Sate şi oraşe ...

Brasilia, oraşul preconstruit de care am învăţat prin gimnaziu, m-a fascinat ca idee. Cum o fi să faci un oraş şi abia apoi să se mute lumea în el? Ei bine, asta se întâmplă la Belval, unde am locuit pentru un an. Aici, a fost cândva o uzină siderurgică, parte a acelei industrii care, timp de un secol, a asigurat Luxemburgul că nu va fi complet sărac. Asta se întâmpla înainte ca...

Continuarea poate fi citită în textul meu din Dilema Veche.
Materiale suplimentare (fotografii) sunt disponibile în pagina mea de Facebook aici. (le-am făcut publice, nu e nevoie să fim conectaţi pentru a le vizualiza, sper).

Problema universităţilor româneşti: coloana vertebrală?

Mă gândeam că o să public pe blog un text despre cum modul de distribuţie a programelor TV (fie prin cablu, satelit sau Internet) poate fi realizat, aşa cum e realizat prin alte părţi, evitând războiul stupid între agenţii de media, cablişti şi televiziuni. Mă mai gândeam poate am vreme să postez despre The Void Trilogy, a lui Hamilton pe care am terminat-o de ceva timp şi despre care mi-ar place să scriu. Astăzi însă mi-a sărit din nou în faţa ochilor eternul şi fascinantul mizerabil scandal al plagiatorilor.

Primadona Ponta este doar vârful vizibil al aisbergului. Zilele trecute un grup de oameni de bine au somat public ministrul învățământului să acţioneze. Acţiunea părea îndreptăţită. Universitarii încercau să rezolve o gravă problemă internă. Era neclar însă ce căutau pe lista iniţiatorilor non-universitari şi semi-politicieni, precum şi un personaj acuzat la rândul său de un plagiat destul de clar.

Ministrul educaţiei a preferat să nu exprime o opinie, pierzându-se în chiţibuşuri procedurale. Poziţia domniei sale era una de aşteptat. Avusese suficient timp până acum să fi luat poziţie, dacă ar fi avut o poziţie care să condamne furtul (dovedit de comisia de etică a Universităţii din Bucureşti) săvârşit de primului ministru. În mod bizar, mesajul public ce solicita retragerea titlului de doctor acordat primului ministru a apărut cu puţin timp înainte ca ministrul educaţiei, la rândul său, să fie acuzat de plagiat. De această dată nu mai e vorba de aplicaţia la CNCS, contrasemnată de Ecaterina Andronescu ca rector (prin urmare administrativ, nu ştiinţific), ci de o lucrare semnată împreună cu un doctorand, în 2003. Copiatul din varii alte lucrări pare destul de evident. Ministrul poate eschiva ce e drept acuzând doctorandul. Era însă datoria domniei sale ca acesta să nu producă plagiat pe când era coordonat de profesorul Ecaterina Andronescu.

Dincolo de aceasta însă, coincidenţele temporale sunt prea puternice ca să nu te împingă la idei.

Iar întrebarea care apare este în ce măsură solicitarea de a pedepsi furtişagul domnului Ponta a apărut întâmplător cu fix două zile înainte ca ministrul educaţiei să fie la rându-i acuzat de aceeaşi infracţiune.

Explicaţia simplă, legată de campania electorală şi jocuri politice este greu de ocolit.

Apar însă întrebări suplimentare şi o concluzie amară. Oare universitarii nu sunt capabili să se autoadministreze? Nu reuşesc să producă mecanisme care să ocolească şi să penalizeze plagiatele? Au mereu nevoie să se amestece ăn politică şi să amestece politica în problemle lor interne? Legea care indică ministerul şi nu universitățile care emiţători ai diplomelor de doctorat este rezultatul consensului apărut printre universitari, nu printre gunoieri şi bărbieri. Faptul că ministerul şi nu universităţile pot retrage diplome constituie consecinţa unui mod de a gândi cristalizat în mulţi ani în rândul universitarilor. De ce iniţiatorii petiţiei au avut nevoie printre ei de persoane din afara mediului academic, şi, mai ales, de oameni care sunt la rându-le acuzaţi de plagiat şi sunt puternic angajaţi politic. Oare tot acest amestec permanent între politică şi educaţie chiar foloseşte la ceva universităţii? Aduce un plus de calitate serviciului oferit acelui client numit Student şi, mai general, Societate? Nu cumva tocmai acest joc permanent de-a puterea, cu universitari care se pretind oameni de ştiinţă dar în fapt sunt parlamentari, miniştri, primari şi orice altceva, a condus la diplomele contestabile de azi, la calitatea pe alocuri jenantă a procesului educaţional, la incertitudinea incredibilă în ce priveşte stabilitatea regulilor ce reglementează universităţile? Concluzia mea este simplă: fără a renunţa la pretenţia de a fi cu toţii politicieni, universitarii români nu vor reuşi niciodată să fie oameni de ştiinţă respectabili, iar universităţile nu vor putea să furnizeze o educaţie de calitate.

Ţara lui Ponta

Hotnews spune că

Sase dintre cei zece procurori care vizau sefia Parchetului general sau a DNA au plagiat

Păi ăsta deja e sport naţional la jurişti. Şi spune ceva despre norma care există în domeniul respectiv: fiecare fură cât poate de la alţii şi apoi aplică justiţia.

Iar a doua normă, un pic naivă, ar fi că nu au încredere în propriile puteri şi atunci merg pe căile bătute: reproduc ce au zis alţii ca să fie siguri că nu au greşit.

Pe de altă parte, un bun prieten jurist, fără doctorate şi plagiate la activ, îmi spune că justiţia din România este marcată de dificultăţi în a aplica regulile simple ale jurisprudenţei: cazuri aproape identice primesc sentinţe uneori opuse, date fiind interpretările diferite aplicate legii de către magistraţi. Probabil că magistraţi ajung doar cei ce nu fac copy-paste. Sau nu sunt în stare să facă copy-paste?! Sau poate că procurorii, de felul lor, sunt oameni care doar vor să se dea importanţi, cu orice preţ, nu sunt neapărat oameni ai legii?

De ce oare îmi vin în cap numai ipoteze negative legate de procurori. S-o trage de la cel mai slab prim-ministru al României post-decembriste, tot procuror de felul său (Victor Ciorbea)? Sau de la un altul, tot procuror, tot prim ministru, acesta şi plagiator, şi tot Victor pe numele său?

Yann Martel, Life of Pi

I will be really short. This is the only Yann Martel’s book that I red. Yann Martel is a Canadian writer. The Life of Pi is really amazing. Even more amazingly, it won a Man Booker Prize in 2002! In my view, it really deserved it. Even if they made a film out of it (not released yet, not interested in viewing it) it is a really good novel.

The story is vivant despite the lack of variation of the environment. It grows fast in the beginning then it gives the impression that the author lost himself too much into details, particularly when describing zoo gardens and animal habits. However, almost all details come in handy later on in the book. So, if you want more action, after the first hundred pages you will get it. You just need to be patient! If you want epic poetry, it is plenty all over the novel. If you prefer philosophical questions, take a spoiler here: “I don’t see why I can’t be all three. Mamaji has two passports. He’s Indian and French. Why can’t I be a Hindu, a Christian and a Muslim?”. If you prefer romance and erotic stories, or fight and war, then nope, this is not a novel for you. If you like humor, well, in this case, there is plenty all over the book. An educated one!

For me, the book was really nice, and the last 50 pages or so were truly unexpected. I should confess that I quite rarely find a novel to surprise me as much as this did when it came to a conclusion. Therefore, I thank Alexia who recommended the book to Mălina, who said that it is a nice novel that I may enjoy. So I did!

PS1. When reading this post, it is appropriate to use some Hoegaarden’s Le Fruit Defendu beer (yes, it is strong, take only one 33 cl bottle and poor it in a large cup - I used a Leffe glass).  You might also take a look at the bottle which caused uproar in the US, due to the almost naked bodies represented on it – in fact an adaptation of Reubens’ Adam and Eve). Finally, the coriander-spiced Belgian ale goes just nice with some early French organ music, or it did for me when writing this post ;)

PS2. Hint: Do not read Wikipedia’s entry about The Life of Pi! It has too many spoilers. Better read the book!

PS3. A good description of the Forbidden Fruit (the beer :p), in Spanish, is to be found in the blog Para Que Você Cerveza

Scabros

La începutul anilor 1990, Silvio Berlusconi utiliya cele trei canale TV naţionale ale Finivestului, propria sa companie, pentru a-şi face un fel de campanie electorală, mai mult sau mai puţin voalată. Varii "jurnalişti" venea şi difuzau informaţii despre incapacitatea politicienilor şi guvernanţilor italieni, bătătorind uşor-uşor calea către putere a lui Silvio, băiat bun şi, în prezent, prieten al unui alt om remarcabil, Vladimir Putin.

Am dat acum câteva minute televizorul pe un canal românesc, numit Antena 3. E acolo un jurnalist de mare valoare, una Alessandra Stoicescu.

Domnia sa, cu voce emoţionată, relatează despre vizita cancelarului german la Atena. Ne explică cum Germania, şi mai ales Merkel, e de vină pentru situaţia Greciei, cum toată lumea în Europa se plasează astăzi împotriva nemţilor şi nu uită să spună că Uniniunea Europeană e împotriva României, ăentru că nu a validat Referendumul din România.

Dincolo de fuga de idei, dincolo de convingerea mea personală că Traian Băsescu a încălcat grav regulile democratice, nu pot să nu remarc cât de strâmbă este informaţia prezentată de crainicul Antenei 3, cât de puternic este mesajul repetat sistematic, subliniind în fapt contrariul a ceea ce se spune aparent: "noi nu instigăm la violenţă"...

Îmi vine în minte o emisiune difuzată pe vremea lui Ceauşescu, "Din lumea capitalului", de unde aflam că vesticii sunt nişte amărâţi care sunt nişte exploataţi, drogaţi, lipsiţi de îngrijire medicală, trăind în ghetto-uri. Nimic din cele prezentate în emisiunea cu pricina, cea din vremea comunismului, nu era departe de adevăr. Problema era că elementele cu pricina reflectau doar o bucăţică de adevăr. Una mică de tot. Atât de mică încât, pentru mine, calitatea unui astfel de act jurnalistico-propagandist poate fi uşor de caracterizat prin titlul acestei postări.

Gata, închid televizorul, nu s-a schimbat nimic în bine :((

Enervarea de miercuri seară

Iar e miercuri, iar e Liga Campionilor, iar mă uit la meci. De astă dată Borussia Dortmund cu Manchester City, pe Sky Sports-ul englezesc. Şi iar mă enervez gândindu-mă la canalele TV din România. Nici măcar nu mai e vorba de comentariul nesărat al nulităţilor locale (vă mai amintiţi când Dumitru Graur, în 1990, nu a mai rezista criticilor şi a zis că orice jurnalist crede că poate comenta mai bine în direct poate veni să comenteze orice competiţie vrea la TVR? A venit CTP, la tenis,şi le+a dat clasă. Asta ca să nu mai zic de comentariile lui Ţiriac sau Hărădău, din aceeaşi perioadă. Acum sunt mai multe canale şi un număr infinit de comentatori printre care sub-mediocrii de Ionel Stoica şi Sorin Hobană ar lua mereu premiul I). Dar nu despre capacitătile limitate ale celor care comentează în direct vreau să vorbesc. Nici despre banalităţile debitate după meci de Parachiveşti, Decebali, Ivanovicieni şi alte neamuri similare. Noroc cu Ilie Dumitrescu sau cu Balint, care mai amintesc de cursivitatea şi gândirea limpede ale lui Ray Wilkins, Jamie Redknapp, Ruud Gullit şi a altora ca ei care vin să comenteze după meci pe Sky Sports, cu cuvinte puţine dar clare, şi fără a da mereu telefon la Oierul Şef.

Nu, de astă dată mă enervez pe ăia din spatele ecranelor, din spatele comentatorilor, care nu se văd, dar care sunt şefii lor, că ei produc emisiunea, şi cică sunt ăia care ar gândi mai mult şi mai profund. Pe aceştia cred că îi chemă producători, experţi în media şi cine-ştie-ce-alte-nume-interesante, desemnate probabil să le vopsească gardul. Eu am crezut mereu că a nu vorbi în timpul meciului despre ceea ce se întâmplă pe alte stadioane, a ignora că există Internet sau teletext (!), a priva telespectatorul de informaţie, aparent ca să creşti audienţa emisiunii de după meci în care difuzezi rezumatele, e o opţiune impusă aberant de UEFA.

Văd însă pe Sky Sports că ai lor comentatori nu aplică astfel de decizi aberante, ci sunt din secolul nostru. Văd că în pauză sunt trecute rapid în revistă rezultatele de pe alte stadioane. Ieri, pe portughezii la care mă uitam, în pauză au fost date chiar şi golurile din alte meciuri. Doar la noi însă ne purtăm de parcă am fi în peştera lui Platon. Chiar dacă ar fi o decizie UEFA, faptul că alţii au negociat şi au eliminat-o spune multe despre calitatea „profesioniştilor” din media şi televiziunilor româneşti. Halal! :(

Solar

It is useless to say that Ian McEwan is one of those writers that know how to write, master various styles, are very imaginative, have strong clear messages to transmit. In all his novels I had the strong feeling that he really enjoys writing.

Solar , his 2010 book confirms all these. Basically it is a comedy that satirizes academic life, militant activism, consumerism, contemporary relations, mass media, etc. The debut reminds of Tom Sharpe's Wilt series, but Solar is not as rich in comic situations. Instead, McEwan pays a lot of attention to apparently unimportant details, to almost dully aspects of daily life, to intimate feelings that the central character may have towards almost anything, towards every single situation, person or gesture. A reader from the future, let say 200 years from now, would find the book very informative if interested in the early 21st century life.

All these details considerably slow down the rhythm of the book. However, the subtle irony that stays behind them, feeds an enjoyable lecture.

On the other hand, the cornucopian details serve the main goal of the book, depicting piece by piece its message. There is a continuous display of instances on ‘human imperfection’, a ‘large subject’, as the author coins out. Solar switches from comedy to black comedy, and from slow moving description to fast action, arguing on how ordinary every person is, and how humanity actually rely on and consist from regular people and small gestures.

Since the main character of the fiction is a Noble prize winner, if you pardon the pun, I should ask myself when McEwan will finally receive a Nobel…