenit în București, am mers la lansarea cărții de care vorbesc aici. Poate eram curios să văd cum un autor de reportaje scrie o carte de povestiri? Poate m-a atras subiectul?

Nu știu să răspund exact, dar, în orice caz, a fost o bună alegere. Mi-a plăcut locul, Librăria Bastilia, cu cotloanele ei dintr-o casă veche din Piața Romană, cu cafe-barul de sus, unde a avut loc lansarea. Fără îndoială, mai degrabă o librărie de fițe decât o librărie unde iei cartea în mână, stai nițel pe fotoliu citind, mai răsfoiești încă una și apoi alegi ce vei cumpăra. Pentru o lansare de carte însă a fost o bună alegere.

Mi-a plăcut textul dintre coperți. După capul meu, cartea nu este despre Calea Moșilor, ci despre copilărie și adolescență, așa cum erau ele la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90, despre cum ochii copilului de atunci vedeau schimbările postcomuniste și cum își reinventau reperele. Nu e tocmai generația mea, dar nu e nici departe de mine. Nu e la fel ca școlile în care am fost, acasă, în Ploiești, adică în orașul care are de mult o monografie, după cum remarca Mircea Vasilescu la lansarea amintită.

Asta nu a împiedicat volumul să aibă parte la această lansare și de o proiecție video, cu câte reportaje alb-negru despre Calea Moșilor. Din păcate nu le-am văzut postate și pe pagina de Facebook a proiectului. Dădeau un farmec aparte vieții din povestirile Adinei Popescu, fixând mai bine contextul.

Cartea, pe care am citit-o repede, e mai degrabă un roman decât o colecție-de-povestiri-cu-aceleași-personaje-ordonată-cronologic. Stilul se schimbă odată cu vârsta personajului principal, dar rămâne același tip de reportaj cu care ne-a obișnuit autoarea, ceea ce face ca eticheta de roman să fie într-adevăr superfluă.

Cum ziceam, mie mi-au plăcut și lansarea, de la care am fugit imediat ce vorbitorii au terminat ce aveau ei de spus, cu har; și cartea, interesantă ca reportaj despre cum am trăit cândva; și locul. Am vrut să scriu acest post imediat după ce toate s-au întâmplat, dar poate că e mai bine că o fac abia acum, când timpul a mai decantat lucrurile.

Dacă mă întrebați pe mine, valoarea principală a volumului stă în calitatea sa de document social, de mărturie a unei lumi apuse, chiar dacă ea încă mai trăiește în sufletul și mintea celor ce am trăit-o. Într-un fel, e un soi de Cișmigiu et co., dar un pic la altă scală. Ce nu îmi dau seama este dacă cele spuse acolo mi s-au părut „mișto” doar ca efect al generației din care fac parte, sau doar ca deformare profesională… Vă las să o descoperiți singuri ;)

Hectic life

Aș începe prin a mulțumi cuiva că mi-a deschis ochii. Dar poate fac asta mai degrabă la sfârșit.

Cu mulți ani în urmă, profesorul ce m-a coordonat la lucrarea de licență și ceva mai apoi la doctorat mi-a trimis un email. Îmi răspundea rapid la un mesaj de două rânduri pe care i-l scrisesem. Profesorul îmi spunea că sunt probabil într-o perioadă în care totul este hectic. Era o trimitere clară la faptul că, aflându-mă la mii de kilometri distanță și după săptămâni de tăcere, scriam atât de puține...

Problema era însă cu acest hectic pe cate 1-am învățat din acel email și pe care 1-am folosit intens pană săptămâna aceasta. Dar să nu anticipăm. Hectic, așa cum mă lămurise profesorul, era folosit în sensul său englezesc:

HECTIC. [...] 4 : characterized by activity, excitement, or confusion

După cum vedeți este vorba de al patrulea sens al termenului. Celelalte trei trimit la originea termenului (în greaca veche), la febră persistentă, cu oscilații continue, cu agitația de rigoare.

Hectic, adică agitat, foarte încărcat cu activități, trepidant.

Nu era în DEX, nu îl știam din franceză (unde înseamnă cam același lucru ca în engleză), așa că l-am folosit timp de 17 ani ca pe unul din englezismele mele favorite. 

Cu puțin timp în urmă, descriind viața mea drept hectică, am stârnit ceva nedumerire, ce ne-a dus la DEX online (trăiască epoca smart-phone!)

Și a rezultat că, de prin anii 1980, în limba română: Hectic = de lungă durată (despre febră).  Și apoi, în DEX 1998: 

Hectic = lentă și continuă cu mari oscilații (tot despre febră).

Așa că trebuie să mulțumesc persoanei care a fost uimită să afle că o viață continuă și lentă mă face să nu am prea mult timp :))

Pe de altă parte e adevărat că lent și cu mari oscilații e un concept nu foarte simplu de digerat. Limba română se dovedește dificilă dacă o combini cu alte limbi, așa că îmi propun ca viața TREPIDANTĂ să mă ajute să învăț mereu lucruri noi...;)

Muzica viselor

Visele sunt lucruri frumoase, dacă ai curajul de a le trăi, de a pluti mână în mână, peste pajiști de soare, de a clădi castele din apă de mare, de a râde mereu, de a te privi în ochi chiar și pentru o vreme, de a iubi visul, de a te bucura de ardoarea lui, de a te încălzi la flacăra celuilalt, de a căuta împreună poteca. Visele sunt frumoase chiar și atunci când se termină și poți fi fericit de ceea ce a fost, fără a plânge fiindcă nu ai înțeles finalul. Amintirea muzicii frumoase și a trăirii pierdute pot face visele să rămână fericite, chiar și când nu mai sunt. Totul este să le fi trăit cu adevărat. Și să mulțumești sincer pentru ele.